Acasa   ·   Echipa ZiuaVeche.ro   ·   Contact   
Ziuaveche.ro pe Facebook  Ziuaveche.ro pe Twitter  RSS - Ziuaveche.ro  Abonare Newsletter - Ziuaveche.ro
Viitor sumbru - mai puțini și mai bătrâni | Testamentul politic al lui Corneliu Coposu | Iadul de la Institutul Marius Nasta (galerie foto) | Criza de pe piața muncii | Avertisment pentru toți românii care retrag bani de la bancomat

150 de ani de la proclamarea principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca domnitor al României

Scris de :     2016-05-10 08:03

La 10 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat domnitor al României (1866-1881; rege al României 1881-1914). După cucerirea independenței, Carol a fost încoronat la 10 mai 1881, devenind primul rege al României.

Carol de Hohenzollern-SigmaringenIdeea prințului străin a apărut în epoca luptei pentru emanciparea națională ”având, în primul rând, sensul unei tendințe de consolidare a existenței politice a Principatelor române”. Principele străin avea semnificația asigurării unui sprijin extern pentru existența statelor românești, grav amenințate de cele trei imperii vecine: rus, otoman și habsburgic.

În proclamația Divanului Ad-hoc din Moldova de la 9/21 octombrie 1857 se explicau motivele care au determinat opțiunea în favoarea unui prinț străin: evitarea geloziilor și rivalităților ce s-ar naște pentru ocuparea tronului sau influențarea domnitorului; asigurarea stabilității politice, a echilibrului și nepărtinirii; ”prin legăturile sale de sânge să înlesnească introducerea României în marea familie a statelor europene și să-i asigure mai bine al lor sprijin; ca să se poată bucura înăuntru și afară de autoritatea, de prestigiul ce se cuvine unui suveran, unui fondator de dinastie mai cu seamă”. Prin această opțiune se urmărea, în fond, desprinderea Principatelor din aria de dominație a Imperiului Otoman și dobândirea independenței lor. Marile Puteri au sesizat această intenție și au respins ideea principelui străin.

Manifestând abilitate politică, românii au reușit să-și impună voința în fața Puterilor Garante alegând ca domnitor al Moldovei și al Țării Românești una și aceeași persoană — Alexandru Ioan Cuza, ai cărui șapte ani de domnie au fost o perioadă importantă din istoria poporului român.

După lovitura de stat din mai 1864, ideea aducerii unui domn străin a fost repusă în circulație. Astfel, în iunie 1865, Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Grigore Brâncoveanu, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Ghica, Anastasie Panu și Gheorghe Știrbey au semnat un act prin care se legau ”ca la caz de vacanță a tronului să susținem prin toate mijloacele alegerea unui principe străin, dintr-una din familiile domnitoare din occident”. În acest scop, Ion C. Brătianu și Ion Ghica au avut discuții cu împăratul Napoleon al III-lea, considerat principalul ”protector” al României.

Locotenența Domnească (alcătuită din Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu și Nicolae Haralambie) a convocat Adunarea electivă și Senatul, care, întrunite în ședință comună la 11 februarie 1866, au luat act de abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În aceeași zi s-a constituit guvernul prezidat de Ion Ghica. Cu acordul Locotenenței Domnești, Ion Ghica, președinte și ministru de externe, în cadrul guvernului provizoriu, l-a propus în calitate de domn al României pe contele Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei.

În urma refuzului acestuia, la 19/31 martie 1866, Ion C. Brătianu s-a deplasat la Dusseldorf, unde i-a făcut aceeași propunere ofițerului Carol de Hohenzollern. Propunerea a fost acceptată și, după plebiscitul național din 2/14-8/20 aprilie 1866, soldat cu un rezultat pozitiv — 635.969 “pentru” și doar 244 ”contra”—, prințul Carol a devenit domnitor al României.

Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut la Sigmaringen (sudul Germaniei), la 8/20 aprilie 1839, și a fost cel de-al doilea fiu al principelui Karl Anton de Hohenzollern, guvernatorul Renaniei, rudă apropiată a regelui Friederich Wilhelm al IV-lea al Prusiei, și al principesei Josephine de Baden, rudă cu familia împăratului Napoleon al III-lea al Franței.

Călătoria spre România, pe teritoriul Imperiului Habsburgic, nu a fost deloc ușoară, în contextul în care era iminentă izbucnirea războiului dintre Austria și Prusia. Principele Carol a plecat la 29 aprilie/11 mai în Elveția, la Zurich, unde a obținut un pașaport fals, pe numele Karl Hettingen. Astfel a călătorit între 3/15-6/18 mai pe traseul Augsburg — Munchen — Salzburg — Viena — Pesta — Timișoara — Baziaș (ultima stație a căilor ferate austriece). După o transbordare la Orșova, Carol a ajuns cu bine la Turnu Severin, în ziua de 8/20 mai.

La 10 mai 1866, însoțit de Ion C. Brătianu, principele Carol a intrat în București, fiind primit de o mulțime entuziastă. I s-au înmânat cheile orașului de către primarul Dimitrie Brătianu. Drumul a continuat până în dealul Mitropoliei, unde principele Carol a fost întâmpinat de mitropolitul Nifon. După un scurt Te Deum, oficialitățile au intrat în Camera Deputaților; aici Carol a depus jurământul. Locotenentul domnesc Nicolae Haralambie a citit formula constituțională: ”Jur să fiu credincios legilor țării, a păzi religiunea României, precum și integritatea teritoriului ei, și a domni ca un domn constituțional”. Principele a spus în limba română: ”Jur!”

La 11/23 noiembrie 1866, Poarta Otomană a emis firmanul de învestitură al lui Carol I.

Chiar dacă primii ani de domnie s-au caracterizat printr-o acută instabilitate politică, Carol I s-a implicat în politica internă și externă a țării. Astfel, a stimulat organizarea instituțiilor statale, mai ales a armatei, care va juca un rol decisiv în obținerea Independenței de stat în 1877.

Un obiectiv important al românilor a fost îndeplinit în timpul domniei sale. Carol I a participat la Războiul de independență și la procesul de recunoaștere a Independenței de stat a României. Încă din 1873, principele a încercat, întâi pe cale diplomatică, cucerirea independenței țării. Declanșarea conflictului din Balcani, în 1875-1876, a creat premisele unei colaborări cu Imperiul țarist, concretizată în participarea la Războiul de Independență de la 1877-1878.

La 9/21 mai 1877, a avut loc sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților, care a proclamat Independența de stat a României. În fața Adunării, ministrul afacerilor străine, Mihail Kogălniceanu a declarat: “În stare de răsbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare (…) Așadar domnilor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața Reprezentanței Naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă”. După discurs, Adunarea Deputaților a votat o moțiune, cu 79 de voturi pentru și două abțineri, prin care lua act că “răsbelul între România și Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta și independența absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. Și Senatul a adoptat o moțiune în sensul declarației guvernului, tributul datorat Porții fiind anulat și trecut în contul cheltuielilor pentru armată.

Independența României, precum și unirea Dobrogei cu România au fost recunoscute în Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878) și prin Tratatul de la Berlin (13 iulie 1878).

La 10/22 mai 1877 au avut loc, la București, o serie de festivități prilejuite de proclamarea Independenței României. Acestea au fost deschise prin 21 de lovituri de tun și a fost oficiat un Te Deum, la care au asistat domnitorul Carol I, primul ministru, I.C. Brătianu, miniștri, deputați, senatori, membrii înaltului cler, înalți magistrați ai țării.

În aceeași zi a fost instituită prima decorație românească — “Steaua României”, în vederea recompensării serviciilor militare și civile deosebite aduse statului român.

În 9/21 septembrie 1878, Consiliul de Miniștri a hotărât acordarea titlului de Alteță Regală lui Carol I, realizându-se, astfel, un prim și important pas spre proclamarea Regatului României.

Alteță regală din 1878, când Consiliul de Miniștri de la 9/21 septembrie a hotărât acest lucru, domnitorul Carol I a fost încoronat rege al României la 10/22 mai 1881. Actul a coincis cu împlinirea a 15 ani de domnie. Coroana regelui Carol I a fost confecționată din oțelul unui tun capturat la Plevna în 1877, iar cea a reginei a fost realizată din aur, ambele fiind lucrate la Arsenalul Armatei. Primindu-le, regele a ținut un discurs în care a apreciat: “Prin serbarea de azi se încheie în mod strălucit o perioadă de 15 ani, bogată în lupte grele și în fapte mari (…) Cu mândrie dar primesc această coroană, care a fost făcută din metalul unui tun stropit cu sângele eroilor noștri și care a fost sfințită de biserică. O primesc ca simbol al independenței și puterii României !”.




Alte stiri din: Jurnal de Sărindar Afisari - 98
Recomandarile Editorilor
Comentarii

 
Abonare newsletter
Mai cititi si ...
Intresting articles
auto moto
wierd stories
Science
vacante