Incredibil! Un fost boschetar a reusit sa se salveze dupa 17 ani din canalele si subsolurile Bucurestiului si acum are grija dupa puterile lui de cei ramasi acolo. El ne-a fost ghid in lumea halucinanta a oamenilor-fantoma, fara casa, fara rost, fara identitate, fara semnalmente. Cine e Bostangica, cine sunt ceilalti, de unde vin, incotro se duc si cui ii mai pasa azi de ei?
Cum l-am cunoscut pe Bostangica
Asa il cheama. Nu e porecla. Are si doua prenume – Alexandru si Silvian. Din obisnuinta, am dat cautare pe Google si am aflat ca si daca te chemi Bostangica poti fi chiar referent in MApN sau consilier PSD. Dar si infractor cautat si prins prin Interpol, ori aurolac distribuit in rol de… aurolac in filmul „3 pazeste!” sau „fost boschetar” portretizat intr-un articol de ziar prin 2007. Cel din ultimele doua ipostaze este Bostangica al meu, de fapt, descoperirea u
nei prietene, Evelin Fabritius. Ea l-a cunoscut cand si-a propus sa initieze o campanie sociala in beneficiul oamenilor fara adapost si a vrut sa faca o sedinta foto la ei „acasa”. Bostangica a fost atunci selectionerul si coordonatorul lor, a ales locatia – zona statiei de metrou Grozavesti si a avut grija ca totul sa decurga fara incidente. Un adevarat personaj. Trebuia sa-l cunosc, pe el, dar si lumea lui, despre care nu se vorbeste si poate si de aceea nici nu se face aproape nimic. Asa ca, l-am sunat (da, are telefon mobil). A promis ca vine si a venit. Pe strada care l-a crescut, azi, nu-l deosebesti de restul trecatorilor. E imbracat binisor, cu sapca galbena, adidasi, si isi poarta rucsacul pe un umar. La o adica, multi ar paria gresit in legatura cu cine este, ori a fost Bostangica. Abandonat de mic, acum are 33 de ani, din care 17 i-a petrecut prin canale. La o cafea, conversatia se leaga usor cu jovialul ex-homeless. E scurt, slabut, vioi, neinhibat, probabil ca putine lucruri il mai pot surprinde pe lumea asta, volubil, surescitat – „sunt putin bolnav cu capul, cred” si imi arata o cicatrice undeva in crestet. „Mai uit, ma mai apuca crize de nervi din senin, da’ si la cate am facut la viata mea… Uitati-va, domnisoara (eu eram „domnisoara”:)), nici dinti nu am aici sus, de la bataia aia” si isi dezveleste cu degetele gingia complet stirba. Teribila bataie trebuie sa fi fost. Fiindca doua minute mai tarziu si-a scos tricoul pentru ca Alin, fotograful, sa-i pozeze cicatricea lunga de pe bratul drept.
Privind inapoi fara manie
Amintirile nu-l chinuiesc. Bostangica a desertat rapid rucsacul. Venise blindat cu dovezi ale vietii lui de om al strazii de mic copil, pe care le-a insirat cu repeziciune pe masa, explicand in acelasi timp cu o viteza greu de urmarit. „Aici sunt la Casa de copii, aici sunt cu gagica mea, dar am lasat-o ca am prins-o cu unu’, aici ma sarut cu o fata, asta e de cand eram copil si mi-au facut poze niste nemti, aici e factura ca am platit intretinerea, aici e diploma mea de la scoala profesionala, astea sunt certificatele medicale, asta-i copia dupa buletin…”. Daca n-ar fi zecile de poze, actele, care dovedesc cate o realitate, una mai crunta decat alta, copiile si cererile scrise de mana altcuiva, ca el nu mai stie/poate sa scrie, doar uitandu-te la el, ai crede ca e un om obisnuit, poate ceva mai necajit decat altii. Dar Bostangica a reusit sa scape de eticheta de om al strazii abia in 2002, cand a „iesit la suprafata” fortat de primarul Piedone. „Ne-a amagit. A venit seara la canale, ne-a dat cate cinci sute de mii si a zis ca ne da de lucru si ne muta in camine. Trebuia sa vina Bush, parca. Si ne-am trezit dupa aia cu noaptea-n cap cu astia peste noi, ne-au incarcat si ne-au dus la Urban. Ne-a promis mancare, bonuri de masa… Nimic. O conserva pe zi, o juma de paine si munca cea mai grea in santier. A tinut vreo 3-4 luni, dupa care ne-au dat afara si din camin. Ceilalti s-au intors in canale. Eu, nu.” Bostangica a vrut sa ramana la suprafata. Si-a construit singur o baraca lipita de un bloc din B-dul Preciziei, 14. „Mi-am facut si buletin. I-am ajutat si pe altii sa-si faca, tot la mine in spatiu. M-am si botezat. Vara mai era cum era, dar iarna era nasol de tot. Nu stiu cum am rezistat, dar aveam si eu un loc al meu.”
{gallery}gallery/02/bostangica{/gallery}
„Nu vreau sa ma intorc in canal”
A rezistat ceva timp, adica vreo sapte ani. Pana iarna trecuta, cand l-au gasit vecinii aproape inghetat si au chemat salvarea. Mila lor l-a salvat apoi si de traiul in baraca. Purtarea buna a lui Bostangica a fost argumentul forte. De sapte ani era intr-un fel de-al lor, impartind un singur perete, cel de care-si lipise cosmelia. „Acu’ aproape un an mi-a dat administratoarea un pat intr-o camera in camin. Mi-am facut curat singur, am fost corect si am platit la timp trei milioane trei sute pe luna, desi eu am o pensie de handicapat de doua milioane. As munci, ca am mai facut-o, dar atunci eram prost si dadeam banii pe , acu’ nu mai trag din punga, da’ nici nu mai pot face mare lucru”. Are mana dreapta operata si nu prea mai are putere in ea. Cel mai mult i-ar placea sa se ocupe de cei din canale. Stie toate organizatiile, asociatiile, stie primarii si preotii si neputintele lor. Ii place sa se faca util. Pe bani putini, pe o masa calda. Din tot ce povesteste nu e greu sa-ti dai seama ca pentru cei din canale Bostangica e un fel de „tata lor”. Si un modelul de reusita. E adevarat ca mai e suspectat de invarteli, dar e si ascultat, pentru ca de multe ori i-a scos din foame, inscriindu-i pe la asociatii, aducandu-le mancare ori medicamente. Acum, se pare ca steaua norocoasa a lui Bostangica sta sa apuna. E tot mai greu. Criza l-a atins si pe el. Nu mai are din ce sa-si plateasca chiria. Si nu concepe sa se intoarca in canal. „Unde stau nu e palat, dar e bine. Am apa calda, gaze, lumina. O sa vedeti maine cum am stat si de ce nu mai vreau sa ma intorc in canal.” Asadar, urmeaza sa vizitez: un canal, doua, de pe langa statia de metrou Grozavesti, niste subsoluri de bloc, o baie de restaurant arabesc in care acum locuieste Ildiko impreuna cu cei doi copii, de 1 si 4 ani… si Bostangica se opreste. Cred ca entuziasmul meu se altera usor pe masura ce ascultam programul, fiindca il aud spunand: „Ma duc eu maine, inainte, la ei si am grija sa nu faca prostii”. M-am linistit. Ce putea sa mearga rau? Sa-l apuce chiar pe ghidul nostru o criza subita de nervi, dupa care sustinea ca nu-si mai aminteste nimic? Sa nu ma pot imprieteni suficient cu oamenii cavernelor si de aceea sa fie ceva mai greu de iesit decat va fi de intrat? Ma uit la Alin. Si mai capat curaj. Pe maine, Bostangica.
Lumea de sub noi
Am adormit gandindu-ma la oamenii cavernelor. La nepasarea generalizata din lumea noastra de la suprafata, care acolo, in regatul tenebrelor, nu exista. Ii vedem sau ne prefacem ca nu, ei se incapataneaza sa existe. In parcari, la gurile de metrou, prin piete, parcuri, gari, pe langa blocuri, magazine, cladiri de birouri. Ignori, ridicand geamul masinii sau intorcand capul cand treci pe langa ei daca iti cer pasnic ceva sau injuri daca vreunul e mai insistent. Nici eu nu ma pot lauda ca as fi incercat sa aflu vreodata mai multe. De dat de pomana am mai dat, dar dupa criterii „subiective”: aluia nu, ca-i bea, celuilalt, nu, ca-i zdravan de munca, mucosului, nu, ca-i ia tac-su banii si tot asa. Iar de cand am fost pacalita de batranele ce manuiau tacerea mai abil decat vorbele mestesugite, ca pe urma sa aflu ca sacosa mea era de cateva ori mai usoara decat sacosele lor, le-am taiat si pe ele de pe lista. Lasand anecdotica deoparte, stiam de ceva vreme ca banutii sau bucata mea de paine nu va rezolva durabil nicio problema. Si ca, asa, in general, e nevoie de mult mai mult decat de bani sau hrana oferita in strada. Dar, daca nu era Bostangica, n-as fi coborat niciodata intr-un canal. Adica, in infern. Si n-as fi spus ingrozita: e nevoie, pentru Dumnezeu, de un alt acoperis deasupra capului unui om viu decat pamantul betonat! Oamenii fara adapost nu sunt o cauza pierduta!
Cititi marti: Acasa la Bostangica in subteranele Bucurestilor, reportaj
