Acasa Cultura-ReligieCultura Ana Ciontea: Pe scenă mă simt mult mai liberă decât în viaţă

Ana Ciontea: Pe scenă mă simt mult mai liberă decât în viaţă

scris de A.P.
9 afisari

A petrecut mulţi ani pe scenele din Franţa, apoi a revenit la Naţionalul bucureştean. În prezent se află în repetiţii cu „Macbeth”. Un interviu marca Yorick.ro.

Ana Ciontea s-a întors din FranţaCum aţi regăsit Bucureştiul, România, după ce aţi revenit din Franţa? Cum a fost reîntâlnirea?

Păstram legătura cu Bucureştiul şi cu România. De acolo mie mi se părea că se schimbă foarte multe lucruri în bine. Şi mă bucuram foarte mult. Dar una e când eşti departe şi alta când eşti în vâltoarea vieţii de Bucureşti… Legătura mea cu viaţa din România era prin familie, prieteni şi prin teatru. Şi uite că-mi vedeam prietenii mai des când veneam din Franţa decât îi văd de când m-am întors. Pentru că, aşa cum spuneam, te prinde vârtejul ăsta al vieţii de aici. Nu ştiu de ce noi, românii, nu reuşim să ne organizăm, orarele nu sunt respectate, oamenii muncesc de la o oră până la o oră nelimitată, nu există o pauză de masă… E o zăpăceală maximă peste tot care se manifestă şi când ai legătură cu instituţiile administrative, şi în organizarea de zi cu zi. Ai impresia că cineva mână din spate cu un bici şi toată lumea e cu răsuflarea tăiată să rezolve, nimeni n-are răbdare, într-o grabă continuă, cu ochii scoşi, fără linişte interioară. Aici e un ritm biciuit, poate chiar agresiv şi isteric, şi ai senzaţia că oamenii nu ştiu şi nu pot să se oprească şi să aibă câteva clipe de linişte pentru ei înşişi. Poate că vine din disperarea zilei de mâine, poate că vine din sărăcie, poate că vine din lipsa banilor, din multitudinea de probleme pe care le ai de rezolvat tot timpul. Sigur că e o viaţă grea, dar, sincer, eu lucrul ăsta l-am observat la oameni din diferite clase sociale, cu diferite niveluri de viaţă…

Şi de ce v-aţi întors de la Limoges?

Păi ca să trăim aici, în nebunia asta, să nu mai ştim de noi… Să ne aducem aminte cum e când începi ziua în stres şi o termini tot în stres… Nu mai am un răspuns acum. Poate că atunci, în primele luni când m-am întors, spuneam: „Doamne, ce dor mi-a fost, de limba română, să joc în româneşte… de teatru, de prieteni, de locurile copilăriei”. Pentru că există o depeizare şi o ciudăţenie a exilului la toată lumea, depinde cum eşti constituit. Eu, fiind sentimentală şi întoarsă spre trecut, de acolo vedeam o imagine foarte frumoasă. Mi-era dor de tot.

Şi imaginea frumoasă s-a destrămat…

Nu pot să spun că s-a destrămat, ci pot să spun altceva. Că am avut noroc că de când am venit lucrez întruna la teatru. Şi asta a schimbat accentul. Cunosc drumul de acasă până la teatru şi de la teatru până acasă. De departe lucrurile par altfel. Avem capacitatea asta noi, oamenii, să înfrumuseţăm ce ne lipseşte, ce e departe, ce ţine de trecut.

Ana Ciontea se simte mai liberă pe scenă decât în viaţăCât de greu e să joci teatru în altă limbă? Se schimbă ceva în ritmurile interioare?

Am început cu „Orestia”, primul rol a fost Casandra. În „Trilogia” lui Andrei Şerban am fost iniţial distribuită şi pe rolul Casandra, dar n-am apucat să repet, pentru că repetam Electra. Există roluri care te urmăresc. Am jucat apoi Casandra în „Orestia” şi coincidenţa m-a surprins. Era extraordinar de bine rolul, dar nu se înţelegea nimic din ce spuneam, şi nu pentru că nu cunoşteam limba, ci pentru că emisia în limba franceză trebuia să corespundă cu ceea ce aveam eu de exprimat în interior. Că, de fapt, asta e problema. Problema la un actor nu se pune dacă el cunoaşte o limbă sau nu, ci cât de bine reuşeşte să transmită din viaţa lui interioară prin vorbe, într-o limbă străină. Se pot întâmpla două lucruri. Ori sentimentele tale sunt adevărate, dar nu reuşeşti să transmiţi prin vorbe exact ceea ce simţi, ori te ocupi de vorbe şi sună a recitare. Eu am privilegiat atunci, sub imperiul emoţiilor, adevărul personajelor şi Silviu (Purcărete, n.red.) a spus: „E foarte bine, dar nu se înţelege ce spui.” Şi atunci lucrul meu a fost să corelez cele două dimensiuni şi să fie amândouă la un nivel corespunzător.

Şi ritmul ăsta de care vorbeam mai devreme vi se pare că se răsfrânge în vreun fel în teatru?

Da. Nu e ca înainte. Surpriza a fost, când am revenit, după primul spectacol cu „Un duel”. În cinci minute nu mai era nimeni la cabină. Or, eu eram învăţată, aveam obiceiul ca după spectacol ori să ne reîntâlnim într-o cabină, ori să mergem undeva şi să discutăm ce-a fost. Nu fugeam aşa repede din teatru. N-am înţeles la început, după care am aflat că fiecare mai are ba un alt spectacol după ăsta, ba se duce la o filmare, ba e înnebunit că nu ştiu unde are de plecat dimineaţa… Actorii sunt prinşi în mai multe lucruri decât pe vremea noastră, deşi mi-aduc aminte că şi mie mi se întâmpla să merg la 8.00 la radio, la 10.00 la repetiţie, să am seara spectacol şi să merg şi noaptea la o filmare. Dar sigur că nu se pot compara perioadele, acum e mult mai frecventă această situaţie. Iar actorii sunt înnebuniţi – şi-i înţeleg – să şi trăiască din ceva… Nu pot să judec. În nici un fel. Îmi pare rău pentru climatul teatral. Pentru că goana asta nu-ţi mai dă timp, ca actor, să savurezi momentele plăcute, să revii asupra scenelor care nu ţi-au ieşit şi până la urmă să guşti ceva mai mult din meseria asta, pentru că aceste întâlniri şi discuţii de după spectacol sau de după repetiţie aveau şi au şi ele farmecul şi rostul lor. Te reîncarcă plăcut cu o anume energie şi îţi vindecă răni… Sunt foarte necesare, iar climatul de aici se naşte, din comunicare şi din „a fi împreună”. Teatrul nu se poate face dacă nu eşti împreună. Ceea ce se vede în spectacole. E foarte dificilă uneori comunicarea cu partenerii. (…)


Textul integral Yorick.ro

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult