Un azil de bătrâni închiriază un autocar pentru o excursie. La puţin timp de la plecare, şoferul simte o bătaie uşoară pe umăr şi o bunicuţă îl întreabă dacă vrea nişte alune.
Şoferul accepta bucuros pumnul de alune pe care i-l oferă bătrâna. După vreo 15 minute, bătrâna vine din nou cu un pumn de alune.
Povestea se repeta încă de vreo câteva ori, după care şoferul, nedumerit, o întreabă când apare iar lângă scaunul lui:
— Mamaie, da’ de ce nu mâncaţi alunele, că sunt scumpe, şi aveţi pensii mici…
— E, da crezi că mai avem dinţi să mâncăm noi alune?
— Păi bine, şi atunci de ce mai daţi banii pe ele dacă nu le puteţi mânca?
— E, de fapt nici nu vrem alune, noi sugem doar ciocolată din jurul lor…
