După șase decenii de la tragicul accident din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, când Nicolae Labiș cădea sub roţile unui tramvai, misterul încă dăinuie. A alunecat poetul, pur și simplu, sau a fost împins de brațul lung al Securității comuniste? Pentru majoritatea prietenilor săi, a doua este varianta adevărată. Miliția populară a făcut o anchetă de râsul lumii.
Nicolae Labiș avea să se stingă 12 zile mai târziu, pe 22 decembrie la ora 2 dimineața, paralizat şi devorat de bronhopneumonie. Dr. Firică, medicul care s-a ocupat de el, declara: “Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nici o șansă: măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile”.
Totul a început la o țuică, la Capșa
Povestea acelei triste nopţi de decembrie începe la restaurantul Capşa din Bucureşti, unde Labiş şi-a petrecut seara într-un cerc de prieteni. La masă a participat și o dansatoare din ansamblul Ciocârlia al Ministerului de Interne, Maria Polivoi. S-a băut ţuică. Cheful a continuat la restaurantul Victoria. După miezul nopţii, Labiş a mers la staţia de tramvai din faţa Spitalului Colţea, însoţit de două femei, Zizi Munteanu şi Maria Polivoi. Pe refugiul staţiei, Labiş a fost lovit de tramvai şi a căzut între vagoane. Unii au spus că a vrut să ia tramvaiul din mers, că era beat şi că n-a fost atent, iar alții că era urmărit de un securist care l-ar fi împins.
Scenariul cu securistul-criminal
Cezar Ivănescu, în cartea Timpul asasinilor. Documente și mărturii despre viața, moartea și transfigurarea lui Nicolae Labiș, scrisă în colaborare cu Stela Covaci, poate cea mai bună prietenă a poetului din ultimul an de viață, susține că Labiș i-a povestit pe patul de moarte Mioarei Cremene că s-a dus să ia tramvaiul de 2.40 noaptea din stația Colțea, unde își dăduse întâlnire cu Maria Polivoi, dansatoare, care voia să-l ia la ea acasă. Securistul care-l urmărea pe Labiș s-a urcat în remorca tramvaiului în care urma să se suie și poetul, dar cum Labiș era băut și mergea pe trei cărări, securistul a avut senzația că nu se va urca în acel tramvai. Iar cum nu voia să-l scape din ochi a sărit prin ușa din față și, în săritură, l-a izbit pe Labiș și l-a băgat sub roți. Conform mărturiei Mioarei Cremene, Labiș a fost vizitat la spital de către agentul de securitate și i-a solicitat să semneze o declarație prin care poetul renunța la orice pretenție materială în urma accidentului.
Labiș a susținut că nu era beat
Mihai Stoian, prieten al poetului, a lăsat următoarea mărturie: La spital Labiș mi-a povestit cum s-a consumat accidentul… Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la Capșa, apoi însoțit de doi bărbați și o femeie, balerină, coborâseră în pasaj la „Victoria” din Piața Bălcescu a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, spre casa femeii, a încercat să se urce prin față la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit, și, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: „Țineam ochii mari deschiși și vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei”.
“Am fost îmbrâncit din spate”
Scriitorul Imre Portik, coleg cu poetul la Școala de Literatură, a publicat, în 2005, propriile memorii, Hora morții. Consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiș, în care susține că Labiș a fost împins din tramvai în seara accidentului:
– Cum a dat nenorocirea asta peste capul tău?…Ai fost beat?
– Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut în după-amiaza și în seara aceea, dar nici măcar amețit n-am fost, a răspuns Labiș.
– Cum ai putut să cazi sub tramvai treaz?
– Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva…
– De cine, îl cunoști?
– Nu știu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu brațele ridicate, pe grătarul între vagoane. Încleștasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet, încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu fața în jos și vedeam cum sar din șine scântei galbene și verzui. În timp ce eram târât așa, am simțit câteva lovituri puternice ale vagonului din urmă în spate. (…) Am așteptat în loc până când motorul a ajuns în dreptul meu cu viteză redusă, însă văzând că va depăși capătul zonei de refugiu, am pornit în urma lui, dar n-am reușit să fac nici doi pași, când m-am trezit împins din spate spre grătar. Nu aveam intenția să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd întâi în ce tramvai și în ce vagon se urcă ea.
“Pasărea cu clonț de rubin” nu era tramvaiul, ci Securitatea comunistă
După ce i-a fost refuzată internarea la spitatele Colțea și Central, spre zori zilei de 10 decembrie a fost internat la Spitalul de Urgență. Acolo, de pe patul de spital i-a dictat un poem celui mai bun prieten al său cu care și stătea în gazdă undeva pe Dudești, marele traducător Aurel Covaci, poem care a fost inclus în volumul postum Lupta cu inerția:
Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit,
Pasărea cu clonț de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă…
“El este securistul meu”
Labiş ştia că este urmărit de Securitate. La începutul anului 1956, în februarie, Nikita Hruşciov, secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, a citit un faimos raport secret la Congresul al XX-lea al PCUS, prin care „demasca” abuzurile de putere şi crimele contra umanităţii ordonate de Stalin. Unii reformişti din ţările socialiste au crezut că s-a dat „startul” schimbărilor din „lagăr”, propunând relaxarea regimului represiv. Asta a crezut și Labiș, care din poet al regimului comunist s-a întors la 180 de grade, devenind un critic extrem de periculos al regimului Dej.
Sora sa, Margareta Labiş, povestea că a vrut să le arate, ei şi tatălui lor restaurantul Capşa. I-a dus acolo, le-a arătat restaurantul, barul, coridoarele… Stând la masă, a constatat că un individ era cu ochii pe ei. Iritat, şi-a luat sora şi tatăl, s-au dus la ăla şi a făcut „prezentările”: el e securistul meu, iar ăluia: „Dacă eşti aşa de curios, ei sunt tatăl meu şi sora mea”.
Varianta oficială a accidentului
Ipoteza oficială a accidentului de tramvai este că Nicolae Labiș, beat, a alunecat între bordura și platforma stației de tramvai de la Colțea, fiind prins între grătarele celor două vagoane ale tramvaiului. În procesul-verbal semnat în ziua de 25 decembrie 1956, balerina Maria Polivoi a susținut că ceea ce s-a întâmplat pe refugiul de la Colțea a fost un simplu accident. Cele susținute de Maria Polivoi, au fost confirmate și de Isac-Grișa Schwartzman un alt martor ocular, mărturie consemnată de Gheorghe Tomozei în volumul Moartea unui poet și de vatmanul tramvaiului, Udroiu Marin, care a declarat: … când a ajuns la cca 4 metri de capătul refugiului de tramvai, înainte de a opri tramvaiul pe loc, numitul Labiș Nicolae , domiciliat în București,…care se afla sub influența băuturilor alcoolice a luat tramvaiul din mers urcându-se pe la ușa din față a remorcii. Urcându-se pe scară, neputând ținându-se a căzut jos apucându-l platforma remorcii și scara iar la țipetele publicului tramvaiul a oprit după care a fost scos de sub scară și transportat la Spitalui Colțea, rămânând internat.
Tomozei: Primul poet disident
Gheorghe Tomozei a scris, după 1989: “Labiș este primul poet român disident… El a anunțat o pauză feroce între poezie și ideologia zilei. Mai mult decât sigur, închisoarea nu era prea departe pentru el”. Același lucru îl susține și Stela Covaci, prietena comună a lui Labiș și a lui Aurel Covaci, care avea s-o ia de soție după moartea poetului. În volumul “Timpul asasinilor”, Stela Covaci spune că era o chestiune de timp până toți trei urma să fie arestați. Doar moartea poetului a amânat deznodământul, ea și Aurel fiind ridicați de Securitate în 1958.
Sinuciderea martorei
Maria Polivoi, balerina care l-a dus pe Labiş la spital şi singurul martor care putea să spună adevărul, s-a sinucis în 1979, după ce a luat o doză mare de somnifere. Ea a refuzat toată viața să vorbească despre noaptea de 10 decembrie 1956, spunând că îi este frică.
Cine a fost Nicolae Labiș
Născut în satul Mălini, din judeţul Suceava, pe 2 decembrie 1935, din părinţi învăţători, Eugen şi Ana Profira, Labiş a avut o ascensiune fulgerătoare, debutând în ziarul Zori Noi, în 1950, la doar 15 ani. Termină apoi Şcoala de Literatură Mihai Eminescu din Bucureşti, după care urmează cursurile Facultăţii de Filologie din Capitală. În 1956, îi apare volumul “Primele iubiri”, iar după moarte, doi ani mai târziu, în 1958, se publică şi cartea “Lupta cu inerţia”.
Nichita a rămas prost când Labiș a recitat Moartea căprioarei
Nichita Stănescu era mai mare cu doi ani decât Labiş. A povestit ce a însemnat pentru el întâlnirea cu Nicolae, într-un amfiteatru al Facultăţii de Filologie din Bucureşti. “Ne-a recitat poemul «Moartea căprioarei»… Am rămas cu gura căscată. Până atunci, credeam că sunt şi eu un poet mare. Ei bine, în momentele când Labiş recita, mi-am dat seama cât de mare poet era el şi cât de prost eram eu…”.
