„Cine e Hans?”, am intrebat incet, toujours grognon, exact cand tu, draga Iuliu, te lansasesi intr-o interpetare abracadabrant-amabila a unuia dintre cei doi poeti slabi, cel care semana, cum statea acolo spasit si stingher, cu o elegie a lui Rilke. „E fratele meu”, a raspuns ea, dupa o mica tresarire, privindu-ma cu ochii ei tristi, spalaciti. „Aaa – am zis eu – credeam ca Hans e prietenul tau”. (E aici, draga Iuliu, o mica proba de indemanare: daca folosesti din prima persoana a doua singular, ca la chefurile „a l’anglaise”, si ti se accepta aceasta, in fond, impolitete, ai un punct castigat, fiindca astfel nu mai irosesti timpul necesar trecerii de la a doua plural – „credeam ca e prietenul „dumneavoastra” – la incipienta intimitate a pertu-ului).
Prietena sau colega ei uratica s-a aplecat usor in fata, tragand scurt spre mine cu coada ochiului. Tu, Iuliu, la prezidiu, ai mai balmajit niste aprecieri la adresa poeziei tinere, dupa care am zis: „Scrii si tu poezii?” „Incerc, a zis ea, apoi, spre surprinderea mea: Dumneavoastra?” „Eu, ce?” „Dumneavoastra scrieti?” „Nu. Eu sunt critic”. „Unde?” Buna intrebare, m-am gandit. Unde dracu’ sunt eu critic?! „Unde pot publica – am raspuns. In general, in revistele literare”. „Si cum va numiti, daca nu va suparati?” I-am spus. Dupa expresia de pe chip, era clar ca nu auzise de mine in viata ei. Am fost insa salvat – si concomitent ingropat – de colega ei ochelarista, probabil trasese cu urechea: „N-ati publicat dumneavoastra in de anul trecut un articol despre cenaclurile satesti?” „Ba da”, am raspuns, realmente uluit: nebuna asta urata citea tot si-mi retinuse si numele.
Toata conversatia – daca pot numi conversatie ceea ce mi se parea a fi un soi de preludiu anost si fara speranta – se purta cu glas scazut, aproape in soapta, din varful buzelor, ca sa nu deranjam publicul plin de dignitate al cucoanelor din sala insetate de cunoasteri „poietice”, cum ar fi zis proful nostru de filozofie din facultate, ilustrul Drondoe, absolventul de Lomonosov. Poate nu indeajuns de in soapta, fiindca de vreo doua ori profesoara pietroasa, cu verigheta dubla, s-a intors spre noi cu o fata pe care reprosul se vedea ca un strat gros de fard. M-a si batut gandul sa ma-ntorc langa ea si sa continui eternul joc de-a hotii erotici si vardistii, cand am avut inspiratia sa-ntreb intr-o doara:”Si unde e plecat Hans?” Annelise a tacut o clipa, apoi a murmurat: „In Germania”. „In care?” – am zis eu. „In Federala”. „Definitiv?” „Da”. Si dupa alta clipa: „Si plecam si noi”. „Care noi?” „Eu si parintii”. „Le-au venit formularele mari”, a adaugat uratenia atotstiutoare din stanga ei.
Un val de simpatie a urcat brusc in mine cu fierbinteala cu care suie din stomac spre gat prima suta de palinca data peste cap. „Pot sa te invit la o…” La o votca, era sa zic, dar m-am corectat la timp: „…la o prajitura?” Ea s-a uitat pe sub gene la mine, apoi intrebator spre uratanie.”O invit, binenteles, si pe colega ta”, am zis repede. „De ce nu?”, a zis aceasta si pentru prima oara am avut senzatia ca ochelarii nu-i stateau chiar asa rau.
Nu mai tin minte numele cofetariei („Avantul”?, „Marcela”?, „Progresul”?, „Olguta”?). Am comandat doua din ultimele savarine care se inghesuisera intr-un colt al galantarului gol ca niste gaini amenintate de umbra unui uliu nevazut, iar mie un Nechezol mare din care am sorbit imediat o gura ca sa pot umple cana, discret, la loc, cu porcaria ta de coniac „Bastion” din recipientul plat de cow-boy pe care mi l-ai dat sa ti-l tin inainte de cenaclu, sa nu vada lumea cum iti iese din buzunarul din spate al blugilor in timp ce te ridicai la prezidiu sa perorezi intru slava poeziei incepatorilor. (Nu se serveau, natürlich, bauturi alcolice).
Nu mai stiu exact ce-am discutat (daca am discutat ceva), fiindca Nechezolul bine sufocat cu coniacul tau mi se urcase la cap si tot ce-mi mai amintesc din momentele acelea e ca, privind pe geam spre Cetate (se vedea Turnul cu Ceas) ma gindeam daca Annelise reprezenta cat de cat spiritul locului, daca o puteai substitui adevaratelor spirite ale Sighisoarei, acum fantome bantuind buimace si nici macar vazute (si nici macar vazandu-se intre ele), fantomele breslasilor sasi, ale Schuster-ilor, Schneider-ilor, Fleischer-ilor, Müller-ilor, Schmied-ilor, Tischler-ilor si Gerber-ilor din care nu mai ramasesera decat numele, si-acelea migrand in masa spre stramosi si lasand in locul lor Cerasele tuciurii de la Intreprinderea de confectii „Tarnava”, Ildiko-uri focoase de la Intreprinderea de sticlarie si faianta si strungari, frezori si sculer-matriteri moldo-valahi de la Intreprinderea metalurgica „Nicovala”.
Eram probabil la al doilea Nechezol botezat cu „Bastion”, cand ati aparut tu si nea Dumi (cum de m-ati gasit intr-o cofetarie?!) si ne-ati invitat la „masa festiva” din nu stiu ce cantina.
Masa festiva! Sfirsitul bahic al tuturor manifestarilor culturale socialiste, prilej de „pupat toti piata endependenti”. Ma abtiguisem rau daca, asa cum mi-ai spus mult mai tirziu, m-am ridicat dupa discursurile oficiale si-am toastat, clatinandu-ma in jena generala, in cinstea Turnului cu Ceas, a Turnului Macelarilor, a Turnului Cizmarilor, a Turnului Tabacarilor, pentru Biserica Leprosilor, pentru Casa cu Cerb si Liceul German si-am incheiat, spre usurarea tuturor, asa mi-ai spus, cu urari „pentru viitoarele turnuri ale poeziei sighisorene”. Probabil uitasem citeva turnuri, dar mai bine ca le uitasem, fiindca numai Dumnezeu stie cum as fi pronuntat, de pilda, in starea in care eram, „Turnul Cositorarilor”. Dar nu mi-ai spus ce-a urmat, a trebuit sa te descos eu peste cateva zile, fricosule.
Si totusi, din faza asta, pe o retina abandonata ca o piele de sarpe intr-o vagauna a memoriei, mi-a mai ramas o imagine: ochii mari, albastri si umezi ai Annelisei cand m-am asezat, in niste aplauze anemice, la loc, si gestul ei de a ciocni cu mine un pahar de vin de Tarnave (excelent, de altfel) si de a-l bea dintr-o rasuflare pina la fund.
Dupa care iar mi s-a rupt filmul (stii ca de fapt nu-mi place sa beau cum iti place tie sa sugi, care esti un solid copac alcoolic, nu rezist mult si mi se face rau). Cert e ca m-am trezit urcind o strada in panta si tinand-o pe Annelise de mana. (Sau ea ma tinea pe mine?). Aveam senzatia aia a Consulului din „La poalele vulcanului” (romanul tau favorit) ca vine strada spre mine si ma izbeste in cap. Dar la poalele a ce eram eu?! „Unde suntem? – am intrebat. Urcam spre Cetate?” „Nu – a raspuns ea cu glas scazut. Cetatea e in cealalta parte”. „Si unde suntem?””Pe Kreuzberg”. Bruma mea de germana de la Hilde-tante mi-a facut in cap un mic turture: Kreuzberg: Dealul Crucii! Nu stiam ca exista asa ceva in Sighisoara. Si de ce urcam noi Dealul Crucii? Mi-a fost frica sa-ntreb, dar si mai frica mi-era sa nu-si retraga mana, degetele pe care i le simteam calde si umede. Am mai mers asa vreo cincizeci de metri si nici acum nu stiu ce mi-a venit sa zic: „A sunat Hans?” „Am sunat eu”. „Tu?! Cand?” „Cand… ai adormit”. Hopa! Trecusem la pertu! Dar cand, Dumnezeule, cand?! „Cand ai dormit, am fost la Posta si l-am sunat pe Hanti cu taxa inversa. L-am prins asa repede!” Eu dormeam, probabil cu capul pe masa, si ea suna in Germania! „Si te-ai intors?” „Da”. „De ce?” „Pai… ai vorbit asa frumos despre Sighisoara… si te-ai si certat cu omu’ ala…” „M-am certat?! Cu cine?” „Nu stiu… un domn de la partid… un stab…” M-am oprit, inghetat. „Si ce i-am zis?” Mai mult am simtit-o decit am vazut-o ca zambeste. „I-ai zis ca sunt toti niste prosti… ca nu-si dau seama ce pierd daca plecam noi, sasii… ca noi suntem aici de sute de ani, pe cand el a absolvit aia… scoala aia de partid, numai de trei… si domnu’ Borna te tot tragea de maneca, da’ tu nu te lasai…” Si-aici am auzit-o cum rade incet. „Si?” „Si pana la urma domnu’ Borna ti-a dat sa bei un pahar si… ai adormit iarasi”. „Cu capul pe masa?” „Da”.
Binenteles: inotand vartos in limpezimea vinului de Tarnave, iesise diavolul din mine. „Si cum am plecat de-acolo?” „N-ai vrut sa pleci de-acolo cu domnu’ Borna, ai zis ca pleci numai cu mine… in Germania”. Si-a ridicat ochii spre mine: „Nu puteam sa te las acolo… erai asa de beat… si ai vorbit asa frumos… Am ajuns”. Am simtit-o cum isi trage degetele din palma mea si m-a apucat jalea. Stazione termini. Finis coronat opus. Lasciate ogni speranza vuoi che partite. Ma si vedeam coborand in zig-zag pe strada aceea bolovanoasa (uite ca-mi aduc aminte si numele:”Stefan cel Mare”!) ca sa te caut in toiul noptii pe la cine stie ce internat de grup scolar industrial, acolo unde de regula sunt cazati poetii ca sa ia contact cu realitatea mirosurilor, paturilor si wc-urilor viitoarei clase muncitoare.
Probabil ca aveam o figura asa deznadajduita, ca am auzit-o ca prin vis: „Daca vrei, pot sa te servesc cu o visinata”. CUM SA NU VREAU?! I-am prins din nou degetele, am mai urcat cativa pasi, ne-am oprit in fata unei porti din fier forjat peste care se deslusea o namila intunecata de casa, am trecut pe sub un urias stejar ce-si profila pe cerul limpede al noptii niste ciudat de chircite ramuri, aproape fracturate, ea si-a retras mana si si-a scos din geanta cheile, am urcat trei trepte de piatra, a descuiat o usa, am strabatut pe intuneric ceea ce parea un mic vestibul, am cotit-o la dreapta, a mai deschis o usa si a aprins lumina.
Nu pragul de care oricum m-am impiedecat un pic, ci ceea ce-am vazut a facut sa mi se moaie genunchii: intrasem in sufrageria lui Hilde-tante! Pe cuvantul meu de onoare, draga Iuliu, ca incaperea era la fel cu camera pe care si tu si eu o cunoastem atit de bine: in centru, aceeasi masa mare, dreptunghiulara, de stejar, sprijinita la mijloc intr-un singur picior masiv terminandu-se pe podea in forma de cruce, aceeasi soba cilindrica de tuci, cu cahle, de inaltimea unui copil, odihnindu-se pe patru labe de leu adormit, aceleasi scaune tapitate, aceleasi podele lustruite cu ceara, aceeasi lada de zestre cu capacul bombat si impodobita pe laturi cu desene florale in ulei abia mai deslusindu-se, aceeasi canapea de piele peste care timpul si sezuturile atator generatii de sasi lasasera fine striatii, acelasi stelaj cu usitele inchise in spatele carora banuiai aliniata la comanda vesela de portelan si aceeasi rama maroniu inchis incadrand fotografia unui barbat in uniforma de militar, sprijinindu-si cotul pe o masuta inalta; numai candelabrul era diferit si omul din fotografie, care nu era, totusi, oncle Serafim al lui Hilde-tante. Asta ar fi fost chiar culmea.
M-am asezat, socat si frant, pe canapea. In buimaceala mea, nu m-ar fi mirat ca pe una din cele doua usi care dadeau in sufragerie sa apara Hilde-tante, privindu-ma mustrator. A aparut insa Annelise, cu o tava pe care tremurau audibil o sticla rotunjoara cu visinata si doua paharele.
Si-acum asculta-ma bine, draga Iuliu, desi nu sunt eu cel mai in masura sa-ti dau sfatul asta. Sa nu mai bei in viata ta visinata. Nici treaz, dar mai ales groggy, cum eram eu. E cea mai parsiva bautura din lume. Dezvolta in tine o logoree expansiva, aproape feminina, te crezi destept, expresiv, cuceritor. Vad si acum ochii Annelisei in timp ce ma asculta: din spalaciti, devenisera stralucitori, de parca ma uitam la ea in infrarosu. Apoi, brusc, fara sa-mi dau seama, am cazut in mine ca-ntr-un put parasit.
M-au trezit un tipat si o durere ascutita, simultana, in ambii omoplati. Am deschis ochii si, nu stiu cum sa zic, am luat act de trupul meu. Eram gol, deasupra ei, care era tot goala si dupa toate probabilitatile faceam dragoste, caci ea suspina sacadat si inca o data am simtit pe spate aceeasi durere-arsura: isi infipsese unghiile in carne. Nu eram deloc excitat si m-am gandit ca e un noroc ca din toata fiinta mea potopita de bautura si somn singurul lucru care ramanea treaz si ferm, ca si cum nu mi-ar fi apartinut si ar fi capatat un soi de glaciala independenta, ca robotul din „Odiseea spatiala 2001”, era sexul. Ma miscam, zvacneam mai mult din inertie, ca atunci cand te gandesti la altceva si uiti ca mergi pe bicicleta, ca pedalezi, stateam cu barbia pe umarul ei si „tampla fierbinte langa tampla”, ca-n Blaga, cand am simtit ceva umed pe pometele meu drept. Plangea. M-am extras incet din trupul ei, ca un hot iesind printr-o spartura din O.C.L.Alimentara, ea a tresarit, am intors-o cu fata spre mine, i-am sarutat pleoapele inchise si, instinctiv, m-am uitat in jos. Dezastru.
N-am avut, draga Iuliu, prea multe fecioare pana acum, respectiv doua, cum ar zice Drondoe, absolventul de Lomonosov. Nu stiu daca-ti dai seama, dar noi suntem profitorii post-festum ai revolutiei sexuale din anii ’60, singura revolutie dupa cea din Octombrie care a schimbat ceva pe fata pamantului; mai importanta, dupa parerea mea, decat revolutia de la 1789, decat cea industriala si decat biata noastra revolutie pasoptista. Nu „libertė, egalitė, fraternitė” e deviza vremurilor de azi, ci „libertė, egalitė, sexualitė”. De aceea intalnim atat de putine fecioare, de la 16 ani incolo.
Nu stiam ce sa zic. Ea s-a linistit treptat, si-a sters ochii, m-a privit si a spus: „Acum trebuie sa pleci. O sa vina ai mei”. „Desigur, am aprobat rapid si stupid. Unde e baia?” „Acolo pe coridor, la stanga”. M-am ridicat ferindu-ma s-o privesc, mi-am cules din mers chilotii. M-am spalat indelung, ca un macelar la sfarsitul programului. Cand am iesit, ea era intr-o camasa de noapte lunga, pana la glezne, stransese si dusese undeva cearceaful incriminator, facuse din nou patul (acum il vedeam: un pat larg, cu spatar de lemn), asezase pernele la locul lor. A trecut pe langa mine spre baie fara o vorba. Mi-am luat hainele de pe jos, m-am imbracat. Imi ardea buza dupa o tigara, Mi-am dat seama ca nu mai eram in sufragerie, ci in camera ei sau a lor, a fratilor, judecand dupa poza inramata de pe un perete ce-i reprezenta sigur pe Annelise si Hans copii, ea cam de trei-patru ani, el mai marisor, poate in clasa I. Ciudat, copilul Hans semana mult mai mult cu Annelise cea de-acum decat semana fetita din fotografie cu iubita mea din baie. Iubita mea!…
Am asteptat-o in sufragerie, imi gasisem pachetul de tigari, fumam. Fara sa vreau, in mijeala zorilor, privirea mi se lipise de lichidul din sticla de visinata pe jumatate golita. Am facut, mental, o asociatie oribila.
A iesit cam dupa un sfert de ceas, tot in camasa de noapte. M-am ridicat. „Te rog, trebuie sa pleci”. Am imbratisat-o. Nu mi-a raspuns. „Pot sa te mai caut?”, am zis. „Nu stiu. Nu stiu cand o sa plecam” (Si, ca un bou ce eram, am uitat sa-i cer numarul de telefon!). M-am desprins, mi-am luat geanta si-am iesit pe trepte. Pe cerul cenusiu ramurile stejarului se conturau si mai spasmodic decat la venire. Am observat in treacat, nu departe de stejar, si un alt arbore, pe care n-am reusit sa-l identific. (Peste doua saptamani cand am revenit si ea nu mai era, am aflat ce-i cu copacul acela. In timp ce ma apropiam de poarta, o tiganca tanara, cu cozi nesfarsite impletite pe spate si-ntr-o fusta din acelea inflorate, pudic de lunga, sub care iti place sa-ti inchipui niste minunatii longiline de abanos, statea usor aplecata in fata si spiona printre crapaturile gardului curtea si casa Annelisei. Cum m-a vazut, a facut stanga-mprejur si-a trecut val-vartej pe langa mine. La poarta spanzura un lacat lugubru, nou. Poarta si gardul erau mai inalte ca mine: m-am uitat dupa un bolovan, l-am gasit, m-am urcat pe el si am privit. „Ati venit dupa tulipbaum?” – am auzit din spate o voce. Amabila. M-am intors: de peste drum, de pe un podet, ma privea o femeie intre doua varste, o vecina. „Poftim?” – am spus. „Vreti sa cumparati tulipbaum-ul? Ati vazut anuntul din ziar?” Nu stiam ce-i ala „tulipbaum” si probabil aveam o fata cam nedumerita, ca vecina s-a apropiat si-a zis mai incet: „E ieftin, sa stiti. Imi dati mie banii si eu le trimit lor, in Germania” – si-a aratat din cap spre casa Annelisei. Apoi a coborat si mai mult glasul: „E pacat sa stea acolo, fara nimeni. O sa-l taie tiganii pentru foc”. „Dar ce e tulipbaum?” – am zis. „Cum ce?! E arbore de lalele, singurul arbore care face lalele” – a zis femeia, nedumerita si ea de nedumerirea mea. „Si e asa… pretios?” „Pai nu sunt decat patru in toata Romania. Si nu pot fi polenizati, ca albinele nu strabat o asa distanta. Il luati?” „Eu nu, dar am un prieten la Bucuresti, cu curte – am mintit – care e pasionat de arbori din astia exotici. Vine saptamana viitoate sa-l vada”. „Ar fi bine sa va grabiti – a soptit femeia. Cu tiganii astia…” M-am mai urcat o data pe bolovan si m-am uitat la tulipbaum. Saracu’, nu-l poleniza nimeni. Nu stiu ce s-a intamplat cu el. Probabil a sfarsit pe foc).
Revin la dimineata aceea halucinanta. Ma oprisem jos, in fata scarii, traind un amestec colcaitor de sentimente: triumf masculin si remuscare. Iarasi nu stiam ce sa-i spun, ceva intre scuze si interogatie („De ce? De ce ai facut-o tocmai cu mine?”), dar m-am trezit ca zic, ca intr-un roman de Mihail Drumes: „N-o sa te uit niciodata”. Ea a schitat un zambet, mai mult un rictus, apoi, ca si cum ar fi raspuns interogatiei mute din privirile mele, a zis: „Trebuia sa las si eu ceva in tara asta, nu?” A fost, draga Iuliu, cel mai emotionant lucru pe care l-am auzit vreodata. Tu cum ai fi plecat de-acolo?
Am iesit pe poarta si-am inceput sa cobor spre oras. Am privit spre Cetate: un singur bec mai lumina acolo, apatic, la concurenta cu zorile, o intreaga civilizatie: o civilizatie, ma gandeam, spulberata in doar cativa ani care, la scara istoriei, nu insemnau ca durata mai mult decat secundele in care eu, demn vlastar al socialismului, ii spulberasem Annelisei himenul.
N-am mai avut chef sa te caut. M-a luat de la intersectia spre scumpul nostru orasel o basculanta. Pe la noua dimineata urcam scarile spre Steinburg. Am facut o baie fierbinte. Cand ma stergeam, prosopul mi-a reaprins cele doua arsuri de pe omoplati. M-am intors si m-am uitat peste umar in oglinda: doua minuscule transee rosietice: stigmatul noptii mele pe Kreutzberg, Dealul Crucii.
(fragment din romanul in curs de aparitie „Un om din Est”, care va fi lansat marti, 30 martie, la Salonul Cartii de la Paris)
0 comentariu
Doamneeee fereste lumea asta de jidani!!!!!!!