Acasa   ·   Echipa ZiuaVeche.ro   ·   Contact   
Ziuaveche.ro pe Facebook  Ziuaveche.ro pe Twitter  RSS - Ziuaveche.ro  Abonare Newsletter - Ziuaveche.ro
Peroanele improvizate ale liniei 41, extrem de periculoase | A fost descoperită „gena nemuririi”. Oamenii nu ar fi chiar nemuritori, dar ar putea trăi câteva mii de ani | 28 de persoane internate in urma deratizarii din Timisoara, 12 copii | Primele informaţii despre firma care a făcut deratizarea în blocurile din Timişoara | Cât costă brazii de Crăciun în 2019?

Reportaj. Hotelul alb din vârful cu vişini

Scris de :     2011-01-28 10:41

Viaţa din mediul rural reprezintă o necunoscută pentru orăşenii care dispun de „străzi pavate, măturate”, care păşesc prin noroaiele satelor întâmplător, atunci când merg să îşi viziteze părinţii, sau când merg la câte o nuntă sau un botez la neamurile de la ţară.


Poate vor face si ei tuica ca Ticuta si Dode

Poate vor face şi ei ţuica ca Ticuţă şi Dode


Viaţa rurală  este dispreţuită de către mai toate generaţiile şi rămâne o necunoscută pentru autorităţi şi pentru politicieni. Traiul oamenilor de la ţară este cunoscut doar din bârfe cotidiene şi din reportajele care vânează senzaţionalul ale televiziunilor comerciale. În Parlament sau la Guvern se vorbeşte despre România rurală fără ca aceasta să fie cunoscută. Adevăratele dureri ale oamenilor de la ţară nu ajung niciodată acolo unde se decid destinele. Atât de neglijat şi de dispreţuit este mediul rural, încât deşi de ani de zile, la ţară nu se găseşte gaz de lampă, nimeni nu a ridicat vreodată această problemă care dacă ar fi cunocută, ar deveni aşa cum este de fapt, de interes rural naţional. Cu toate că se zbate în derizoriu, lumea rurală binecuvântată de natură este dorită şi visată. Tânjim toţi după aer curat, după peisaje montane, după un foc de lemne, după o ţuică de prună sau după o mămăliguţă cu brânză.

„Eu din deal, mândra din vale!”

Satul Micloşani este aşezat pe o coastă abruptă, care începe de jos,de lângă gârla care şerpuieşte pe lângă drumul Puchenilor. Gârla nu are un nume. Nu a avut niciodată. Oamenii spun: „merg la coasă peste gârlă!” sau „ a venit gârla mare!” şi toţi ştiu despre ce gârlă este vorba. Anul trecut în primăvară, dealul a plecat şi el să treacă gârla. Alunecările de teren au rupt şoseaua, lăsând o comună cu cinci sate izolată. Tot au fost bune la ceva alunecările de teren. Micloşanii s-au ales cu un drum asfaltat, până sus pe coastă, la „Vârful cu vişini”. Până în vârful dealului ne însoţeşte Dode Vasilescu care stă în Micloşani de când s-a născut. E drept că a făcut naveta ani de zile la „Ţesătoria Română” din Lăicăi, comuna din vale vecină care ţine de Argeş. Acolo în vale, a cunoscut-o pe Getuţa. A fost destul de greu să o convingă să îl urmeze în vârful dealului de la Micloşani. „Acum n-aş mai pleca de aici niciodată!”, spune Geta îmbujorată la faţă. Învârte zdravăn în tuciul cu mămăligă de pe plită, în timp ce noi suntem vrăjiţi de soba de ţară în care duduie focul. Ne-a invitat Dode la o ţuică de prună şi la o mămăliguţă cu brânză. O asemenea ofertă nu poate fi refuzată de niciun orăşean din lume, indiferent de meridian.

Raiul de lângă casă

După ce drumul Micloşanilor a fost asfaltat, Dode a visat într-o noapte că sus, la „Vârful cu vişini” apăruse un hotel alb şi maiestuos, care domina împrejurimile. Lângă hotel opreau zeci de maşini, din care coborau oameni cu feţe fericite. Intrau veseli în hotel şi în urma lor veneau alte maşini care aduceau alţi oameni, iar hotelul nu se umplea niciodată. Sosirea turiştilor s-a încheiat când s-a sfârşit şi visul lui Dode. De atunci n-a mai visat niciodată hotelul alb şi maiestuos, dar de câte ori merge în vârful aflat la câteva sute de metri de casă, visează cu ochii deschişi. Vede cum vin maşinile care aduc sute de turişti şi uneori se vede chiar pe el, aducând la masa lor, ţuica lui de prună unică. Se întoarce acasă dezamăgit, pentru că în afară de drumul asfaltat, din visul lui nu mai există nimic concret. Acasă, Geta îl ceartă, aducându-l cu picioarele pe pământ: „Lasă visele Dode, că nu ajungi tu să vezi niciun hotel pe vârful coastei! Poate nici peste o sută de ani nu va fi aşa ceva la „Vârful cu vişini”!”- „ Barem o pensiune, mai mică!”, se agaţă Dode de o speranţă. Se încăpăţânează să creadă că satul va fi cândva plin de turişti. Din vârful coastei se văd Bucegii, Făgăraşii şi Leaota. Valea este largă şi generoasă, oferind privelişti până la Dealul Măgura aflat deasupra Câmpulungului. „Peisaje avem, drum asfaltat avem, mere avem, lapte de vacă avem, ţuică de prună avem, atunci ce nu avem Geto?” Nevasta nu îi răspunde. În sinea ei îi dă dreptate lui Dode, dar prea s-a zăpăcit bărbatul ei de când s-a asfaltat drumul, visând la cai verzi pe pereţi.

Deîmpărţitul şi împărţitorul

Nea’ Ticuţă a ieşit la drumul asfaltat mergând cu greutate prin omătul de pe uliţă. Pe uliţa lui nu curăţă nimeni zăpada şi nu trec maşini. Se sprijină într-un băţ noduros de alun, dar ţine spatele drept. Nu s-a încovoiat niciodată, deşi are 82 de ani. A fost tăietor de lemne şi a admirat toată viaţa brazii drepţi ca lumânările. De câte ori tăia câte un brad îşi făcea cruce şi cerea iertare, ca şi cum ar fi făcut un mare păcat. De vreo zece ani a rămas singur, pentru că aşa a vrut Domnul, să plece băbuţa înainte. S-a obişnuit să facă mâncare şi să îşi spele hainele. Nu s-a obişnuit cu singurătatea şi din când în când, vara, mai iese la drum să mai vorbească cu oamenii şi să se plimbe pe asfalt. Nu a stat niciodată la oraş, dar îi place mult asfaltul ăsta. Urcă două sute de metri la deal, dar nu se încumetă să ajungă la „Vârful cu vişini” deşi ar vrea să  mai vadă odată de acolo de sus Făgăraşii şi Bucegii. Merge şi la vale două sute de metri, tot pe asfalt. Se mai întâlneşte cu câte un nepot, dar din generaţia lui se întâlneşte mai rar cu cineva, pentru că mai toţi de vârsta lui au părăsit lumea asta. De vreo zece ani are probleme şi cu pensia, căruia îi spune „deîmpărţit”. De fiecare dată este mai mică decât cheltuielile, cărora le spune „împărţitor”. „Deîmpărţitul este mereu mai mic decât împărţitorul mai mereu! Ce pot să fac? Mă mulţumesc şi eu cu ce am!” Ar mai vinde ţuică, dar nu o cumpără nimeni, pentru că ţuică are toată lumea. Mai vine din când în când câte un rătăcit de la oraş şi cumpără câte o vadră, două. Restul rămâne în beci nevândută. „ Noroc că ţuica nu se strică!” Ne ispiteşte la cumpărat, spunând că mai lasă din preţ. Îl întrebăm dacă pe la Micloşani vin turişti. „Turişti? Câteva muşte rătăcite vara sau cei care vin la rude! Atât am văzut! Şi-apoi, de ce să vină? Unde să mănânce, unde să doarmă noaptea? În afară de asfalt, nu avem nimic!” Şi bate cu băţul în asfaltul ascuns sub zăpadă. În jur, dealurile ne înconjoară cu un fel de tandreţe tristă, rugându-ne să le spunem celor de la oraş că sunt frumoase şi primitoare. Probabil că  va trece multă apă pe gârlă şi munţii vor trăi tot singuri şi maiestuoşi, până când hotelul din visul lui Dode se va construi acolo sus, în vârful coastei. Şi dacă atunci, peste atâţia ani, nu va mai exista un Ticuţă sau un Dode care să facă ţuică de Micloşani? „V-o las cu opt lei! Numai să luaţi! E ţuică-ţuică, de la mama ei!”, ne convinge bătrânul. Şi bate cu băţul noduros în asfalt, pedepsindu-l aspru pentru că nu aduce turişti la „Vârful cu vişini”.




Alte stiri din: Reportaj Afisari - 124
Recomandarile Editorilor
Comentarii

Fenomene meteo severe în România. Prognoza meteo pentru București Citeste