Acasa   ·   Echipa ZiuaVeche.ro   ·   Contact   
Ziuaveche.ro pe Facebook  Ziuaveche.ro pe Twitter  RSS - Ziuaveche.ro  Abonare Newsletter - Ziuaveche.ro
Obama despre strategia unei intervenţii în Siria | De ce s-a retras Cristian Diaconescu din cursa pentru Cotroceni | Noi baze NATO și forțe suplimentare în Europa de Est | Descoperire arheologică incredibilă, la Poiana Cireșului | Armistițiu permanent ȋn Gaza: Ce prevede acordul dintre israelieni și palestinieni

Cea mai trista scoala din Bucuresti

Scris de :     2010-02-24 15:29

Cea mai trista scoala din Bucuresti reportaj Cu peretii ei plansi si crapati ca niste obraji de batrana, cu baltile ei tremurate de vantul ce alearga smintit pe culoare, Scoala de Muzica si Arte nr. 3 “Cuibul cu Barza” mi-a strecurat in suflet o poveste amara, un destin complicat si aproape distrus. Pana mai ieri o stiam doar din vedere. Mi se parea cam ursuza si neingrijita, complet neasortata cu blocuri mai noi de prin preajma. Cand m-am apropiat i-am surprins silueta tragica spionand sfioasa, de dupa copaci, trecatorii prea grabiti sa-si opreasca pasii si sa-si ridice privirea.

 

Am intrat tematoare, putin inhibata de atata tristete. Am inteles pe loc ca, zidurile acestea din Stirbei Voda ascund printre crapaturile lor mai multe povesti decat o viata de om. La parter usile se dechid pe rand si inspir, inecandu-ma, mirosul aspru, otetit al peretilor umezi si reci. Ma zbat pentru fiecare gura de aer. Ochii se umezesc instant si nu stiu daca e de la lipsa de oxigen sau de la suferinta pe care o respir la tot pasul. Intr-o incapere, bustul lui George Enescu, martorul mut al tragicei istorii, priveste uluit dezastrul. Ingramadite intr-un colt in care ploua mai putin, instrumente aproape putrezite, partituri rancede, mobilier degradat, diplome, manuale jilave si cateva stergare tesute isi asteapta, resemnate, certificatele de deces. E o cladire jupuita de vanturi, ploi si zapezi, prigonita de nepasare, torturata de aroganta celor platiti regeste sa-i redea demnitatea si frumusetea de odinioara.

{gallery}gallery/02/scoala_muzica{/gallery}

Bilanturi tragice

In 2006, compania General Construct&Consult a inhatat contracte de reabilitare pentru nu mai putin de 11 scoli bucurestene, lucrari finantate de Banca European de Investitii (BEI), prin Primaria Municipiului Bucuresti. Valoarea contractelor? Un mizilic de 12.342.701,73 euro.

La Scoala de Muzica si Arte numarul 3 (Cuibul cu Barza) din Stirbei Voda, General Construct&Consult (GC&C) si directorul sau Adrian Fiulop, un dandy cu Ferrari, au scris cea mai neagra fila din istoria de peste o suta de ani a acestei cladiri. Parterul a fost impopotonat, inexplicabil, cu finisaje de lux de peste 100.000 de euro in conditiile in care acoperisul necesita reparatii capitale. Si au inceput sa-l repare…administrandu-i niste gauri prin care se putea lesne strecuta o mana de om. Ploile care au venit au inmuiat totul, mai putin sufletul acelui dandy, preocupat mai degraba de lustrul pantofilor sai de firma decat de monumentul de arhitectura pe care-l zdrobea cu seninatatea unui calau. Un raport realizat de compania de consultanta Hill International, angajata de Primaria Bucuresti la cererea BEI, indica o debandada totala la toate cele 11 scoli: lucrari executate de mantuiala, folosirea fortei de munca necalificate, unii dintre angajati fiind chiar minori, si risipirea nejustificata a milioane de euro. In cele din urma, dupa tergiversari prelungite, prin primavara lui 2008, Primaria Capitalei a reziliat contractul cu General Construct&Consult, firma sufocata de datorii si aflata astazi la un pas de faliment. Dar sa ne intelegem: chiar daca firma GC&C e pe moarte, conducerea ei  este bine mersi.  La Registrul Comertului, GC&C apare ca fiind administrata de Ginel Popa, dar cel care s-a ocupat de afacerea pe bani de la BEI si Primaria Capitalei, a fost nasul acestuia, Stefan Codrut Osain, apropiat al Cristinei Parvulescu, fost sefa a Directiei Managementul Creditelor Externe din Primaria Capitalei.

Nimeni nu cunoaste istoria dezastrului de la Scoala de muzica mai bine ca directorul Viorel Maier, anahoret ce si-a lipit chilia si sufletul de zidurile plangagioase. Le magaie cu voluptate de barbat indragostit, dar le vorbeste duios, ca unor copii. “Cate ploi le-au spalat in anii astia… Au 80 de centimetri grosime si nu e bucatica in care sa nu fi intrat apa. Dar se ambitioneaza sa reziste. Deh, constructie trainica de la 1881. Altfel se faceau lucrurile pe atunci. E o ironie in destinul acestei cladiri. Pana si Nea Nicu a iertat-o. S-a demolat Institutul de metrologie de peste drum, a fost translatata Biserica Sfantul Stefan (Cuibul cu Barza), dar de scoala nu s-au atins. Si au venit acesti filistini pusi pe capatuiala”.

Se incapataneaza sa ramana paznicul acelor ziduri palmuite de vanturile reci si coscovite de asprimea unor vremuri anapoda. Au trecut patru ani de cand inspira mirosuri mucede, inghite praful unor lucrari interminabile si nu-si mai face iluzii desarte. Traverseaza coridoarele pustii, mai inveleste cate un instrument si face din cand in cand bilanturi tragice: “Vedeti pianul acela? E terminat. E un Ibach, acelasi model ca si cel la care compunea George Enescu, aflat acum in salonul Casei Memoriale din Sinaia.  Un alt pian, aflat in holul de la intrare, desi nu a stat efectiv in apa, a inhalat din aer atata umiditate incat pur si simplu i-a inflorit lemnul, dispus in 17 straturi uscate natural sute de ani. Valoarea instrumentelor distruse? Cred ca se apropie de 200.000 de euro”.

Stapanul absolut

La etaj e un desert necuprins. Piciorul se sprijina parca pe trupuri reci, jupuite de epiderma. Prin ferestrele fara geamuri patrunde, ca din alta lume, glasul strazii. E o distanta de veacuri intre zidurile din care vremea musca hulpav si lumea exterioara, grabita si indiferenta. Dar mai e cineva acolo cu noi care ne iscodeste pasii. Un strigoi care valureste nestingherit baltoacele din salile de clase si zdrentuieste navalnic foliile din plastic lipite pe la geamuri. Imi arde sinusurile cu suflarea lui aspra si ne alunga neprimitor. Alearga dement pe culoare. Icneste. Se catara pana sus pe acoperis, rajeste batjocoritor si se arunca-n gol. Dar pana sa atinga pamantul, se inalta din nou. Aici, vantul e stapan absolut.

Tresar odata cu peretii zguduiti de intepatura unui picamer care geme undeva prin apropiere. De sus din tavan mai cad din cand in cand bucati de zid sfaramicioase ca niste bulgari de pamant. Directorul spune ca in sfarsit acum, dupa doi ani, se lucreaza din nou la acoperis. O alta firma a castigat o alta licitatie. “M-am interesat despre ei. Zice-se ca au facut treaba buna pe unde au fost. Deocamdata lucreaza la acoperis. Pentru restul lucrarilor vor fi alte licitatii. Bani sunt, slava Domnului! Vedeti aici a fost chestiune romaneasca suta la suta. Bani au fost intotdeauna pentru aceasta scoala. Dar pe ei i-au interesat doar banii, nu si scoala. Au vrut sa ia zece lei si sa faca un acoperis de doi lei. Nu s-a putut. Pana si natura i-a dat de gol, le-a tradat lucratura marsava. Prin primavara trecuta, doamna Nela, fochista noastra, a cules de pe acoperis cinci fire de gura leului. Ne-am amuzat, dar si intristat. Va dati seama ce jale e deasupra, pe cladirea asta daca a inceput sa-i creasca flori si buruieni printre crapaturi? Le-am pus frumos intr-un pahar de plastic si m-am dus cu ele la biroul primarului general Sorin Oprescu sa ia si dumnealui contact cu flora spontana de pe Scoala de Muzica si Arte numarul 3. In cele din urma, in iarna asta a inceput sa mai miste ceva. Dar pana nu vad acoperisul facut, nu ma mai imbat cu apa rece. Am vizionat prea multe filme de groaza in astia patru ani”. E o manie ce arde in sufletul acestui om a carui tensiune arteriala e-n zilele normale intre 16 si 17.

Rataciti prin oras

Desi sunt eleve in clasa a IV-a, Alexandra, Nicole, Maria, Ioana invata sa cante la pian in sala unei gradinite de langa Cismigiu, printre jucarii de plus, maimutele, masinute, papusele, puzzeluri si masute de-o schioapa. E o incapere vesela, de pitici, pe care o leagana din cand in cand tramvaiul ce trece vijelios la doar cativa metri de fereastra. Fragilele pianiste de-o schiopa descifreaza partituri complicate, acompaniate de ticaitul regulat al unui metronom si insotite de privirea blajina a unei doamne profesoare. Si in aceste priviri care au strabatut sute de mii de kilometri de partituri, au mangaiat milioane de clape si mii se crestete de copii, e o tristete adanca. Si gandurile doamnei se plimba uneori prin salile mari si luminoase din Stirbei Voda, pe unde altadata diezii si bemolii se fugareau pe culoare, se catarau pana in varful plopilor din curte si coborau in zboruri vijelioase din nou pe clape.

Sunt 39 de dascali si 420 de copii, raspanditi prin Bucuresti, la Teatrul Giulesti, Scoala Uruguay si la gradinita cu program scurt de langa Cismigiu unde femeia de serviciu zavoraste uneori toaleta cu gesturi de generaleasa. Elevii mai micuti nici macar nu au calcat vreodata pragul scolii lor de muzica din Stirbei Voda iar cei mai mari vor pleca curand la alte scoli fara sa-si mai poata lua ramas bun. Dar poate, cine stie, manutele lor delicate vor spune intr-o zi istoria acestei cladiri, prin peretii careia astazi se scurg suvoaiele unor amintiri leganate tot mai trist de o muzica sfasietoare. Aud inca ecoul vorbelor domnului director – “AICI A FOST INTOTDEAUNA SCOALA”  – murmurate ca un descantec menit sa alunge fantomele dubioase ce vin din cand in cand pe la garduri sa se intereseze cam cat ar face terenul.




Alte stiri din: Reportaj Afisari - 574
Recomandarile Editorilor
Comentarii

Opinii
 
Dezbateri
 
Politica
 
Magazin
 
Revista Presei
 
Stiinta-IT
 
Aroma de vinil
 
Poza Veche
 
Bancul zilei
Prognoza METEO. Cum va fi VREMEA vineri și sâmbătă Citeste