Acasa   ·   Echipa ZiuaVeche.ro   ·   Contact   
Ziuaveche.ro pe Facebook  Ziuaveche.ro pe Twitter  RSS - Ziuaveche.ro  Abonare Newsletter - Ziuaveche.ro
Recomandări pentru reducerea expunerii la radiaţiile electromagnetice | Apple a lansat noile modele iPhone 11 (video) | Numerele de telefon la care poţi suna să-ţi recuperezi maşina ridicată în Bucureşti | Praful radioactiv de la Cernobîl este încă o problemă serioasă | Pentagonul aduce drone militare MQ-9 Reaper în România

Ioan Talpeş: N-aş fi avut nicio reţinere dacă m-aş fi numărat printre cei „implantaţi” de la „Băneasa”

Scris de : Flaviu PREDESCU     2011-10-24 07:30

Flaviu PREDESCUDomnule general, în primul rând, ne bucurăm să fim astăzi oaspeţii dumneavoastră şi aş vrea să încep cu o întrebare pe cât de simplă, pe atât de directă: ce vă defineşte ca om?

Ioan TALPEŞ–  Nu-i deloc simplu să răspunzi la o astfel de întrebare. Îmi place să cred că, în primul rând, omenia mă defineşte. Vin dintr-o lume a valorilor simple, fundamentale. Am fost crescut în mediul rural, într-o comunitate mândră de condiţia ei, în care credinţa, onestitatea, munca şi respectul erau chiar principiile fundamentale ale existenţei. Într-o astfel de atmosferă intimă, a sufletului, cred că vă daţi seama că mi-a fost foarte uşor la şcoală, inclusiv la facultate, să mă exprim pe baza unor criterii cărora sper că le voi rămâne dedicat până la capăt. Educat la şcoala sufletului şi în spiritul marilor romantici şi clasici, am avut şansa de a-mi asuma condiţia de cetăţean al unei patrii care trebuie slujită, care trebuie apărată şi care, la rândul ei, în mod natural, îşi are influenţa benefică asupra condiţiei cetăţenilor săi. Nu mi-am imaginat niciodată că am dreptul la o individualitate totală, dincolo de condiţia cetăţeanului într-un stat de drept, dar, dacă am beneficiat de condiţiile puţine, limitate, aşa cum au fost ale statului din perioada copilăriei mele, m-am considerat şi eu dator să fac ceva în folosul comunităţii în expresia sa majoră, numită patrie.

F.P.-              Ştim că aţi avut o carieră foarte bogată şi aş vrea să vă întreb dacă în suflet v-au rămas câteva lucruri foarte importante din cariera dumneavoastră şi care ar fi acelea?

I.T–              Este puţin forţat a spune „aţi avut o carieră foarte bogată” şi vă spun şi de ce. Niciodată nu mi-am propus să am o carieră. Mi-am dorit doar să ajung un profesionist redutabil, un istoric cu drept la propria exprimare. După ce am fost un elev al tuturor speranţelor şi rătăcirilor, am reuşit, după ce am trecut şi prin experienţa „trupeţului” – condamnat să-şi ispăşească incapacitatea de a se acomoda la condiţia de student al Institutului Superior de Marină de la Constanţa – am găsit calea compromisului cu „nevoia de a fi în rând cu ceilalţi”. Astfel, am reuşit să devin – după terminarea stagiului militar, purtător al unei experienţe disciplinare redutabile – student al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj.

Am avut, ca student, şansa unei atmosfere extraordinare, deschisă tuturor speranţelor timpului şi, cu precădere, a aceleia de a învăţa! În anul patru, fiind decis să mă specializez în „istorie contemporană”, m-am transferat la Universitatea Bucureşti unde am cunoscut o atmosferă aproape similară celei de la Cluj, fără a-i atinge „acutele” în planul stărilor sufleteşti. Pentru că s-au spus atâtea despre aterizarea mea la Universitatea Bucureşti în anul patru, cum că aş fi venit de la „Băneasa”, este îndeajuns să-i invoc pe foştii mei colegi de la Cluj, unii ajunşi acum distinşi oameni de ştiinţă. N-aş fi avut nicio reţinere dacă m-aş fi numărat printre cei „implantaţi” de la „Băneasa”, soarta interzicându-mi astfel condiţia de „securist” şi oferindu-mi-o pe cea de „meapenist”, dobândită odată cu repartiţia guvernamentală la Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară. Era o şansă extraordinară pentru un tânăr istoric, aflat la început de carieră, căruia i se oferea fabuloasa ocazie de a participa la deschiderea unuia dintre cele mai spectaculoase „teritorii” de investigaţie istorică, cel de-al Doilea Război Mondial cu antecedentele şi determinările sale. Era vorba de posibilitatea accesului la o arhivă aflată încă în faza de cercetare şi sistematizare arhivistică, oferindu-se, astfel, cercetătorilor ştiinţifici un adevărat filon diamantifer, majoritatea mutaţiilor şi schimbărilor suferite de societatea românească, inclusiv de instituţiile de forţă ale statului, găsindu-şi rădăcinile, explicaţiile şi exprimările în chiar dinamica evoluţiei lor. Nu pot să nu recunosc faptul că la acea dată, când am fost repartizat la Centrul de Istorie şi Teorie Militară, nu aveam o viziune pe măsura importanţei instituţiei respective. După aceea, mai ales în anii de după 1989, mi-am dat seama că „Centrul” fusese programat să facă parte dintr-un joc prin care se căuta argumentarea teoretică, istorică şi doctrinară a politicii de independenţă româneşti, în zone şi cu mijloace compatibile abordărilor posibile în condiţiile Tratatului de la Varşovia. Astfel, dincolo şi peste toate considerentele timpului sau epocii – cum doriţi să-i spuneţi – instituţia trebuia să abordeze toate acele momente şi evenimente din istoria românilor, care demonstrau constanţa unei politici de independenţă, ca şi necesitatea acesteia. În pofida faptului că era şi o secţie de teorie şi doctrină, care, în mod firesc, trebuia să răspundă problematicii respective, inclusiv şi mai ales în planul „Tratatului”, până în 1989, nu a fost scrisă nicio lucrare care să fie dedicată relaţionării României sau locului acesteia în cadrul Tratatului de la Varşovia. Am sesizat, tangenţial, în perioada respectivă, întâlnindu-mă cu diferite prilejuri cu alţi cercetători de la instituţii similare din ţările membre ale Tratatului de la Varşovia pe care, atunci când îi întrebam despre programele lor de activitate, aflam că aceştia se întâlneau în cadrul unor întâlniri de lucru programate de Tratatul de la Varşovia, colaborau la întocmirea de lucrări şi chiar desfăşurau activităţi în comun. Singurii care nu participau la astfel de activităţi comune, refuzând cu obstinaţie tot felul de invitaţii, eram noi, acceptând, astfel, şi chiar plasându-ne conştient într-o poziţie de izolare. Concomitent – şi aproape provocator – au fost promovate deschideri speciale în Occident, cu instituţii din S.U.A., Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia. Pot spune, acum, că aveam o conexie care reflecta, de fond, politica externă a României de la data respectivă, revenindu-ne menirea de a argumenta ştiinţific nu numai nevoia, ci şi eficienţa unei astfel de politici. Aş putea spune că, în pofida limitelor şi restricţiilor politice de ansamblu, unele dintre acestea chiar penibile, mi-a fost dată o şansă deosebită, aceea de a accede într-un mediu ştiinţific adevărat, aceea de a participa la conferinţe şi congrese internaţionale, aceea de a cunoaşte lumea în dinamica unui desfăşurător destul de perceptibil pentru iniţiaţi. În acelaşi timp, chiar şi astăzi, îmi este dificil să cred că am beneficiat de o marjă atât de largă de exprimare, la nivel instituţional promovându-se prezentarea cunoştinţelor în perspectiva înnoitoare permisă de abordarea ştiinţifică. Cred că instituţia respectivă a fost, până în 1989, unul dintre receptaculele de imagine determinative pentru perceperea situaţiei României pe multe planuri. Această concluzie mi s-a confirmat mai târziu, după 1990, când am văzut câtă importanţă a fost acordată modului în care s-a exprimat Centrul de Istorie şi Teorie Militară, în „exterior”, chiar la nivelul instituţional cel mai sensibil considerându-se că instituţia exprima, oficial, opţiunea factorilor de putere din România, mai ales prin perspectiva Armatei şi a Partidului Comunist Român.

Desigur, intruziunile unor „aparatcici” – despre care s-a vorbit atât, pe bună dreptate – până la confuzie, din păcate, au existat şi la Centrul de Istorie şi Teorie Militară. Am avut şi eu parte de intruziuni ale contrainformatorului, cu conotaţii destul de dure, el neînţelegând, săracul, care era diferenţa dintre documentele de partid, chiar şi declaraţiile şefului statului şi rezultatele cercetării ştiinţifice. Veniţi din lumea celor pregătiţi să contracareze şi să combată „trădările” şi pe „trădători” şi bazându-se pe documentele de partid, ei credeau că disputele ştiinţifice constituiau practici antistatale, neştiind că una era să te exprimi public şi alta ce ţi se permitea să spui într-un cadru dedicat dezbaterilor ştiinţifice despre „insurecţie”, aşa-zisa „revoluţie” din 1944 sau despre „armata populară”. În pofida unor discuţii şi chiar dezbateri, uneori aprinse, peste nivelul acceptabil, nu cunosc să se fi luat măsuri punitive deşi, după 1989, m-am întâlnit cu o bogată documentare arhivistică, relativă la informatori dedicaţi protejării regimului comunist şi deveniţi peste noapte acuzatori publici ai fostului regim. Nu era dificil deloc să fii catalogat ca duşman, iar dacă mă gândesc la faptul că domnul Alexandru Stoenescu, bazându-se pe exprimări făcute în cercuri ştiinţifice sau conferinţe publice, îmi face înalta onoare de a mă considera drept unul dintre conducătorii grupului anticomunist din Armată, este posibil ca şi „informatorii” să fi avut parte de adevărul lor. Aflându-mă la acest moment, nu pot să nu mărturisesc că niciodată nu am fost conştient de aşa ceva. Mi s-a părut că nu făceam decât să exprim nişte concluzii ştiinţifice şi că era obligaţia mea să o fac, în pofida unor repetate atenţionări din partea „persoanelor vigilente”. 

Pe acest făgaş, al posibilităţilor şi realităţilor, vă dau un exemplu semnificativ, cred eu. Am hotărât să retipăresc, fără să schimb vreun cuvânt, o lucrare care mi-a fost publicată în 1988, Diplomaţie şi apărare. Este de ajuns, probabil, să vă spun că, două luni, seară de seară, s-au citit la „Europa Liberă” diferite paragrafe din lucrare. Nu de puţine ori a fost rostită şi întrebarea „cum a fost posibil să apară asemenea carte în România?” Oamenii nu aveau de unde să ştie că manuscrisul lucrării a stat şi a aşteptat nouă ani până când a fost dat la tipar, pentru că mi se ceruse să fac nişte intervenţii şi să elimin unele aprecieri. Am refuzat să fac acele intervenţii şi – atunci – lucrarea a fost amânată şi ţinută an de an în rezerva Editurii Ştiinţifice, deşi se bucura de cele mai elogioase recomandări şi de susţinerea deplină a redactorului de carte. În 1988, directorul de la acea dată, domnul Mâciu, editor de prestigiu, m-a invitat la el (eu eram redactor-şef la Editura Militară la data aceea) şi mi-a arătat raportul de trimitere în producţie. Surprins, i-am spus: „Nu cred, domnule Mâciu, pentru că va ieşi un scandal care vă va periclita poziţia.” La acest răspuns, domnul Mâciu mi-a arătat decizia de pensionare, spunându-mi: „Domnule Talpeş, cartea dumitale este ultima pe care eu mi-am pus semnătura de trimitere în producţie”.

În lucrarea „În umbra marelui Hidalgo, spre exemplu, vorbesc despre momentul în care am participat – la Potsdam, în 1983 – la o conferinţă dedicată comemorării a o sută de ani de la moartea lui Karl Marx, despre Congresul Mondial de Istorie de la Stuttgart (1985) sau despre alte evenimente şi momente, la care, percepând mutaţiile internaţionale pe cale de a se impune, am reacţionat, firesc şi normal, aşa cum eram în stare să reacţionez la data respectivă, fără a înţelege pe deplin cât de importante erau mesajele primite sau reacţiile mele. La congresul mondial de istorie de la Stuttgart, din 1985 – spre exemplu – cu patru ani înainte de evenimentele anului 1989, mi-a fost transmisă o informaţie de o importanţă capitală pentru situaţia în care se afla România.

Direct – cu argumente irefutabile, dacă se ţinea cont de cursul imprimat vieţii politice internaţionale – mi s-a comunicat că România – ţara, nu regimul comunist – era condamnată la prăbuşire şi destructurare.




Alte stiri din: Intalnirile ZV Afisari - 423
Recomandarile Editorilor
Comentarii

Intresting articles
auto moto
wierd stories
Science
vacante