Acasa   ·   Echipa ZiuaVeche.ro   ·   Contact   
Ziuaveche.ro pe Facebook  Ziuaveche.ro pe Twitter  RSS - Ziuaveche.ro  Abonare Newsletter - Ziuaveche.ro
Schimbare majoră în noua Lege a Asociaţiilor de proprietari | Drone MQ-9 Reaper, la Baza aeriană Câmpia Turzii | Regimul alimentar în cazul gastritei | Viitor sumbru - mai puțini și mai bătrâni | Testamentul politic al lui Corneliu Coposu

Criza de autoritate

Scris de : Stan PETRESCU     2018-02-24 13:42

Astăzi, politicieni de rang înalt, fie că posedă cazier judiciar, fie că sunt urmăriți penal, aleargă  de-a lungul și de-a latul statului român spre a-l aduce într-o mai sigură stare de captivitate din care să nu mai poată ieși, înstrăinând și mai mult țara față de Apus, ca s-o apropie mai mult Răsărit, de Eurasia.

Dacă privim în direcția statelor de democrație occidentală, de fapt către mecanismele tehnico-juridice ale acestora, vom observa că sunt mult avansate față aceleași mecanisme, dar românești.

Adeseori îmi pun întrebarea  dacă țara mea dragă mai este guvernată și guvernabilă, dacă mai este a noastră, dacă nu cumva instituțiile statului au intrat, nepermis de mult, într-o criză majoră, punând autoritatea statului sub cod roșu.

Organul forței publice – poliția,  reprezintă, prin excelență, armata pe timp de pace,  organul de autoritate care dinamizează puterea executivă, fiind organizată ierarhic, bine consolidată pe nivelele sale de ierarhice, având misiuni clare de autoritate publică, statornicite prin legi speciale, alcătuită din personal profesionist și nu subofițerizată, așa după cum arată ea acum. Au pătruns în funcții de conducere importante, la intervenția unui Politic lipsit de orice competență tehnică or administrativă, diverși inși (șoferi, tractoriști, funcționari mărunți, lipitori de afișe, secretari de școală primară, veri, frați, nași, fini cumetri, socri precum și alte grațioase ridicole etc.) au pătruns pe ușa din dos a instituției, fiind pregătiți superficial, lipsiți de minimum de educație și cultură, lipsiți de știință de carte, avansați rapid în grad și numiți în funcții de decizie, unde printr-un management primitiv au dus ministerul spre un dezastru instituțional.

Serviciile de informații au, la rându-le, în mod natural, obligația legală de a apăra ființa statului de orice încercare a dușmanilor din afară sau din lăuntru, de a atenta la buna funcționare a instituțiilor statului, acționând în secret, compartimentat și conspirat, presupunându-se că într-un cadru legal. În realitate, există un climat de neîncredere și încordare al serviciilor de informații. Tsunami Ghiță a tras serviciile în jos, destructurându-le eficiența și credibilitatea, ca efect a ultimei zvâcniri a fostei Securități care, după cum spun jurnaliștii, a remizat cu statul. Noua democrație postdecembristă s-a prefigurat a fi fost una de tranziție prelungită, serviciile sale de intelligence, născute din fosta Securitate, înscriindu-se pe aceeași linie, de vreme ce-și legitimează acțiunile în baza unei legi din 1991, devenită caducă, inoperantă. Serviciile și-au păstrat din vechiul stat totalitar o autoritate excesivă sub mantie militară, ilegal purtată, total lipsite de transparență cu societatea civilă, cu puterile statului, arogante și abuzând de termenul secret în spatele căruia își fac de cap, amestecându-se brutal în politică, în afacerile judiciare, în viața  privată a cetățeanului, creând o adevărată criză de autoritate. Ele luptă în continuare cu acribie pentru conservarea propriului sistem, lipsit de orice control al puterii publice, pentru păstrarea puterii de influență, a rețelei informative în baza căreia să poată controla întreaga osatură a instituțiilor statului, după principiul cine nu-i cu noi e împotriva noastră.

Armata are drept sarcină principală de a acționa la criză și la război împotriva oricăror agresiuni și de orice natură  din partea unui adversar sau mai mulți, care pătrund ilegitim pe teritoriul național. Potrivit Constituției în vigoare, instituția militară, sau ce a mi rămas din ea,  este garantul democrației, în sensul ca daca statalitatea țării este pusă în pericol prin proastă guvernare, sau trădarea celor ce conduc țara, ea poate interveni și restabili ordinea prin forța armelor.

S-a văzut de atâtea ori cum partide corupte aflate la putere au reușit a învrăjbi poporul cu sloganuri mincinoase cum că militarii au salarii și pensii nesimțite, că și-au tras grade mari în mod abuziv, că sunt mai mulți generali decât colonei, uitându-se că, prin valul de pensionări anticipate din ultima vreme, la îndemn politic, a fost creată o criză funcțională a Statului Major al Apărării, o criză la nivelul conducerii strategice  a armatei.  Se uită că această armată umilită și hulita de politicienii noştri români de carton are suficiente resurse fizice și intelectuale să-și îndeplinească obiectivul fundamental, acela de apărare țării în fața vrăjmașului din afară.

Iresponsabilii politici cu cazier, așezați abuziv la butoanele puterii, au dat de-a azvârlita cu autoritatea statului, fiind preocupați doar de interesele lor personale, de putere, de atac la bugetul statului, or preocupați continuu de aranjamente și coterii  politice pentru a rămâne eterni la putere.        Ei nu înțeleg, că autoritatea statului reprezintă puterea de comandă și de control a guvernaților față de cei guvernați, precum și exercițiul legal al acestei puteri, iar cei aleși cât și cei numiți în funcții etatice de rang înalt, ca să decidă, trebuie să fie pricepuți, integrii, morali, înțelepți și acceptați de cetățenii de la care au primit putere.

Autoritatea statului este unică și indivizibilă, ea fiind exercitată prin instituțiile statului în respectul legii. Esența acestei autorități constă în cele două elemente componente extrem de importante ale sale: un element de natură morală, adică încrederea celor  conduși în cei care conduc și elementul material, care înseamnă forța de constrângere a puterii publice. Toate constituțiile statelor democratice relevă faptul că puterea statului emană de la popor, că aceasta se exercită prin delegare  de putere, cheia fiind Parlamentul, ca putere reprezentativă a poporului suveran.

Prin urmare, autoritatea statului se manifestă numai în măsura în care cei ce o reprezintă, exercita și o administrează inspiră încredere absolută cetățenilor și uzează (nu abuzează) de puterea materială în caz de forță majoră, cu deosebire acolo unde i se opune rezistență în mod nelegal. Într-o democrație așezată, încrederea și forța publică se situează pe poziții de echilibru, iar atunci când acest echilibru devine fragil sau se rupe, din cauza slăbirii și dispariției totale a unuia sau  ai celor doi factori, criza de autoritate este ca și instalată. Este ceea ce se întâmplă pe cuprinsul statului român, azi. Guvernanții cercetați penal conduc cu spatele la cetățeni, pierzându-și ori ce fel de încredere morală față de aceștia, iar structurile de forță materiale umilite, batjocorite și lipsite de un cadru normativ riguros și corect, în temeiul cărora să acționeze, nu mai au capacitatea de a reacționa eficient, în sensul legii. Așa a fost la revoluția furată, din decembrie 1989, când pe fondul unei crize de autoritate ordinea de drept a fost ruptă, statul a încetat să mai existe, instalându-se, pe vidul de putere,  autorii loviturii de stat, care au instalat un alt regim, tot comunist, însă într-o altă formulă. A fost schimbat, printr-un asasinat răsunător, în chip stalinist, doar conducătorul statului și camarila, punându-se, astfel, bazele unei democrații fără cap, fără coadă și fără chip în România.

La nici trei decenii distanță, statul român dă semne clare că se va confrunta, din nou, cu o puternică criză de autoritate, pentru că toate instituțiile sunt fie captive, fie atacate, destructurate și descurajate de către Politic, sfidând orice echilibru între puteri. Expresia , „pentru că putem” , fiind lipsită de orice dubiu.

Fotografia de prim plan a autorității statului nostru arată destul de urât și pe dinăuntru și pe din afară. În interior, ca populație, avem majoritarii și circa 18 minorități, cele din urmă, însumând, la un loc, aproximativ 2.240.000 de cetățeni, a căror adeziune la ideea autorității de stat românești s-a produs, mai puțin etnia maghiară, circa 6,1 % dintr-un total de 20.121.641 de cetățeni români, a cărei adeziune nu s-a produs  decât formal. Ei sfidează statalitatea noastră, ziua națională, arborează fel de fel de steaguri simbolice pe instituțiile statului, țin şedinţele la consiliile locale în limba maghiară, românii sunt goniți din funcții publice și trimiși spre alte zări, atacă, public, simbolurile naționale. Există fel de fel de organizații din zeci și zeci înființate în decurs de 25 de ani care desfășoară acțiuni subversive, iredentiste, acțiuni de subminare a autorității, cer autonomie pe criterii etnice, desfășoară școli de vară pe teritoriul național cu concursul autorităților de prim rang ale statului maghiar unde se fac declarații antistatale, sunt contestate capitole întregi ale istoriei naționale, sunt atacate public forțele de ordine, au fost comise acte teroriste, iar diplomații unguri acreditați în România, au interzis să participe la evenimente cu rezonanță națională. Există secte și minorități religioase care atacă biserica națională, alții sunt pretabili la misiuni de spionaj în favoarea ţărilor mamă, alții fac prozelitism religios, pe față, alții practică defetismul, alarmismul și demagogia, plângându-se, mincinos, pe la curțile europene că le sunt încălcate drepturile. Starea de divergență dintre minoritari și majoritari este întreținută ca urmare practicării unei discriminări pozitive, a încurajării unui multiculturalism deformat și păgubos, actorii din umbră a acestei vrajbe, nefiind altcineva, decât însăși politicienii minoritarilor, îndemnând la ură națională, flatându-și coetnicii în scopul obținerii de voturi, dar discreditând și slăbind autoritatea statului român, deci a puterii publice.

Aceste situații aberante, unele având tentă de încurajare a anarhiei, întrețin o atmosferă volatilă, generată de un șir nesfârșit de nemulțumiri ale populației. Apar și conflicte,uneori, datorate divergenței surde și absurde existente între aspirațiile populației majoritar românești (89,9% – recesământ din 2011) de a-și apăra instituțiile,  cultura, limba, religia și obiceiurile tradiționale, de a-și promova idealul său istoric de reunire a tuturor românilor în graniţele lor naturale. O altă parte de nemulțumiri sunt cauzate de o mare varietate de abuzuri revoltătoare a unor politicieni, vremelnici conducători ai statului, a căror autoritate și responsabilitate publică s-au topit în meschinăria intereselor lor egoiste și de partid, aflându-se în permanent conflict cu justiția și cetățenii.

Dincolo de frontierele politice ale României, autoritatea statului este sever atacată prin campanii  mai mult sau mai puțin diplomatice de natură revizionistă, sau prin amestecul unor state străine în treburile noastre interne, oferindu-ne sfaturi politice mercantile pe întuneric, avertizându-ne cu sancțiuni și șantaje economice, impunându-ne condiționări culturale străine națiunii, prin transferul unor mișcări și curente contrare ordinii publice,  ne servesc atacuri cibernetice și amenințări de natură militară.

Sub ochii noștri s-a trecut la adevărate atacuri informaționale de tip asimetric, la acțiuni de război psihologic cu componentele sale de dezinformare, de manipulare și promovare a minciunilor mass-media, arme invizibile care au creat o atmosferă de confuzie și divizare a opiniei publice. Prin ziare, prin presa online, reviste, broșuri și alte publicații, prin televiziune, conferințe, cinematografe etc.,  spațiul mediatic a fost suprasolicitat de minciună, știri false, atac la personalități culturale și asupra unor instituții importante de forță, deformarea realității prin inocularea de știri toaletate și de atac la istoria națională, atac la puterile statului,  atac la armata țării. Se încearcă recrutarea prin diverse forme de șantaj și cu bani ai reprezentanților vieții noastre politice, culturale, diplomatice, militare, religioase pentru promovarea unor anumite curente și ideologii cum ar fi marxismul cultural, sau conceptul „corect politic”, cu originea în doctrina leninistă, sau iliberalismul, cu aceleași rădăcini. Demonizarea străinilor  concomitent cu exacerbata  adorare a tradiției țărănești și religioase a revenit și cu mai multă intensitate, inspirându-i pe iliberalii de azi la acțiuni cu tentă neomarxistă. Foarte mulți bani din surse străine sunt cheltuiți de către organizații nonguvernamentale pentru acțiuni de culegere de informații/spionaj, de trădare, de organizare de greve și demonstrații, sabotaj, defetism, de influențare a unor lideri pe funcții înalte de demnitate publică.

Nu-ți trebuie prea multă știință de carte ca să nu observi că unele manifestări publice sunt însoțite de acte de violență cu un pronunțat caracter distructiv, iar printre mulți dintre acești demonstranți sunt ascunși vectori instruiți în măsură să atace instituțiile statului, să provoace slăbirea moralului populației prin curente defetiste, să producă acțiuni de dezagregare a acesteia până la a se declanșa un război civil, ceea ce ar conduce la dispariția completă a statului.

Distrugerea autorității statului, pornește totdeauna de la actul de trădare din interior, provocându-se o criză de autoritate. Trădarea reprezintă o infracțiune de crimă contra autorității și dacă individul nu este condamnat sever, înseamnă că instituțiile statului nu funcționează, ori sunt  dirijate din interiorul altor centre de putere străine. Fuga infractorilor de pedeapsa aspră a justiției în alte state, dovedește din plin criza de autoritate. Politica penală a statului trebuie să îmbrace realitatea infracțională existentă și niciun vinovat să nu scape nepedepsit. Infractorii noștri atacă nestingheriți, prin televiziunile de casă, instituțiile statului fără ca vreo autoritate să se sesizeze.  Criza de autoritate poate fi prevenită și înlăturată prin construcția unei clase politice responsabilă, curată, prin atragerea elitelor culturale în miezul vieții publice, prin sporirea gradului de educație a întregii populații, prin întărirea forței publice – poliție, jandarmerie, servicii de siguranță, armată. Este urgent necesar să se treacă la reforme social-politice reale și nu imaginare, inspirate din doctrina românească veche și anume că toate teritoriile românești cu majoritate românească să fie aduse în granițele naționale firești și toate resursele acestui pământ să fie puse la dispoziția românilor. Aceste reforme trebuie să fie inspirate din imperativul național care să se armonizeze cu idealul Neamului Românesc, cu formele instituționale tradiționale ale statului, la acestea adăugându-se o reformă diplomatică profundă (ministerul de Externe nu există), precum și toate acele elemente de natură a întări și consolida statul român, în acest fel se vor putea pune la respect toți potențiali adversari de oriunde ar fi aceștia.

O chestiune extrem de importantă, neluată în seamă de ani mulți, este legată de refacerea unității spirituale a națiunii, biserica majoritară, alături de celelalte biserici creștine românești minoritare, având cel mai important rol în continuitatea acestui popor, inițiind reforme morale înțelepte, aducând, la inițiativa ei, pe toți românii creștini, indiferent de confesiune, la aceeași vatră identitară comună. Fără îndoială, că prin săvârșirea Catedralei Mântuirii Neamului, în anul Centenarului, se împlinește un vis mai vechi românesc de fondare a unui centru important de spiritualitate românească, pregătit să aducă, să atragă, să apropie toate eparhiile ortodoxe românești sub ascultarea Patriarhiei de la București,  eveniment major ce ar conduce la o unitate, la o coeziune și la o solidaritate mai puternică a acestui neam, risipit, spiritual, pe la hotarele fostelor imperii.

Ordinea de stat, în toate sinapsele ei importante, nu poate fi realizată decât prin reabilitarea raporturilor de totală încredere  între cei care conduc și cei conduși, acest echilibru putând fi obținut prin construcția de elite politice reale în sânul partidelor (partidele fiind un fel de Românii în miniatură), elite care să construiască strategii educaționale pentru tineri, norme juridice precise care să tempereze zelul infracțional, să producă teamă potențialilor infractori de sancțiunea aspră a legii penale, prin faptul că nerespectându-se ordinea de stat constituită democratic, acei cetățenii cu înclinații spre comiterea de fapte antisociale și acte de corupție la nivel înalt, se vor expune la suferințe mult mai grele decât își vor închipui, grație unui regim politic  consolidat a cărui legitimitate ei o contestă.

Apare, așadar, necesară construcția rapidă a unor implacabile forțe represive de poliție generală, care să respecte valorile și principiile statului de drept, de reformă profundă a serviciilor de siguranță, adaptate registrului de factori de insecuritate naționali și internaţionali, de construcție a unei armate moderne care să aibă capacitatea de a reacționa rapid față de orice agresiune externă.

Un eminent jurist vrâncean, Anibal Teodorescu, ne-a lăsat o descriere superbă despre cine/ce este un ministru, aceasta venind ca o mănușă multora dintre miniștri de azi, personaje politice pitorești, grobiene  care populează un guvern cu 29 de ministere și 130 de secretari de stat, în timp ce Germania are un guvern cu 14 miniștri și 30 de secretari de stat: „Ministru este trecător și de cele mai multe ori nu are nici competență tehnică, nici competență administrativă, ce este de presupus că trebuie să posede un asemenea înalt funcționar. Cine va putea ajunge ministru, grație unei capacități profesionale necontestate – și aceasta se întâmplă câteodată – dar poate ajunge și grație unor altor împrejurări, cum ar fi de pildă, meritele sale electorale, legături de rudenie bine speculate și aceasta se întâmplă de multe ori.”

Marea durere pe care o simt românii în ziua de azi este aceea că cei ce ne conduc nu au nici cea mai mică aplecare și interes pentru a întări autoritatea statului, pentru a se plia pe interesul public, pentru a face reforme sociale și legi sănătoase, pentru a duce poporul către bunăstare, pentru a construi strategii de dezvoltare solide, a întoarce fața către românii care le-a delegat puterea și a restabili raportul de echilibru cu cetățenii. Cine să o facă? Un Parlament monstru cu 588 de deputați și senatori, la o populație de nici 21 de milioane de cetățeni? Congresul SUA, are 535 de senatori și deputați, dintre care 100 de senatori, doi pentru fiecare stat, la o populație de 321.000.000 de americani. Este aberant să pui în fruntea unui popor sărăcit și descurajat megamonștri instituționali care nu numai că nu administrează o țară, ci doar o storc de bunurile și energia ei.

Poate să justifice clasa politică această numerică povară parlamentară și guvernamentală, așezate ca niște imense lipitori pe spinarea acestui popor bezmeticit? Da, criza de autoritate există și se resimte de noi toți. Fanarioții de toate culorile politice ne-au furat ultima brumă de speranța într-un viitor mai bun.

Resursele țării au devenit un fel de res nullius, având acces la ele oricine, în afară de românii de jos, iar parte din poporul disprețuit de proprii guvernanți  a pornit într-o bejanie, fără de întoarcere, prin lumea largă, abandonându-şi locurile de baștină, ca răspuns la trădările instituționale ale politicienilor.

Realitatea politică ne arată că românii trăiesc o criză nesfârșită a autorității statului. A câtea? Ce ne facem cu totala lipsa de interes a guvernanților față de români și viitorul lor? Se observă că nu se cristalizează niciun efort al puterilor statului pentru a aduce teritoriile furate acasă, deși basarabenii au început reunirea cu țara. Aceasta este cea mai mare durere a fraților despărțiți, însă dezinteresul criminal al politicienilor față de acest eveniment istoric este total.

Mai importantă pare a fi lupta la baionetă între politicieni și instituțiile pe care le călăresc pentru dislocarea din funcție a fătucii Codruța Kovesi, decât împlinirea marilor comandamente naționale. România trăiește sub semnul unui Marte politic, iar poporul sub cel al dihoniei, această raport antagonic, generat de către analfabeții politici, ar putea trimite România într-o insurgență sângeroasă, adică pe buza prăpastiei.  Suntem blestemați să facem salturi în istorie, de la Rău la Normal, doar prin sânge. Că de bine nu am prea avut noroc niciodată.




Alte stiri din: Opinii Afisari - 536
Recomandarile Editorilor
Comentarii

 
Abonare newsletter
Mai cititi si ...
Intresting articles
auto moto
wierd stories
Science
vacante