La 12 noiembrie, Armata Română marchează Ziua Statului Major al Apărării.
Statul Major al Apărării este organismul superior de concepție și comandă al Armatei Române, care îndeplinește un rol esențial în pregătirea armatei și a națiunii române pentru apărare. Primele structuri militare care desfășurau atribuții de stat major au apărut în 1831, sub denumirea de Ștabul Oștirii, coordonat de ajutorul domnitorului în conducerea treburilor ostășești.
După Actul Unirii din 24 ianuarie 1859, a avut loc unificarea celor două armate ale Principatelor, marcând ”întâiul pas către unirea definitivă a țărilor surori”, potrivit volumului ”Calendarul Tradițiilor Militare” (2010). Procesul de unificare s-a concretizat prin numirea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 11/23 octombrie 1859, în fruntea forțelor armate române, devenind comandantul suprem al acestora.
În martie 1859, a avut loc dislocarea la București a două batalioane din Regimentul de mușchetari și Bateria de artilerie călăreață din Iași, iar în capitala Moldovei a fost trimis un regiment de infanterie din Muntenia. Efectivele militare ale Moldovei reprezentau, la începutul anului 1859, 4.238 de militari, în timp ce efectivele Țării Românești aveau 6.359 de militari. Instituirea unei tabere la Florești, în Prahova, unde erau concentrați 11.000 de oameni, preluată, ulterior, de însuși domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a reprezentat un prim pas spre unificarea celor două corpuri armate. În martie 1859, Comisia militară mixtă, întrunită la Focșani, a propus adoptarea aceleiași uniforme pentru ”ambele corpuri ale armiei române”.
Transformările militare au culminat, la 12/24 noiembrie 1859, prin înființarea Corpului de Stat Major General al Principatelor Unite, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Organismul era format din ofițeri până la gradul de colonel inclusiv, având ca atribuție principală crearea unei structuri militare unice de concepție și organizare pe întreaga armată.
La 13/25 mai 1860, apare Legea cu privire la principiile și modul de desfășurare a instrucției în Armata Principatelor Unite, iar la 9/21 octombrie 1862, prin Legea de reorganizare a Ministerului de Război, sunt înființate trei direcții: personal și operații militare; administrație și contabilitate; artilerie și geniu, potrivit smap.mapn.ro. La 27 noiembrie/9 decembrie 1864, a fost adoptată Legea pentru organizarea puterii armate.
În anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), armata permanentă a alocat, din 1859 până în 1865 inclusiv, în medie 25% din bugetul anual pentru îndeplinirea nevoilor oștirii și pentru modernizarea acesteia. Statul Major General a fost principalul coordonator al procesului de dezvoltare și consolidare al oștirii române, care avea să-și dovedească calitățile în perioada Războiului de Independență (1877-1878).
După intrarea României în Primul Război Mondial, Marele Stat Major s-a împărțit în Marele Cartier General și Marele Stat Major. În perioada interbelică a funcționat sub denumirea Marele Stat Major – fiind, o perioadă îndelungată, structurat pe 3-4 diviziuni, cu 8-11 secții și alte structuri militare. După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, au fost adoptate documente legislative dedicate organizării și funcționării Ministerului de Război care detaliau și atribuțiile Marelui Stat Major, al cărui rol privind apărarea națională s-a intensificat după anul 1968. Marele Stat Major a fost redenumit, în 1994, Statul Major General și a contribuit la procesul de transformare al Armatei Române pentru îndeplinirea condițiilor de aderare la Alianța Nord-Atlantică. Ulterior, după 2004, Statul Major al Apărării și-a asumat contribuția majoră în dezvoltarea permanentă a Armatei Române în acord cu cerințele privind standardele NATO.
