Acasa   ·   Echipa ZiuaVeche.ro   ·   Contact   
Ziuaveche.ro pe Facebook  Ziuaveche.ro pe Twitter  RSS - Ziuaveche.ro  Abonare Newsletter - Ziuaveche.ro
Raport oficial: Încălzirea globală va devasta omenirea până în 2050 | Ce decizii s-au luat la Adunarea generală a Fundației Colegiului Național de Apărare | Marea familie FRFK | 5 motive pentru care rujurile mate sunt cele mai indicate pentru plaja | Mediul de afaceri începe să se rarefieze. Tu cu cine faci business?

Întâlnirile Ziua Veche. Cum a recuperat România, după 40 de ani, 9.700 km2

Scris de :     2011-08-25 14:58

Contraamiralul, acum în rezervă, Eugen LAURIAN s-a născut în localitatea Costâna, judeţul Suceava, în anul 1949. A absolvit Liceul Militar (1967), Academia Navală/Şcoala Militară Superioară de Marină, şeful promoţiei (1970), Academia Militară Generală (1979) şi Colegiul Superior de Stat Major,  şef de promoţie (1997). În 1995 a obţinut titlul de doctor în ştiinţe militare.

Un amiral de nota 10 - Eugen Laurian

Cariera sa militară? În primii zece ani a lucrat în cadrul Forţelor Navale, fiind succesiv, comandant de navă, şeful artileriei la marea unitate de nave, prim-locţiitor al comandantului unităţii de nave fluviale. Următorul deceniu a activat ca lector şi, apoi, conferenţiar universitar în Academia Militară. Ulterior a activat ca şef al Secţiei Marină Militară din M. St. M., inspector-şef pentru Forţele Navale, în cadrul Inspectoratului General al M.Ap.N., locţiitor al şefului Statului Major al Forţelor Navale şi director adjunct al Statului Major General.

În perioada 1998/2005 a fost reprezentantul M.Ap.N. în Comisia interministerială pentru delimitarea spaţiilor maritime ale României, cu Ucraina şi Bulgaria, şi în Comisia de negociere a Tratatului de frontieră cu Ucraina. Între 2004 şi 2007 a făcut parte din colectivul de redactare a documentelor prezentate de către România Curţii Internaţionale de Justiţie, iar între 1 şi 20.09.2008, din echipa ce a reprezentat Guvernul României la Curtea Internaţională de Justiţie, în susţinerea fazei orale a procesului contra Ucrainei.

A scris numeroase studii, monografii, tratate şi lucrări de specialitate, dintre care remarc actualitatea tomului „Surse de instabilitate în bazinul Mării Negre”.

A fost decorat cu Ordinul naţional „Serviciul Credincios”, în grad de cavaler, iar după finalizarea procesului de la Haga şi cu cel în grad de ofiţer.

Efortul colosal al echipei mixte

– Aţi participat la operaţiunile de justificare a arealului ce trebuia să revină, de drept, României, în apropierea Insulei Şerpilor. Eraţi şeful grupului de experţi ai armatei, în comisia ce a reprezentat Guvernul României în procesul de la Haga, contra Ucrainei, încheiat, în februarie 2009, cu o victorie datorată unor acţiuni conjugate, necunoscute, până acum, conaţionalilor noştri.

 – A fost şansa vieţii mele să fac parte dintr-o echipă, nu foarte numeroasă, ce a reuşit să aducă ţării un teritoriu asupra căruia, începând cu martie 2009, România are drepturi suverane. Şi nu este vorba de unul mic! Chiar dacă este o zonă maritimă, spaţiul care, de acum încolo, aparţine României se întinde pe o suprafaţă cât de două ori aria judeţului Brăila. În cei 9.700 km2, dobândiţi recent, prin decizia Curţii Internaţionale de Justiţie, România are dreptul să exploateze toate resursele minerale sau biologice existente. Cantitatea de hidrocarburi aflată în zonă este una considerabilă! Şi din punct de vedere al resurselor biologice, zona ce a revenit ţării noastre este una dintre cele mai bogate arii din Marea Neagră. Rezultatul final al demersului nostru, la Haga, a justificat efortul colosal al echipei mixte – formată din reprezentanţi ai Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Apărării Naţionale şi Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale -, de a negocia cu ucrainienii şi, apoi, de a lămuri Curtea de la Haga asupra corectitudinii poziţiei României, de a intra în posesia acelui areal maritim, la care îi dădea dreptul normele justiţiei internaţionale. 

 – Ce rol au avut experţii militari?

 –  Precizez că Ministerul Afacerilor Externe a nominalizat agentul şi co-agentul României în cadrul procesului, dar a fost şi partea responsabilă cu aspectele juridice, diplomatice, de susţinere financiară a întregii acţiuni. A mai avut sarcina întocmirii şi depunerii la Curte a imensului volum de lucrări menite a susţine poziţia guvernului român în speţa contra Ucrainei. Reprezentanţii Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale au expertizat comisia referitor la resursele de hidrocarburi din zona aflată în dispută, iar cei ai Ministerului Apărării au răspuns de aspectele hidrografice, topografice, efectuarea calculelor de echitabilitate a suprafeţelor, realizarea schemelor, schiţelor şi hărţilor care să susţină textul scris al argumentaţiei noastre. La M.Ap.N. s-au tipărit şi legat toate exemplarele documentelor necesare reprezentării României la Haga. Numai pentru faza scrisă a procesului s-au tipărit sute de exemplare, fiecare a câte peste 1.700 de   pagini, atât în limba engleză, cât şi în franceză. Efortul menţionat anterior a fost legat doar de pregătirea procesului. Anterior, experţii militari au participat la toate rundele de negociere cu Ucraina, pregătind soluţiile tehnice, calculele topografice, schiţele şi hărţile necesare argumentării variantelor liniilor de delimitare susţinute de către delegaţia noastră.

 Duelul diplomatului cu militarul!

– De ce tocmai dumneavoastră aţi fost numit să conduceţi grupul de experţi militari?

 –  Eram şeful unei structuri de marină, din Statul Major General, când am primit sarcina, la începutul anului 1998, de a pregăti şi susţine poziţia Ministerului Apărării, în negocierile cu Ucraina, pentru delimitarea platoului continental şi a zonei economice exclusive. Mi s-a părut o misiune cu totul atipică. După o primă întâlnire cu reprezentantul Ministerului de Externe, care mi-a cerut să-i pregătesc un concept de delimitare maritimă, pe situaţia concretă cu Ucraina, am realizat, oarecum, grozăvia situaţiei în care intrasem. Date fiind, sensibilitatea problemei şi necesitatea păstrării confidenţialităţii informaţiilor cu care veneam în contact, am fost atenţionat că, până la definitivarea acelui concept şi aprobarea unui mandat, nimeni altcineva nu avea dreptul de a intra în posesia informaţiilor cu care lucram. La solicitarea de detalii şi la remarca mea, legată de faptul că nu mai lucrasem vreodată aşa ceva, omologul de la externe – un om de toată isprava, pe care aveam să-l cunosc mult mai bine după aceea! -, mi-a replicat, cu politeţe, dar tăios, că nu domnia sa m-a numit în această poziţie şi că, de vreme ce sunt ofiţer de marină, voi găsi o rezolvare. Mi-a indicat să studiez cazurile de delimitare soluţionate de către Curtea Internaţională de Justiţie, să aplic procedurile Curţii la situaţia concretă a zonei cu pricina şi să discutăm soluţia, la care voi ajunge, peste câteva săptămâni.

            – Zarurile au fost aruncate!

 – Am început citind, noapte de noapte, deciziile C.I.J., care fuseseră traduse în română (cazurile SUA – Canada şi Libia – Malta), după care, cu mijloace grafice, am transpus, pe hartă, o variantă de delimitare, determinată strict de liniile de echidistanţă, dintre ţărmurile celor două state. Evident, de partea Ucrainei am luat în calcul şi Insula Şerpilor, dar aşa cum era firesc, ca o insulă nelocuită şi fără viaţă economică proprie (doar cu apele teritoriale ce-i fuseseră alocate prin Tratatul de frontieră cu URSS, din 1949). La finalizare, bucuros că ajunsesem la o concluzie, i-am telefonat celui de la externe, pentru a conveni o întâlnire. O să-i pomenesc mai târziu şi numele, pentru că este un om cu totul deosebit, dar uitat de propriul… minister, atunci când echipa a fost decorată la Cotroceni! Mare păcat, pentru că a avut un rol esenţial în stabilirea liniilor generale de negociere. După ce a aflat că am finalizat o variantă şi sunt pregătit să o susţin, m-a pus iarăşi în încurcătură: nu era suficientă o variantă! Voia şi pe a doua! Care să difere, cât se poate de mult, de prima, şi să aibă, şi aceasta, susţinere în prevederile dreptului mării. Chiar că era bătaie de joc! Aşa am crezut atunci. S-a dovedit, însă, că ambasadorul (rang diplomatic obţinut nu mult după acea vreme) avea viziune! După alte analize şi căutări, am reuşit să transpun grafic o altă linie de delimitare care mărea arealul ce i-ar fi revenit României, cu aproape 1.500 km2 . Este adevărat, soluţia era puţin forţată, dar putea fi argumentată.

A urmat un..Tsunami?

–  Nu! O discuţie între patru ochi, la sediul M.A.E., în faţa hărţii pe care desenasem cele două variante de delimitare. Iniţial, un dialog normal, privind principiile aplicate fiecărei variante, apoi explicaţii, punct cu punct, de unde se pleacă, cum se ajunge la linia finală… de ce asta?… de ce aia? Interlocutorul meu nu vedea pentru prima dată o hartă de marină. A înţeles perfect cum se determina o distanţă pe mare, cum se calcula o suprafaţă maritimă. Când am crezut că eram pe final, mi-a cerut să reiau explicaţiile! Se depărtase de mine şi de hartă. Mă privea nu numai de la distanţă, ci şi, un pic, de sus. Mă oprea, din când în când, cu întrebări care mi se păreau a fi răutăcioase. Ba, uneori, mai ridica şi tonul vocii! Era prea mult! Am început să-i răspund pe acelaşi ton. Câteodată, şi cu un pic de sarcasm. În fond, nu aveam nimic de pierdut! Mă aşteptam să primesc o replică pe care să nu o pot duce. În loc de cuvinte tăioase, deschide un dosar, scoate o hartă şi, în timp ce o despacheta, îmi spuse: „astea sunt variantele ce s-au negociat, de-a lungul timpului, cu fosta URSS. Una dintre variantele dvs. se apropie destul de mult de varianta delegaţiei noastre, din 1987. Dar este mai îndrăzneaţă, pentru că, în partea de est a Insulei Şerpilor, merge mai adânc în spaţiul pe care şi-l doresc ucrainenii. Cealaltă este puţin trasă de păr, dar aţi susţinut-o bine.” „Păi, dacă aveaţi aceste variante, de ce m-aţi mai chinuit să fac variantele astea? Am văzut că vă pricepeţi şi la hărţi! De ce nu le-aţi făcut singur?” S-a ridicat calm de pe scaun, a venit în faţa mea, mi-a întins mâna şi mi-a spus: „Domnule comandor, vă mulţumesc mult pentru tot ceea ce aţi făcut! Am înţeles de prima dată ambele variante. Amândouă au susţinere şi pot fi folosite în negociere. N-am vrut să fiu nepoliticos cu dvs., am dorit, doar, să văd cum le argumentaţi şi în situaţii critice. Pentru că, la negocieri, se mai ridică şi tonul, adversarii pun şi întrebări prosteşti, încearcă să te prindă pe picior greşit…  sunt multiple tertipuri. Astăzi am fost avocatul diavolului, un fel de… ucrainean. Dacă aţi putut face faţă întrebărilor mele, vă veţi descurca şi cu ei!” Era o şcoală pe care nu o mai întâlnisem. Începusem să mă calmez: „Dar, bine, de unde ştiţi cum se lucrează pe hărţi, şi, mai ales, pe cele de marină?” Cu un surâs şi un pic de mândrie în glas, îmi răspunde: „Înainte de a lucra la Externe am fost şi eu ofiţer. Am ieşit din Aviaţie cu gradul de maior. Am pilotat MIG – ul 15 şi am fost primul român care a aterizat vreodată pe un portavion.Vă mulţumesc încă o dată! Vom face echipă şi să ştiţi că nu avem voie să nu câştigăm! Alegeţi-vă şi dvs. o echipă de sprijin, în Ministerul Apărării, şi vom lucra împreună!” Apoi, timp de trei ani, cât ambasadorul Aurel Preda a fost în echipa de negociere – de multe ori chiar el a condus-o! -, am avut o relaţie profesională extraordinară.

Ofiţeri aleşi pe sprânceană!

– Puteţi nominaliza echipa de la Apărare?

 – În prima perioadă – 1998-2000 – am colaborat eficient şi plăcut cu contramiralul în rezervă Ion-Dănuţ TOADER, care, din păcate, nu mai este printre noi. Aportul său a constat în identificarea unor argumente convingătoare în susţinerea poziţiei României. Începând cu partea a doua a anului 2001, când negocierile s-au reluat, într-un ritm mai alert, au intrat în echipă comandorul Costel AVRĂMESCU – din Inspectoratul MApN, iar din 2002 şi comandorul Aurel CONSTANTIN – şeful Direcţiei Hidrografice Maritime. Avrămescu – un ofiţer de mare travaliu şi extrem de eficient în analiza aspectelor hidrografice – , a realizat studii ale căror concluzii au fost utilizate pe durata negocierilor, iar ulterior, în documentaţia înaintată la C.I.J., Constantin ne-a facilitat accesul la imensul potenţial ştiinţific şi documentar existent la structura specializată în hidrografie a Forţelor Navale. Îl nominalizez şi pe colonelul Marin ALNIŢEI – şeful Direcţiei Topografice Militare, care a contribuit major la identificarea unor documente de arhivă esenţiale cauzei noastre, iar prin utilizarea aplicaţiilor informatice specifice domeniului topografic s-au realizat calculele laborioase, ce au stat la baza argumentaţiei. Am lăsat la final pe cei doi ofiţeri nominalizaţi în documentele de la proces: Octavian BUZATU  şi Ovidiu NEGHIU. Buzatu, cu studii de hidrografie la Trieste şi la Londra, cu multă imaginaţie şi pasiune, a reuşit să transpună grafic toate ideile pe care membrii delegaţiei noastre – inclusiv cei cinci avocaţi internaţionali pe care i-a angajat România – şi le-au imaginat pentru convingerea Curţii, privind dreptatea poziţiei susţinute de noi. Asta în timp ce, pentru echipa ucraineană, a făcut acelaşi lucru Robin Cleverly, de la Serviciul de Consultanţă al Amiralităţii Britanice.

 Diplomaţi de excepţie

L-aţi menţionat anterior pe diplomatul Aurel Preda. Alţi membri ai echipei Ministerului Afacerilor Externe v-au atras atenţia?

 Bogdan AURESCU şi Cosmin DINESCU (agentul şi co-agentul României pentru Haga) sunt, deja, personalităţi marcante ale diplomaţiei române. Ei şi-au ţinut discursurile, atât în engleză, cât şi în franceză, în faţa celebrei Curţi de la Haga. Cu profesionalism şi prestanţă! Tot ei au fost cei ce au conceput modul de organizare a conţinutului documentelor trimise Curţii şi au dat girul final al argumentaţiei noastre înserate în cele două documente principale: Memoriul României (peste 250 pagini) şi Replica României la poziţia Ucrainei (peste 330 pagini).  Contribuţia colegilor Ioana PREDA şi Liviu DUMITRU, organizatorii „de facto” ai rundelor de negociere, a contat enorm în economia bătăliei câştigate de delegaţia română.

„Hazeaica” – din contraspionajul ucrainean

– Au fost, pe durata negocierilor sau a procesului, şi situaţii mai aparte?

– Da. Prima se referă la contactul iniţial cu „atmosfera” ucraineană. Era prima rundă de negociere la care participam şi, după 36 de ore de mers pe tren – dintre care vreo patru pentru schimbarea boghiurilor roţilor în staţia Vadu Siret, – am ajuns la hotel. Aici, după prezentarea paşaportului şi solicitarea camerelor rezervate anterior, prin intermediul ambasadei, recepţionera ne-a înmânat fiecăruia dintre noi tichetul cu numărul camerei dar, în final, ne-a spus că vom primi cheile acestora de la femeia de serviciu, care asigură etajul. Ajunşi la etajul şase, mergem, toţi cei şapte români câţi călătorisem cu trenul, la capătul coridorului, unde ne întâmpină, cu un „Dobrâi deni!” şi un zâmbet profesional, o femeie ce se apropia, ca aspect, mai degrabă cu o luptătoare de „sumo”, decât cu o lucrătoare de hotel. După răspunsul de rigoare, cu acelaşi „Dobrâi deni!”, am încercat, care cum a putut, prin intermediul englezei, francezei sau germanei, să cerem cheile. Fără nici un rezultat! Abia atunci unul dintre noi a bâjbâit un „Daite mne cliuci!”. S-a luminat la faţă, s-a uitat atentă la chipul fiecăruia dintre noi şi ne-a întins câte o cheie. Fără să ne ceară tichetul cu numărul camerei sau să ne întrebe ceva! Am schimbat între noi nişte priviri curioase, iar cineva a zis că, probabil, cheile sunt identice, iar dacă nu se potrivesc le vom schimba între noi. Ajunşi în dreptul camerelor, constatăm rapid că acestea erau una lângă alta şi că, surpriză, toate cheile se potriveau perfect fiecărei uşi! Conform celor stabilite încă din tren, ne strânsesem toţi în camera unuia dintre noi să discutăm planul de plimbare pentru acea singură după amiază liberă. Verificând dacă cheile se potrivesc celorlalte uşi, am constatat unicitatea fiecăreia şi faptul că „hazeaica”, de pe etaj, ne cunoştea deja după figură. Şi asta fără să ne fi văzut anterior! Au urmat discuţii pe subiect şi ciocănirea, cu de-amănuntul, a pereţilor camerei, pentru a identifica măcar unul dintre microfoanele plantate. Niciun rezultat palpabil, dar concluzia era clară: eram monitorizaţi încă de la vamă, când ne „verificaseră” paşapoartele, în timpul celor patru ore, când schimbaseră boghiurile!

Înregistrat ambiental şi eliminat de la tratativele bilaterale!

– Şi a doua întâmplare?

 – S-a petrecut la una dintre rundele de negociere, din vara anului 2001. Eram la convorbirile de după amiază. Întotdeauna, negocierile aveau o rundă de trei ore dimineaţa şi o alta, de aceeaşi întindere, după masă. Negociatorii şefi – preşedinţii celor două delegaţii – ajunseseră la concluzia că poziţiile lor nu se pot armoniza, din cauza experţilor hidrografi, care nu se înţeleg asupra metodei de delimitare şi a liniilor propuse. Era o tactică de negociere cu care mă obişnuisem, deja, şi nu mă mai deranja! De fapt, fusesem prevenit despre metodă, încă de la primele runde de negociere! Deci, fiind în impas, unul dintre şefii celor două delegaţii propune ca experţii să se întâlnească separat, pentru a-şi armoniza poziţiile, iar restul echipelor să dezbată detalii privind Tratatul de frontieră ce trebuia finalizat până în anul 2003. Eram la Ministerul de Externe al Ucrainei şi, drept consecinţă, pentru a dezbate aspectele hidrografice, care „blocau” negocierile, gazdele ne-au indicat o sală alăturată celei în care se purtau discuţiile în plen. Cum nu erau decât doi translatori oficiali, cel ucrainean a rămas cu delegaţia mare, iar cel român a însoţit experţii hidrografi. La masa cu hărţile întinse, ale celor două delegaţii: doi români, doi ucraineni, plus translatorul nostru. Ne cunoşteam poziţiile de la rundele anterioare şi încercam, fiecare din şefii celor două părţi, să demontăm susţinerile adverse şi să le argumentăm pe cele proprii. Cum trecuseră vreo două ore şi ucraineanul nu venea cu niciun alt argument nou şi repeta mereu că ţărmul lor este mai lung decât cel românesc, deci şi marea trebuie împărţită în aceeaşi proporţie, l-am oprit şi i-am zis: „Măi, gospodine/domnule!” „Ne cunoaştem de trei ani. Avem aceeaşi pregătire, aceleaşi exemple din practica internaţională, aceleaşi hărţi, acelaşi cadru geografic: cum dracu’ nu ajungem să ne lămurim unul pe celălalt? Tu nu te-ai săturat să tot zică şefii delegaţiilor că din cauza noastră nu înaintează negocierile? Eu ţi-am explicat, pas cu pas, cum se ajunge la linia de delimitare propusă de noi. Tu, de ce nu faci acelaşi lucru?” Poate iritat de tonul meu vehement, poate crezând că nu-l aude altcineva din delegaţia ucraineană – colegul lui ieşise din cameră!, – ori din alt motiv, îmi răspunde: „Măi, gospodin Evghenii! Nu am ce să-ţi explic! Nu pot ajunge la linia aceasta, pe care o dorim noi, în niciun fel! Tu, nu ai înţeles, până acum, că nu la noi, hidrografii, este problema? Şefii mei vor linia aceasta şi mi-au cerut să găsesc argumente. Acestea, încă, nu există, dar le mai căutăm!” „Bine! Dacă este aşa, nu mai are rost să ne strofocăm atât! Propun să mergem să le spunem şefilor că suntem pe cale să găsim soluţii şi că este necesar ca mâine dimineaţă să ne vedem, din nou, pentru detalii.” După cunoscutul „spasiba”, am bătut palma, ne-am întors în sala negocierilor, le-am dat speranţe şefilor delegaţiilor că a doua zi ne vom lămuri şi … am încheiat ziua. Numai că, nici în dimineaţa următoare şi nici ulterior, omologul meu nu a mai apărut. Şi nu l-am mai zărit vreodată! Păcat! Era printre puţinii cu care puteai avea un dialog pe probleme hidrografice! La întrebarea mea, de a doua zi, despre prezenţa ofiţerului ucrainean cu care trebuia să finalizăm discuţiile, mi s-a răspuns că se îmbolnăvise şi că, probabil, o perioadă nu va putea participa la negocieri. Mă lămurisem! Discuţia fusese înregistrată şi, prin întrebare şi răspuns, îi făcusem un rău, cu consecinţe ce nu mi le pot imagina nici acum.

Capcana numită Insula Şerpilor

– Cum a influenţat Insula Şerpilor trasarea liniei de frontieră?

 – Pe timpul negocierilor, atât cu fosta URSS, cât şi cu Ucraina, partea adversă a susţinut că insula este locuită şi are o viaţă economică proprie. Deci se înscrie în prevederile art. 121, aln. 1, al Convenţiei ONU asupra dreptului mării, şi, ca urmare,  este îndrituită să aibe ape teritoriale, platou continental şi o zonă economică exclusivă proprie. Dacă ţara noastră ar fi achiesat la această pretenţie, ar fi însemnat ca marea să se împartă între insulă şi tărmul românesc. Bineînţeles, cu toate repercusiunile ce ar fi decurs din această interpretare, adică pierderea unei importante părţi din mare! România a recunoscut dreptul insulei de a avea ape teritoriale, încă de la primul Tratat de frontieră cu fosta URSS (1949). Ştiind, însă, că acest mic teritoriu, de numai 17 hectare – care este insula -, nu are o populaţie proprie şi că persoanele aduse de pe continent, pentru misiuni grănicereşti, nu se pot susţine economic singure, delegaţia română nu avea cum să fie de acord cu o asemenea „enormitate juridică”. De fapt, insula cădea, sub incidenţa aln. 3 al articolului 121 din Convenţie, care stipulează că rocile/teritoriile fără populaţie şi economie proprie au dreptul doar la ape teritoriale, nu şi la platou continental şi zonă economică exclusivă. Dacă sovieticii/ucrainenii ar fi înţeles acest fapt, delimitarea s-ar fi încheiat într-un termen rezonabil. Nu după peste 40 de ani şi cu proces internaţional! Chiar dacă nu a spus-o explicit, Curtea de la Haga nu a acordat insulei decât dreptul la ape teritoriale şi, ca urmare, aceasta nu a influenţat în niciun fel procesul de delimitare. Cu alte cuvinte, poziţia României a fost cea corectă.

Drepturi suverane

–  Ce a câştigat România?

 – Pentru prima dată, după 1989, România şi-a câştigat respectul faţă de sine! Şi acesta este lucrul cel mai important! Şi mai cred că România şi-a demonstrat, sieşi, dar şi altora, că prevederile normelor de drept internaţional nu sunt vorbe goale şi că, atunci când acţiunea internaţională a unui stat se bazează necondiţionat pe aceste norme, nu se poate greşi. Nu în ultimul rând, România a câştigat drepturi suverane asupra arealului de 9.700 km2 ce i-a revenit şi a pus capăt unui diferend care trena, de peste 40 de ani, asupra relaţiei ţării noastre cu vecinul de la nord-est.

Culmea interdicţiei în arealul militar!

– Neîmpliniri?

– Curtea ne-a recunoscut numai 80% din zona aflată în disputa cu Ucraina. Dacă am fi argumentat, mai profund şi mai în detaliu, motivaţia stabilirii liniei de bază, pentru delimitarea, în partea de nord a raionului, pe capătul digului Sulina (linie recunoscută anterior şi de URSS şi de Ucraina!),  arealul ce ne-ar fi revenit ar fi depăşit, cu puţin, 90%. Am făcut calcule şi schiţe în acest sens. Acolo am fi avut şansa să ajungem. A doua insatisfacţie se referă la un aspect puţin … cazon. Am reprezentat, atât pe durata negocierilor, dar şi a procesului, Ministerul Apărării şi, implicit, Statul Major General şi Forţele Navale. Şi, cred, am făcut-o destul de bine, de vreme ce, pentru modul în care colectivul provenit din armată a muncit la acest proiect, ministrul de externe a trimis, în trei rânduri, scrisoare de mulţumire către ministrul apărării. Şi, de vreme ce, la final, Cotroceniul ne-a decorat! După publicarea Deciziei C.I.J. privind delimitarea, am pregătit o expunere, bazată pe o serie de hărţi, pentru a prezenta contribuţia experţilor militari în acest proiect. Am susţinut-o la Liga Navală Română şi la Universitatea Naţională de Apărare, de exemplu. Am dorit să o fac cunoscută şi în instituţiile pe care le-am reprezentat. Am solicitat, în acest sens, acordul factorilor responsabili din Statul Major General şi din Forţele Navale, pentru că din aceste structuri au provenit ofiţerii ce au reprezentat România în acest demers. Am găsit dezinteres şi… porţi închise.

Asta într-o etapă în care la conducerea acestor instituţii erau marinari, de-ai Dvs.?

– Poate tocmai de aceea! Nu ştiu ce să vă răspund!




Alte stiri din: Intalnirile ZV Afisari - 1,855
Recomandarile Editorilor
Comentarii

Intresting articles
auto moto
wierd stories
Science
vacante