Acasa   ·   Echipa ZiuaVeche.ro   ·   Contact   
Ziuaveche.ro pe Facebook  Ziuaveche.ro pe Twitter  RSS - Ziuaveche.ro  Abonare Newsletter - Ziuaveche.ro
Recomandări pentru reducerea expunerii la radiaţiile electromagnetice | Apple a lansat noile modele iPhone 11 (video) | Numerele de telefon la care poţi suna să-ţi recuperezi maşina ridicată în Bucureşti | Praful radioactiv de la Cernobîl este încă o problemă serioasă | Pentagonul aduce drone militare MQ-9 Reaper în România

Viziunea lui Talpeş despre Ceauşescu şi doctrina brejnevistă

Scris de : Flaviu PREDESCU     2011-10-24 07:30

F.P.- Şi cum aţi păstrat acest secret, cum v-aţi împăcat cu ideea aceasta, în condiţiile în care aţi perceput ca o perioadă de deschidere tot ceea ce trăiaţi la momentul respectiv?

I.T.- În 1985, spre exemplu, începusem să am mari îndoieli asupra modului în care erau abordate interesele ţării de către responsabilii timpului. Gorbaciov era omul momentului, iar Ceauşescu începuse să cadă în perceperea publică internaţională, „bucurându-se” şi de un calificat sprijin extern şi intern în materie de asumare a unor soluţii şi decizii contradictorii, chiar adversative cursului imprimat vieţii politice internaţionale. La Potsdam, cu doar doi ani mai înainte, deci în 1983, se încercase adoptarea unui comunicat comun care să evidenţieze decizia statelor socialiste de a folosi primele lovitura nucleară, deci ne aflam în plin război rece şi doctrină brejnevistă. Astăzi, în climatul internaţional nu lipsit de adversităţi, simţi că te înfiori când auzi asemenea abordări şi declaraţii publice din partea unor oameni care nu numai că gândeau războiul de mâine, ci chiar îl planificau. Era, pe fond, ultima expresie directă, în vocabularul Războiului Rece, a doctrinei Brejnev, căreia i se va răspunde cu celebra „doctrină Reagan”, o altă abordare a aceleiaşi problematici a Războiului Rece. Numai că, prin formula promovată şi angajată de SUA, se transfera abordarea agresivă, distructivă, imprimându-se o conotaţie defensivă în măsură să sugereze Moscovei, să o convingă chiar – ceea ce s-a şi reuşit până la urmă -, că SUA deţineau mijloacele de distrugere a eventualelor rachete balistice pe care, la un moment dat, cineva s-ar fi hotărât să le folosească pentru a distruge ţările NATO. Aici, s-a dat de fapt lupta între ultimele două mari concepte geostrategice care au animat, în primii ani ai deceniului nouă, cele două tabere angajate în războiul rece. Or, să nu sesizezi ce s-a întâmplat după aceea, cum s-a ajuns la înţelegerea finală, care a fost impusă în perceperea crizei strategice şi evoluţiei sale, înseamnă să nu înţelegi nici astăzi nimic. Sau…

În România nu s-a înţeles nici în anul 2000, nici la ora actuală, se pare, şi nici nu se doreşte să se perceapă cu exactitate care au fost şi sunt dimensiunile relaţiilor dintre SUA şi fosta Uniune Sovietică sau actuala Federaţie Rusă. Trebuie să înţelegem că toate acomodările şi tot ce s-a petrecut în programul desfăşurător al schimbărilor din Europa şi nu numai din Europa până în 1989, s-a făcut pe baza unor înțelegeri care au fost înscrise în prevederile Tratatului de la Paris din 1947. La fel, toate evenimentele şi concretizările politico-diplomatice  şi economice care au fost angajate începând cu 1989, au purtat amprenta unor înţelegeri şi garanţii ale marilor puteri.

F.P.-  Dacă în România s-ar fi trăit bine, domnule general, ar mai fi avut loc această schimbare de regim, dacă soarta era decisă? Cum percepeaţi atunci sau cum percepeţi acum, după anii care au trecut?

I.T.- Eu cred ca aici trebuie să gândim şi în alţi termeni. Ce înseamnă a trăi bine? A trăi bine, până la urmă, este o chestiune care nu ţine de viaţa materială propriu-zisă, ci de proiectul vieţii materiale pe care tu îl gândeşti sau la care ţi se sugerează că ai avea dreptul. Şi, din punctul acesta de vedere, lucrez acum la volumul al II-lea al cărţii „În umbra marelui Hidalgo”, am argumentări şi demonstraţii în măsură să ofere o cu totul altă perspectivă. Am urmărit toate planurile cincinale şi programele partidului. Vreau să vă spun că toate s-au împlinit. Nivelul de trai a fost acela care s-a proclamat şi programat. Problema nu vine din ce s-a realizat sau nu s-a realizat, ci din perspectiva perceperilor pe care ni le asumăm din abordările comparative.

În ultimii ani ai fostului regim s-a intrat într-un anumit derapaj venit din construcţiile megalomanice şi plata datoriei externe care s-au reflectat nemijlocit prin scăderea PIB-ului (Casa Poporului, canalul Dunăre – Marea Neagră, combinatul de la Călăraşi, centrala de la Anina), care au costat aproape douăzeci de miliarde de dolari fără să fi generat vreun avantaj economic. Dacă cineva ar face o analiză corectă, va fi obligat să înţeleagă că, în 1989, imaginea noastră, a indivizilor, cetăţeni ai României – conştienţi despre ce este bine şi ce înseamnă viaţă normală, venea dintr-o percepere falsă a ceea ce exista şi se consuma în Occident. Trăitor nemijlocit al lumii respective, am întâmpinat, ca fiecare cetăţean, probleme ce ţineau de hrana de zi cu zi, nu atât a consumului de produse alimentare, care, cartelate şi „completate” îţi generau doar proiecţia incapacităţii guvernanţilor „glorioşi”, în timp ce listele de aşteptare la televizoare color, la maşini, cafeaua, blugii şi ţigările străine, aflate doar în magazinele pentru străini, te făceau să te simţi într-o altă lume, fapt de altfel real. Acestea erau cele mai mari neajunsuri care marcau de fapt societatea românească. Şi, poate, încă ceva – mi-am dat seama de asta mai târziu – faptul că munca, acea datorie de onoare (concept socialist) devenise aproape obligatorie. Or, dacă am face o paralelă între ceea ce se gândea atunci, despre obligaţia de a merge la muncă şi a fi încadrat undeva, şi ce se crede astăzi despre dreptul de a avea un loc de muncă, atunci am sesizat, probabil, că de fapt ne aflam într-o percepere falsă, a unei lumi care de fapt nici nu exista, şi asta ca reflecţie a blocajului informaţional pe care regimul îl promova faţă de realităţile „celorlalţi”, transformându-ne în jalnici prizonieri ai unei propagande mult mai eficiente, bazată pe sentimentele şi resentimentele generate de tentaţiile consumului. Astăzi, sunt convins că noi, majoritatea dintre noi, ajunsesem în 1989 să ne considerăm condamnaţi la cea mai tragică situaţie posibilă, fără a înţelege propriile condiţionări şi nici realităţile determinative ale lumii celorlalţi.

F.P.-   Am înţeles, însă nu sunt extrem de lămurit, dacă ar fi fost o situaţie de normalitate în ţară, apropiată să zicem de cea a Vestului ca valori, dacă ar mai fi fost această schimbare de regim.

I.T.-  O situaţie apropiată de cea a Vestului nu putea fi pentru că noi eram într-un mediu politic diferit, iar responsabilii politici considerau proprietatea drept cel mai mare inamic al libertăţii şi democraţiei de tip socialist. Ceauşescu se angajase chiar într-o penibilă controversă cu responsabilii Chinei, care, de la cel mai înalt nivel, îl avertizaseră că sosise momentul unor schimbări în abordarea principiilor economice şi sociale, fără de care societatea socialistă risca să-şi atingă limitele propriului colaps.

Analizând cu atenţie mutaţiile intervenite în problematica geostrategică internaţională, mai ales odată cu lansare politicii de „glasnost” şi „perestroika”, vom sesiza, fără prea mare dificultate, cât de puerile, de penibile erau pretenţiile unor personaje ce s-au erijat în ipostaza de „guru factotum” al destinului românesc.

Nu mai departe decât teoria atât de susţinută şi promovată pe seama „dezvăluirilor” – alegaţii ale lui Pacepa, considerat „cutremurul” care ar fi dărâmat regimul Ceauşescu. E o aberaţie, o prostie, e de un penibil feroce o astfel de teorie pentru că, în 1989, nu a căzut doar regimul din România ci s-a făcut o uriaşă translatare a unui sistem politico-ideologico-economico-financiar – cel socialist – după regulile celuilalt sistem de care se desprinsese în 1949. Mă refer la ţările aflate în sfera de influenţă sovietică. Noi nu suntem altceva, dacă ne referim la ce s-a petrecut în 1989, decât consecinţa acestei uriaşe translatări, în condiţiile tragice ale neînţelegerii de către conducerea de la acea dată, rectae Ceauşescu -, că se afla în faţa unei uriaşe schimbări convenite la nivel decizional major internaţional.

Pe mine, ca istoric, nu poate nimeni să mă facă să nu sesizez importanţa anului 1989 prin prisma anilor 1939 şi 1949. În 1939, declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, iar în 1949, după încheierea Păcii de la Paris, divizarea lumii în cele două sisteme – Tratatul de la Varşovia şi NATO -, intrate în nevoia de a se acomoda, în 1989 cu momentele şi evenimentele cunoscute. Deci, este un ecart de timp în care s-au experimentat două căi de dezvoltare, iar, dacă nu vom ajunge să înţelegem logica acestei evoluţii, înseamnă că nu vom face decât să discutăm, în continuare, doar despre formă, fără să abordăm fondul.




Alte stiri din: Intalnirile ZV Afisari - 311
Recomandarile Editorilor
Comentarii

Intresting articles
auto moto
wierd stories
Science
vacante