Acasa Cultura-ReligieCultura Anamaria Pop: Mă întorc în Ungaria cu geamantanele burduşite cu cărţi

Anamaria Pop: Mă întorc în Ungaria cu geamantanele burduşite cu cărţi

scris de Ziua Veche
34 afisari

Poeta şi traducătoarea Anamaria Pop s-a născut la 7 aprilie 1952 în Turda, judeţul Cluj. Licenţiată a Facultăţii de Ziaristică din Bucureşti (1979), Anamaria Pop a debutat în 1972 cu volumul de versuri ,,Castelul din ciclame albe” , după care au urmat ,,Corida”, (1983) şi „Trăgătorul la ţintă” (1999). Traducătoare liber profesionistă (din limba maghiară în limba română şi din română în maghiară), Anamaria Pop a tradus peste 20 de opere literare de primă mărime din literatura maghiară. A fost, aproape doi ani (noiembrie 1999 – iulie 2001), director al Centrului Cultural al României de la Budapesta . În prezent locuieşte în Ungaria, la Szalkszentmárton, este membră a Societăţii Scriitorilor de Beletristică din Ungaria – Magyar Szépírók Társasága, membră a Asociaţiei Traducătorilor din Ungaria – Magyar Müfordítók Egyesülete şi a Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România – ASPRO. Este cel mai important traducător din opera marelui scriitor maghiar Peter Esterhazy. Din traducerile din limba maghiară în limba română mai amintim autori ca: László Bitó: „Eutelia – Eutanasia: o viaţă mai fericită – o moarte demnă”, studiu sociologic, Bucureşti (2007), Attila Bartis: „Mama mea, Cleopatra”, piesă de teatru (2007), Katalin Thurócz: „Scara pisicii”, piesă de teatru (2007), Sándor Márai: „Moştenirea Eszterei”, roman (2006), Attila Bartis: „Tihna”, roman (2006) ş.a.m.d.


Iolanda Malamen: Anamaria Pop, deşi de câţiva ani eşti recunoscută ca un excelent traducător al operei lui Peter Esterhazy, fapt ce ţi-a adus, în 2009, Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru traducerea din maghiară a romanului ,,Harmonia Caelestis”. Eşti totuşi şi o cunoscută poetă. Ai în pregătire un volum de versuri pentru România?

Anamaria Pop: Da, pregătesc aşa, printer picături, fiindcă munca la traduceri este copleşitoare, volumul al cincilea. Citesc multă poezie, proză românească, poate mai multă decât citeam când trăiam în România. Primesc multe cărţi, iar când merg acasă, în România, mă întorc în Ungaria cu geamantanele burduşite de cărţi. Poezia românească, dar în general literatura românească, este extraordinar de puternică, mă şi mândresc cu treaba asta aici. Mulţi poeţi maghiari, prieteni de ai mei, mi-au spus că invidiază vigurozitatea poeziei româneşti.

I.M. După câte se vede, te-ai implicat în viaţa literară din Ungaria.

A.P. În general, da. Anual există două târguri de carte, unul tocmai în perioada Bookfestului, când, de regulă, sunt în Bucureşti, şi unul iarna, la care apuc să particip, şi care este în decembrie, înainte de Crăciun, deci, după Târgul Gaudeamus, când, de regulă, iar sunt la Bucureşti. Dar există şi Festivalul Internaţional al Cărţii, care e primăvara, la care particip în fiecare an. Apoi, se organizează multe seri de lectură, întâlniri cu cititorii. Între timp, drept replică la nişte manifestări naţionaliste, mai radicale, ale unor colegi scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor din Budapesta, am părăsit în „grup“ ca să spun aşa (în fruntea grupului aflându-se cunoscuţii scriitori cum e Imre Kertész, Péter Esterházy, Péter Nádas, György Konrád, András Forgách…ca să dau doar câteva exemple) Uniunea Scriitorilor şi ne-am afiliat cu toţii Societăţii Scriitorilor de Beletristică din Ungaria, o asoci- aţia profesională extrem de activă. De fapt, în Ungaria există mai multe uniuni ale scriitorilor… Fiecare uniune respectă opţiunile şi opiniile celeilalte, iar pe segmentele compatibile există o reală colaborare. Societatea Scriitorilor de Beletristică din Ungaria organizează celebrele întâlniri numite „Viaţa ulterioară a cărţii”, o serie de dezbateri, de analize pe text, de happeninguri, diferite expoziţii pe tematica respectivei cărţi. Sunt programe foarte interesante, la care, de regulă, particip.

I.M. Unui scriitor din Ungaria, pe care critica îl face cunoscut, i se întâmplă numai lucruri bune?

A.P. I se întâmplă ce i se întâmplă oricărui om, oricărui scriitori din lume, dar, mai cu seamă, scriitorilor din Europa Centrală şi de Est, zonă în care în ultima vreme s-a polarizat totul, s-a tematizat… începând cu viaţa cotidiană, viaţa literară, critica literară şi aşa mai departe. E clar că dacă un scriitor apare în excelenta revistă Élet és Irodalom – prescurtat, ÉS –, peste o săptămână o să-i apară măcar caricatura de prost gust în presa naţionalistă, foarte activă, cu o difuzare bine pusă la punct… Ca peste tot, şi în Ungaria grupările literare sunt structurate pe simpatii politice… Important e că scriitorii de valoare, cei care chiar contează, nu se prea ocupă cu aşa ceva, îşi văd de scris… În rest… li se întâmplă şi mai bune, dar şi mai rele… începând cu faptul că au tiraje cu multe zero la cărţile publicate, că sunt traduşi în străinătate, că au succes, că pot călători şi trăi din onorarii… până la falimentarea editurii la care publică de ani întregi, neplata la timp a onorariului… la faptul că nici măcar un critic literar nu reacţionează la ceea ce scriu (e mai rău decât dacă ar fi desfiinţaţi), că din cauza unei ,,furtuni cu gheaţă” li se aruncă de la etajul trei câinele…

I.M. Eşti, cum s-ar spune, cel mai consecvent traducător al vastei opere a lui Péter Esterházy. Scriitor cunoscut de altfel în întreaga lume. Ce te-a făcut să te ataşezi definitiv de literatura lui?

A.P. Vizualitatea. Pentru mine, textele lui Péter Esterházy sunt extraordinar de vizuale. Dacă te laşi prins în vârtejul ritmului, al textului, dacă ai curajul să te desprinzi de limitele limbii în care traduci… ajungi într-o aventură spirituală care are nişte profunzimi absolut senzaţionale. Pentru mine, traducerea cărţilor lui Esterházy este o mare provocare, poate cea mai mare pe care am trăit-o până acum… Apoi, ar mai fi vorba de lumea sinonimelor, a epitetelor, a metaforelor, a jocurilor de cuvinte, a ironiei şi autoironiei… Chiar mă pregătesc să scriu un fel de studio despre tehnica lui Péter Esterházy şi cea a lui Péter Nádas, un alt mare, foarte mare scriitor maghiar contemporan, a cărui traducătoare sunt, privind folosirea epitetelor şi sinonimelor. Ca stil, cei doi sunt diametral opuşi, dar amândoi sunt ca două diamante cu multe carate pe segmentul pe care-l stăpânesc cu brio. La Esterházy, pentru că acum despre el vorbim, se mai poate vorbi de… pocnetul biciului de la sfârşitul câte unei propoziţii. Este senzaţional cum ştie să atenueze, în final de propoziţie, cu câte un cuvânt sau expresie, tensiunea textului. Cunoscându-ne şi fiind prieteni de atâţia ani, având la activ nenumărate ore de conversaţie, de analiză pe text… ştiind foarte bine logica după care gândeşte, aproape că aud la începutul propoziţiei pocnetul biciului de la sfârşit.

I.M. Sunt vizibil respectaţi oamenii de cultură în Ungaria?

A.P. Cred că da… de fapt, depinde de calitatea intelectuală a celui care respectă, la fel, a celui care e sau nu respectat. Mai exact, de educaţia şi cultura celui care respectă şi de valorile morale, de verticalitatea celui care se doreşte respectat.

I.M. Ce este cu adevărat dramatic în politica culturală europeană?

A.P. Depinde cu ce comparăm această situaţie dramatică. În Ungaria, situaţia este mai dramatică decât în ţările situate mai la vest, dar, în acelaşi timp, e mai puţin drama- tică decât în ţările care se află ceva mai la est. Oricum, în Ungaria, onorariile pentru scriitori sunt între 3 şi 5 ori mai mici decât în Austria, de pildă, dar tot în Ungaria aceste onorarii sunt între 3 şi 5 ori mai mari decât cele din România. Traducerile din literatura maghiară sunt finanţate pe bază de proiecte de către Hungarian Book Foundation, o fundaţia înfiinţată în ’90 şi care funcţionează excelent, aparţinând Ministerului Culturii. Suma atribuită drept finanţare, acordată de un curatoriu (format din critici literari), depinde de numărul proiectelor care intră în competiţie, de calitatea traducătorilor, de calitatea textelor ce urmează să fie traduse. De exemplu, dea lungul anilor, eu am primit drept onorariu de la această fundaţie între 4 şi 6 euro pentru 2.000 de semne (cu spaţii cu tot), dar au fost cazuri, nu puţine la număr, când am primit şi 8 euro, ba chiar şi 10 euro pentru 2.000 de semne. Această finanţare reprezintă 60% din onorariile practicate în ţările vest-europene, restul de 40% urmând să plătească editura care tipăreşte traducerea cărţii. (În paranteză fie spus… niciodată nu mi-a trecut prin cap să cer restul de 40% de la editurile din România unde mi-au apărut traducerile.) Cam tot atât primeşte şi un traducător care lucrează pentru editurile ungureşti. Or, după câte ştiu, nici o editură din România nu are asemenea onorarii pentru traduceri. Sigur, Asociaţia Traducătorilor Maghiari de Beletristică (o grupare cu orientare sindicală şi profesională), unde sunt membră fondatoare, se luptă din răsputeri ca traducătorii maghiari să nu accepte să lucreze pentru onorarii mai mici decât suma medie practicată în ţările Uniunii Europene. Sigur, şi acest aspect are o mare importanţă (oho, mai ales în cazul liberilor profesionişti), dar cred că şi mai importante sunt aspectele legate de criza morală prin care trece cultura, în general. Scriitorii, traducătorii, care, de fapt, sunt coautori, editarea de carte, grafica de carte… şi tot ce derivă de aici… până la difuzare, cu toate consecinţele nedorite…, dar şi alte domenii culturale… trec printr-o mare criză morală, peste tot în Europa. Prin urmare, politicile culturale aplicate în prezent (dar şi până acum) cam scârţâie. Cred că statul trebuie să „păstorească“ cu mai mare tragere de inimă cultura, acolo unde e cazul să pună umărul nu doar simbolic – cel puţin aşa cred eu, o liberală convinsă în privinţa rolului jucat de stat într-o societate modernă, democratică, deschisă. Recent, în Ungaria s-a adoptat un nou sistem de finanţare a culturii, începând din anul viitor, printre altele, 90% din impozitul jocurilor de noroc revine Ministerului Culturii. Dacă într-adevăr va fi aşa… e un pas făcut cu dreptul pentru revigorarea actului de cultură.

I.M. Ce Românie ţi-a rămas pentru totdeauna în suflet?

A.P. O Românie în care există oraşul Bucureşti, un Bucureşti în care există parcurile Cişmigiu şi Herăstrău… unde odinioară frunzele bătute de ploaie învăţau, de la noi, râsul pân’ la lacrimi al clopoţeilor lui Esenin. „Spusa“ asta nu-mi aparţine, e o parte a unui autograf care mi-a fost dăruit recent pe o carte – dar în momentul în care am citit aceste cuvinte mi-am dat seama că ele conţin pe de-a întregul dorinţa mea.

I.M. Câte „mări şi ţări“ trebuie să străbată un scriitor pentru a se aşeza definitiv în conştiinţa colectivă?

A.P. Nu cred că trebuie să străbată „mări şi ţări“, doar să-şi păstreze coloana în poziţie de verticalitate, să nu devină din gumă… care se apleacă dincolo de demnitatea umană.

I.M. În încheiere, te-aş ruga să divulge primele cuvinte pe care ţi le-a spus Péter Esterházy la aflarea veştii că va primi Marele Premiu „Ovidius“, la Neptun, în iunie, 2009.

A.P. M-a sunat la telefon şi mi-a spus: „Hai c-am fo’ buni!” – este o sintagmă folosită de câteva ori în „Harmonia caelestis”, dar şi de către membrii unei echipe de fotbal care câştigă un meci. La început n-am înţeles despre ce-i vorba, apoi din bucuria cu care a tot repetat „hai c-am fo’ buni”… mi-am dat seama că i s-a întâmplat ceva foarte bun. Şi, într-adevăr.

Articol apărut în numărul 26 al săptămânalului Ziuaveche.ro.

0 comentariu

pompiliu bota 10-06-2010 - 19:34

De fapt nu îi interesează decât salariile şi pensiile nesimţite! De ce nu vor să sancţioneze nicio eroare judiciară?

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult