Acasa   ·   Echipa ZiuaVeche.ro   ·   Contact   
Ziuaveche.ro pe Facebook  Ziuaveche.ro pe Twitter  RSS - Ziuaveche.ro  Abonare Newsletter - Ziuaveche.ro
Raport oficial: Încălzirea globală va devasta omenirea până în 2050 | Ce decizii s-au luat la Adunarea generală a Fundației Colegiului Național de Apărare | Marea familie FRFK | 5 motive pentru care rujurile mate sunt cele mai indicate pentru plaja | Mediul de afaceri începe să se rarefieze. Tu cu cine faci business?

Întâlnirile Ziua Veche: Generalul Stan Petrescu despre revoluţii şi intervenţia ruşilor în România (I)

Scris de :     2014-04-14 05:27

Începând de astăzi, pe parcursul mai multor episoade, vom publica un interviu cu generalul de brigadă (r) Stan Petrescu, doctor în Ştiinţe militare şi informaţii. Având în vedere ce se întâmplă în apropierea graniţelor României şi a faptului că generalul Petrescu deţine foarte multe informaţii mai puţin cunoscute de marele public despre ce s-a întâmplat în decembrie 1989 în România  vă propunem în primul episod să aflaţi amănunte incendiare despre cum a fost dat jos Ceauşescu şi despre aşa zisă revoluţie şi lovitură de stat care a avut loc în iarna lui 1989 în România.

VEZI AICI CINE ESTE GENERALUL STAN PETRESCU

Ziua Veche – La aproape un sfert de veac, de la evenimentele sângeroase din decembrie 1989, v-aţi formulat un anume punct de vedere, sau aveţi unele opinii personale cu privire la schimbarea regimului Ceauşescu?  A fost o revoluţie autentică sau doar o confruntare dramatică între românii lipsiţi de liberate şi organele de represiune? Există numeroase lucrări, analize din perspectivă istorică, memorialistică, studii de specialitate vizavi de acest subiect, dar nu s-au clarificat lucrurile suficient.

Generalul Stan Petrescu – Cu privire la această întrebare s-au dat multe şi multe răspunsuri. Am trăit momentul de explozie populară, pe viu, simţind aceleaşi mari emoţii ca toţi românii.

Un scurt recurs la istorie ne-ar ajuta să înţelegem, în mare, cum România, ţară europeană şi aşezată într-un spaţiu de cultură creştin, şi-a plătit un tribut de sânge extrem de dureros, fără ca poporul să-şi fi dorit aceasta. Ţara s-a aflat la încrucişarea de interese a trei imperii, pentru ca în cele din urmă să se afle în şuvoiul marilor provocări şi paradoxuri ce a însângerat întreg secol XX, un secol fierbinte care a fost marcat de două războaie mondiale catastrofale pentru civilizaţia umană, la finele cărora omenirea a înregistrat peste 80 de milioane de morţi, ponderea fiind mai ales în rândul populaţiei civile,  un secol cutremurat de două revoluţii care au schimbat faţa întregii lumi (Rusia 1918 -1922) şi China (1920-1949), înregistrând un bilanţ de peste 10 milioane de morţi, instalând şi extinzând în lume un nou regim politic, cel concentraţionar, regim care, până la anul 1989, a înregistrat peste 250 milioane de morţi, din simplul motiv că acei morţi nu doreau un regim comunist. Secolul XX a fost secolul holocaustului  poporului evreu, holocaustului roşu (datorat regimului totalitar comunist) şi al celui nuclear din Japonia, a fost secolul confruntării totalitarismelor cu democraţiile occidentale, a fost secolul celor mai ample mişcări pacifiste din lume, al deschiderii erei spaţiale şi al revoluţiilor informatice, a fost secolul în care s-au încălcat cu cea mai mare brutalitate drepturile omului şi al popoarelor, în ciuda existenţei unor organizaţii internaţionale de securitate cu vocaţie regională şi globală, multe dintre aceste popoare suferind pierderi de populaţie enorme urmare războaielor locale violente, războaielor tribale, care au generat foamete pe spaţii întinse, migraţii masive de populaţie, suferinţe inimaginabile, teroare psihică în lagăre de concentrare şi în gulaguri.

Instituţia dreptului internaţional, deşi recunoscută şi dezvoltată pe spaţii întinse ale planetei, nu a putut reprima abuzurile şi încălcarea drepturilor omului, iar tribunalele internaţionale înfiinţate pentru judecarea infracţiunilor contra umanităţii nu au dat soluţie decât pentru perdanţi. Un paradox, printre atâtea altele, pe care l-a trăit secolul XX şi dreptul internaţional, este acela că doi criminali de război au primit Premiul Nobel pentru pace: Yasser Arafat şi Menahem Begin.

Regimul totalitar comunist şi poliţia politică

La sfârşitul deceniului nouă al secolului care s-a scurs, aproape două miliarde de oameni trăiau unii într-un spaţiu concentraţionar alţii într-unul „liberalizat” pasămite, lipsiţi sau constrânşi de a avea cele mai elementare drepturi: libertatea de a gândi,  libertatea la o viaţă conform opţiunilor fiecărui cetăţean, libertatea de a munci acolo unde ai expertiză şi confortul psihic necesar, libertatea de a trăi la un standard de viaţă satisfăcător, toate aceste constrângeri  aducând atingeri grave drepturilor omului şi conducând la o degradare umană nemaiîntâlnită.

Regimul totalitar comunist, sprijinit pe poliţia să politică – securitatea militarizată şi subordonată exclusiv politic – , se caracteriza printr-un dualism desperecheat (forme fără fond), acest regim manifestându-se dizarmonic în sensul că una era afişarea şi prevederea principiilor şi normele juridice referitoare la respectarea drepturilor omului în documentele de partid şi alta era situaţia din teren. Ipocrizie tipic comunist-stalinistă.

După 1980, românii trec prin grave şi adânci dificultăţi de natură economică şi socială, condiţii de trai înrăutăţite, la fel şi cele de sănătate, toate la un loc devenind de nesuportat. Apar disidenţe uşoare în partid, o anumită rezistenţă a intelectualilor prin cultură şi se accentuează nemulţumirile muncitorilor în Valea Jiului (1977) şi la Braşov (1987), ba chiar au loc încercări de organizare a unor sindicate libere după modelul Solidarităţii din Polonia.

Se apropia de spaţiul mioritic „Sfârşitul istoriei” (Francis Fukuyama 1989) care  iteră că s-a ajuns la „(…) punctul final al evoluţiei ideologice a omenirii şi universalizarea democraţiei liberale occidentale ca formă finală de guvernare umană”.

De ce nu au intervenit ruşii

Omul de tip nou, ceauşist, rupt de istoria şi tradiţiile sale, rămas fără elitele lui pământene, elite distruse de comunişti în doar 10 ani, avea să intre ca o mare masă amorfă, confuză şi bezmetică în marea sa confruntare din Decembrie cel Însângerat al anului 1989. Mămăliga românească explodase violent după logica furiei nestăvilite. Pentru că în perioada ceauşistă nu se reuşise a se coagula o mişcare de opoziţie reală, cu o concepţie clară de schimbare a puterii, convenabilă marilor actori statali ai timpului, s-a produs un carnagiu la Timişoara, Bucureşti şi în alte oraşe, pierind sub gloanţele „akaemurilor” româneşti peste 1600 de români, mulţi dintre ei soldaţi tineri, dar niciun securist sau activist de partid. Nu exista nici un eşalon doi al partidului comunist de preluare a puterii, întrucât securitatea ceauşistă avea sub control totul, neputându-se înfiripa vreo aripă politică neconformă cu părerea dictatorului.

Procesul post-Malta reuşise să schimbe, în mod paşnic, regimurile politice din Centrul şi Sud-Estul european, cu excepţia României, unde revolta populară s-a extins în mod sângeros. Ruşii sovietici ar fi intervenit pentru că zeci de divizii mecanizate erau masate dincolo de Prut şi Izvoarele Sucevei, dar n-au forţat frontiera de est pentru a nu-l martiriza pe ignorantul naţionalist, Ceauşescu, absentul total la momentul astral al istoriei, moment de referinţă când vântul schimbării se simţea de la o poştă în toată Europa de dincoace de Cortina de Fier.

Aşadar, Ceauşescu, bolnav de dictatură şi cu mintea „întunericită” nu a avut inspiraţia să privească noile provocări ale lumii şi s-a trezit că păşeşte împotriva unui val fierbinte care i-a adus moartea tragică. Serviciile de informaţii, trăite în inflexibilitatea aceleiaşi dictaturi, nu au fost în măsură să-i ofere dictatorului suficiente certitudini spre a-l trezi la realitate, poate cu excepţia intelligence-ului militar, care, cu mai  multe săptămâni înainte, a atras atenţia conducerii statului asupra ce va să se  întâmple, deşi România, la data producerii evenimentelor,  mai avea afară numai patru ataşaţi militari.

Evenimentele anului schimbării, 1989, din ţările aflate după Cortină de Fier au demonstrat clar că întregul colaps al economiei socialiste a fost  atât de devastator şi profund,  încât singură variantă de ieşire din această genune nu putea fi decât înlocuirea lui rapidă sau represiunea sângeroasă.

Evenimentele sângeroase din decembrie 1989 au căpătat forma unei revolte aprinse cu caracter spontan, ulterior alimentată de nemulţumirea milioanelor de români umiliţi, minţiţi, batjocoriţi şi aduşi în pragul sărăciei. Pe acest fond al confuziei, nemulţumirii şi a unei neaşteptate mişcări în masă s-a produs o reorientare rapidă a nomenclaturii de partid, aceasta preluând puterea, din mers, graţie unor grupuri şi persoane din eşaloanele doi şi trei ale vechiului regim, grupări ce au construit Sistemul, nimic altceva decât un centru ocult şi negru al noii puteri, alcătuit din oameni de partid, utecişti, uaserişti şi slujbaşi fanatici din Securitate, Armată, Procuratură, Justiţie şi Administraţie.

Cine a condus România după 1989

Puterea ceauşistă s-a topit în acest Sistem, organizat pe trei cercuri/planuri roşii suprapuse: partide, administraţie, structuri de forţă. Fenomenul de „continuitate”, cu hard şi soft moscovit, a renăscut şi s-a conspirat într-o „comunitate politică democratică”  în care reflexele cominterniste au avut darul, ca sub haină iliescian-brukaniană, să inspire succesorii dinastiei roşii. Aceşti succesori sunt uşor de recunoscut, ca urmare comportamentelor lor exclusiviste, intolerante, paternaliste şi autoritariste. Aceşti  cerberi roşii, cei mai bogaţi oameni din românia, devenind, iată, modele de urmat pentru cei ce au câştigat alegerile desfăşurate în decembrie, anul 2012.

Spre a nu se afişa direct în faţa „poporului stupid”, Sistemul a condus România cu ajutorul unei găşti obediente ai celor patru „I”: imaturi, iresponsabili, incompetenţi, inconsecvenţi, în realitate, nişte escroci şi lichele comuniste şi ex-comuniste, care au alcătuit, timp de 24 de ani, guverne de venali, penali, sicofanţi, sfertodocţi şi ticăloşi abjecţi.

Sistemul este acela care susţine zgomotos, şi azi, prin interpuşi, că decembrie 1989 nu a fost o revoltă reală. Se întreţine o falsă teorie a conspiraţiei, aceasta fiind cea mai bună făină pentru proştii aflaţi prin pieţe târguri şi la bloc. Ni se serveşte scenariul cum că alţii sunt de vină pentru toate nenorocirile noastre mai vechi şi mai noi şi nu ei care conduc.

Categoricul meu răspuns este acela că Decembrie 1989 a fost o revoltă populară de proporţii, transformată într-o foarte scurtă revoluţie, care, ulterior, a fost furată sub ochii noştri. Prin urmare, o revoluţie în faza de debut, furată printr-o lovitură de stat mascată, care a avut la bază un odios asasinat stalinist. S-a trecut rapid la folosirea terorii  de către complotiştii anticeauşişti pentru preluarea puterii. Potrivit acestui principiu, teroarea a fost refolosită de către aceiaşi complotişti la menţinerea puterii furate, „invitând” la Bucureşti minerii, tovul Iliescu, reuşeşte să asmută o parte a populaţiei contra celeilalte părţi, ceea ce în spiritul oricărei legi penale înseamnă trădare de patrie şi neam. Infracţiunea nu s-a prescris. Acest „episod” contrarevoluţionar, sau „furt de revoluţie”, demonstrează că noii stăpâni au deviat Revoluţia, pentru a o prelua sub controlul lor şi, în continuare, să acţioneze în numele acesteia, să sugereze maselor confuze că „s-a creat o aură de legitimitate”. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Se înţelege lesne, că în Decembrie 1989 a fost o ordinară lovitură de stat dată cu scopul de a se fura revoluţia, deoarece „echipa de comandă” nou creată a fost „ţinta”, acţiunii teroriste, iar cu toate astea nici un emanat n-a fost ucis şi nici măcar zgâriat, niciun activist de partid nu a păţit nimic iar din rândul populaţiei revoltate au fost ucise peste o mie de persoane, nepunând la socoteală sutele de militari.

Poporul român, odinioară un popor demn şi înzestrat cu simţul dreptăţii, muncitor şi iubitor de ţară, un popor vesel care ştia să chiuie zdravăn la petreceri, să-şi ovaţioneze spiţele din os domnesc, să fie neîntrecut în hărnicia sa pe ogor şi-n fabrici, după zeci de ani de dictatură şi douăzeci şi patru de ani de „democraţie” ilescian-brucaniană i-au fost distruse tradiţiile, i-au fost mutilate sufletul şi bucuria de a trăi, l-au nenorocit mult mai mult decât toate cele trei imperii vorace: cel turcesc, cel habsburgic şi cel ţarist. Bunul şi bătrânul nostru Rege, atunci când a venit din exil, în ţara Sa, a exclamat cu tristeţe: „Poporul, unde este poporul meu?”. Românii a fost vânduţi cu fulgi cu tot, precum o găină grasă la piaţă.

Va urma.




Alte stiri din: Intalnirile ZV, rss 1asig Afisari - 2,467
Recomandarile Editorilor
Comentarii

Intresting articles
auto moto
wierd stories
Science
vacante