Tom Brooks de la BBC News a fost primul ziarist care a transmis live de la faţa locului informaţii despre asasinarea lui John Lennon, pe 8 decembrie 1980. După 30 de ani, BBC i-a cerut lui Brooks să-şi amintească acele momente cumplite.
În seara de 8 decembrie 1980 eram un tânăr jurnalist fără experienţă care sosise de curând la New York de la Londra. Total nepregătit pentru drama care urma să se deruleze.
Totul a început cu un telefon de la impresarul Jonathan King, care pe atunci era editorialist la BBC Radio 1 şi trăia la New York. Mi-a spus că auzise despre împuşcături în zona clădirii Dakota şi că e posibil ca victima să fie fostul Beatle.
În scurt timp zburam cu un taxi pe 8th Avenue. Am ajuns la Dakota undeva după ora 23, înarmat cu un magnetofon şi un carneţel.
Era o linişte stranie, strada fusese izolată de poliţie, erau şi vreo două maşini de poliţie în faţa intrării blocului. Curioşii începuseră să se adune.
I-am ţinut inima în mână
Cu câteva minute înainte să ajung, Lennon fusese cărat pe umăr de către un poliţist la spitalul Roosevelt din vecinătate. Dr Stephan Lynn şi echipa lui de urgenţă se chinuiseră ca nişte nebuni să-l resusciteze.
Acum câteva zile, Dr Lynn mi-a povestit exact cum se petrecuseră lucrurile în camera de urgenţă. “Nu avea semne vitale, nu avea tensiune, nu avea puls. Nu răspundea la procedurile noastre. I-am deschis partea stângă a toracelui. Cu un scalpel am făcut o incizie. I-am ţinut inima în mână, în vreme asistentele îi făceau transfuzie. Ne-am dat seama că nu vom reuşi să-i repornim circulaţia, să-i reparăm toate vasele de sânge afectate.”
În afara blocului Dakota, încercam să iau legătura cu colegii mei de la sediul din Londra, unde era încă zi. Pe atunci la televiziuni nu erau matinale de ştiri, ştirile erau doar la radio, dar comunicaţiile erau destul de greoaie. Nu erau internet, email, telefoane mobile şi de multe ori nu erau linii telefonice directe cu Londra.
De la o cabină telefonică de lângă Dakota am reuşit totuşi să iau legătura cu Londra, să dau informaţii de ultimă oră editorului meu pentru emisiunea Today. Acesta mi-a zis să adun cât de multe informaţii pot, dar să mă asigur că intru iar în legătură cu el până la 6.30 dimineaţa, când era buletinul de ştiri.
M-am întors în mulţimea ale cărei rânduri se îngroşau. Am înregistrat comentarile oamenilor. Printre cei trişti şi înlăcrimaţi era şi o englezoaică tânără care mi-a zis: “Mă simt de parcă aş fi primit o lovitură direct în stomac”. Cuvintele astea descriu exact ceea ce simţea toată lumea.
“.. şi acum e mort…” Vorbele astea erau să mă doboare
L-am convins pe portarul de noapte al unei clădiri de vizavi de Dakota să mă lase să folosesc telefonul. Aşa am putut să transmit înregistrările la Londra. Era o chestie extrem de complicată. Trebuia să desfaci capacul de la microfon, apoi să faci legătura cu un fir cu capete „crocodil” , iar celălalt capăt să-l bagi în magnetofon. Am avut noroc că am reuşit în noaptea aia. Portarul a refuzat să ia bani în schimbul uriaşei facturi telefonice. A zis că o face pentru John Lennon, a cărui muzică o iubea. Şi eu eram un mare fan al muzicii şi versurilor lui.
Destul de repede am reuşit să transmit în direct. Răposatul Brian Redhead, care era coprezentator al emisiunii Today, mă presa pentru nişte detalii. Îmi amintesc că am terminat o frază cu cuvintele “…şi acum e mort…” Pînă atunci fusesem destul de calm, dar ţin minte cum cuvintele astea erau cât pe-aci să mă doboare.
Am păstrat câteva din notiţele pe care le-am folosit în noaptea aia. Sunt o grămadă de mâzgăleli, o dezordine cumplită.
În timpul ăsta, mulţimea îşi îngroşa rândurile în faţă la Dakota. Erau câteva sute bune. Veneau cu lacrimi în ochi, cu lumânări aprinse, cântau cântecele lui Lennon. Totul s-a transformat într-o noapte de priveghi.
Crima a trecut pe aproape
Acum câteva zile am aflat că pentru unul dintre cunoscuţii celebri ai lui Lennon, compozitorul şi interpretul american James Taylor, crima a trecut pe aproape. “Acum mi se pare ciudat, dar eu locuiam chiar în clădirea vecină cu Dakota. Am auzit cele cinci împuşcături, în serie, cât de repede poţi să apeşi pe trăgaci. Iar cu asasinul m-am întâlnit în staţia de metrou, lângă strada 72, cu o zi înainte. Tipul m-a înghesuit într-un perete, strălucea udat de o transpiraţie de nebun şi spunea nişte vorbe ciudate despre ce avea de gând el să facă lui John. A fost ceva suprarealist să intru în legătură cu individul, cu 24 de ore înainte să-l asasineze pe Lennon”.
Lui Yoko Ono i-a trebuit ceva timp până să povestească despre acea noapte. Am intervievat-o cu puţin înainte de a doua comemorare a morţii lui John, în 1982. Pentru ea, Lennon încă trăia. Cu o voce calmă, a declarat: “El încă trăieşte, încă este cu noi. Nu poţi ucide un om aşa uşor, nu-l poţi face să dispară. Eu aşa simt”.
Sean Ono Lennon, fiul lui Yoko cu Lennon, avea doar cinci ani când tatăl său a fost ucis. Era acasă în Dakota, când s-a întâmplat. Pentru el, amintirea e foarte grea: “Au trecut 30 de ani de când a murit şi, în această perioadă a anului, încerc doar să fiu atent la mama mea, să văd dacă e bine”.
Comemorarea asasinării lui John Lennon scoate la iveală o efuziune nestăvilită din partea admiratorilor, dar şi a vedetelor. Vedeta U2, Bono, care era în trecere prin New York în acea perioadă, declară: “Nu pot trăi fără el, întreaga mea viaţă artistică este definită de el şi nu am vorbe să explic efectul pe care muzica lui l-a avut asupra mea ca artist”.
Probabil că Lennon nu ar fi foarte încântat de atâta laudă postumă. Într-unul din ultimele interviuri importante, dat în Playboy, declara: “N-am nici un fel de nostalgie privind spre nici o parte din trecutul meu. Sunt interesat doar de ce fac în prezent”.
Se poate ca John Lennon să nu fi fost încântat să fie prins în trecut. Dar judecând după omagiul care i se aduce la fiecare comemorare, la 30 de ani de la moartea lui, milioane şi milioane dintre noi rămân pasionaţi de muyica lui şi de persoana lui.
