Acasa Cultura-ReligieCultura Avanpremiera, romanul lui Ioan Grosan SIGHISOARA. ANNELISE M. (I)

Avanpremiera, romanul lui Ioan Grosan SIGHISOARA. ANNELISE M. (I)

scris de Ziua Veche
2 afisari

(Din insemnarile erotice ale lui Nelu Sanepidu)

(fragment din romanul in curs de aparitie „Un om din Est”, care va fi lansat marti, 30 martie, la Salonul Cartii de la Paris)

Nu-i erau parintii acasa. Abia in clipa aceea, in mahmureala mea, am observat-o. Pana atunci facusem cu glas scazut un soi de curte directa, jumatate parsiva, jumatate umoristica, unei profesoare de vreo 40 de ani despre care nu stiu de ce mi-am imaginat ca are carnea tare. Poate fiindca eram mahmur. Profesoara purta o verigheta imensa, dubla, iti lua ochii cu ea si chestia asta, cu cat aveam la bord (mai rasesem, la sfatul tau de profesionist, draga Iuliu, o suta de vodca de dimineata, ca sa ma dreg, dar m-am dres pe dracu’) m-a enervat: adica, daca tot porti ditamai verigheta ca sa-mi arati mie cat esti de fericita si inexpugnabila, stai acasa, nu mai umbla teleleu prin cenacluri, aratandu-ti fundul pietros junilor literati slabi, latosi si probabil labagii, stai la cratita, nu te da muza locala. Imi venea s-o rastorn acolo in sala Casei de Cultura, sa-i scot din cap fumurile de Liz Taylor de Tarnava Mare si cred ca iritarea asta ma facuse sa ma asez langa ea si s-o pleznesc scurt prin doua-trei clisee verificate. Mi-a raspuns cu amabilitate (amabilitatea aceea tampa care mascheaza surpriza), cu o voce calma ce era cat pe ce sa ma deruteze; i-am vazut insa ochii: pofticiosi, lubrici, deja amuzati de ping-pong-ul de replici ce se anunta si care, sigur, ne-ar fi dus peste o ora, o zi sau o luna – ce mai conta? – in pat.

 

 



 

„Ma rog, spuneau ochii ei, poftim, poti sa ma ataci daca vrei, fa-ti numarul, fa-ti jocul, asa trebuie tu, asa aveti nevoie voi sa va-ncalziti, sa va simtiti bine, eu te-astept, eu v-astept pe voi, astia mai agresivi, postmodernistii astia de turneu, usor talentati, usor betivi”. Era atat de clar totul incat am vrut sa-ntind nitel coarda: nici n-apucase bine cel care citea primul (am uitat cum il cheama, oricum am auzit ca s-a carat in Germania) sa spuna trei poeme, ca i-am cerut verigheta, chipurile s-o admir, si m-am facut c-o scap printre scaune. „Cling!” a  facut verigheta cazand pe parchet si s-a rostogolit cu un sunet foarte fin, muzical, mai in fata. Am privit-o: un muschi nu-i tresarise pe chip, se uita la fel spre prezidiu, amuzata, intelegatoare, putin ironica, de-o ironie aproape materna. A trebuit sa ma aplec ca un prost si sa-i caut verigheta printre pantofii cu tocuri si cizmele cucoanelor din fata randului nostru. Chestia incepea sa-mi placa, complicitatea noastra nu era rea, in fond, daca voia ea sa conduca, sa aranjeze totul, foarte bine, s-o faca, important era sa nu ma trezesc dupa c-o nulitate alaturi, salvata de expresia involuntar inteligenta a ochilor. Cel mai ingrozitor lucru, intr-adevar: sa te trezesti dimineata c-o nulitate intre cearceafuri si sa nu poti pleca imediat; sa fii nevoit sa-nduri bautul cafelei aduse de nulitate la pat, sa… brrr! – nici nu vreau sa ma gindesc.

Deci, cum s-ar spune, draga Iuliu, jocurile erau ca facute si-n pauza de dupa lectura celor trei poeti sighisoreni (unul bun, doi slabi), inaintea comentariilor, ma pregateam, returnandu-i profesoarei verigheta, s-o invit intr-un bar vizavi de Casa de Cultura, cand fara sa vreau, aud un dialog in stanga mea: „Ce faci diseara?” „Stau acasa. Trebuie sa sune Hans”. „Nu vii cu astia? O sa se supere nea Dumi.” „Pai ce sa fac?” „De ce nu-i raspund ai tai lui Hans?” „Nu sunt acasa. Sunt la Bucuresti, la Pasapoarte”. Ma uit: doua fete. Una foarte uratica, genul domnisoarei de cenaclu care noteaza tot ce i se pare interesant si care daca intalneste un fraier s-o ia, ii toarna o droaie de copii, culmea, frumosi; cealalta, care trebuia s-astepte sa sune Hans, mai draguta, dolofana, cu uniforma de liceu, ar fi fost imaginea bunastarii adolescentine daca n-ar fi avut niste ochi albastri spalaciti, cam tristi, care-i imbatraneau tot corpul acela expansiv si-i dadeau, naiba stie de ce, un aer de om care-si cunoaste viitorul. Am uitat brusc de profesoara de alaturi, am venit la tine, Iuliu, care le stiai  si le stii pe toate si te-am intrebat. „O fata de-aici, o sasoaica, mi-ai raspuns tu. De ce?” „E interesanta”, am spus. „Stai, ma, linistit. E inca in liceu”. „Cum o cheama?” „Annelise, cred.” „Scrie?” „Nu stiu. Probabil. E membra a cenaclului. Aflam acum. Domnu’ Dumi!” Batranul conducator al cenaclului sighisoarean, ce mi-a evocat de cum l-am vazut imaginea simpatica a unui dinozaur costeliv incapatanandu-se sa traiasca printre gaini, purcei, curci in curtea unui gospodar excentric, si-a plecat gitul nesfarsit spre noi: „Annelise? Daaa, scrie. In germana, sopti el facand ochii mari, ca si cum ne-ar fi impartasit ceva interzis. Daaa, e foarte, fooaarte buna. Va intereseaza, domnu’ Nelu?” Pentru el, toti erau buni, indiferent ce prostii scriau, si cred ca reflexul asta de a vedea peste tot numai valori sau macar „trei secunde de adevar”(pe care – iti amintesti? – le cauta cu lumanarea D.I. Suchianu in imbecilitatile cinematografiei romanesti) venea din uimirea lui ca dupa 13 ani de puscarie comunista si 3 de domiciliu fortat, ajunsese, uite, sa conduca un cenaclu literar, sa stea de vorba cu scriitori din Bucuresti, sa-l poata cita cu glas tare pe Baudelaire etc. „Da, ma intereseaza, am raspuns eu zambind. Am aflat ca nu-i sunt parintii acasa”. Mosul a trecut cu eleganta peste mitocanie ori pur si simplu n-a auzit-o sau n-a inteles-o, sexul era pentru el un obiect uitat, disparut undeva prin cuaternar, prin jurasic. „Daaa, are talent, mult talent”, a adaugat.

Dupa pauza am facut ce-am facut si m-am asezat langa ea, pe scaunul liber din dreapta, lasand-o pe profesoara sa asculte cu un aer brusc intelept si interesat ineptiile celor ce comentau textele (minus tu, Iuliu, of course). Oricum, Annelise era mult mai tentanta, dupa cum mult mai tentanta era absenta unor parinti decat a, eventual, sotului, lupta se anunta mai sportiva, mai barbateasca, precum a unor pescari care in fata unei balti necunoscute, incerte, lasa deoparte navodul si apuca doar vergile. Si-apoi, nu lipseau orice fel de parinti, lipseau niste parinti sasi si chiar daca ei erau plecati numai pina la Bucuresti, nu cadeam eu tocmai in mijlocul ideii de plecare, a dramei sasilor siliti sa-si paraseasca superbele lor gospodarii, micile lor cetati cu ziduri si porti mari, tabieturile si cimitirile lor admirabile, bisericile cu alura de catedrala, pentru un improbabil pamant al fagaduintei, pentru o – cum zicea Noica – „civilizatie a untului”, de parca a noastra ar fi una a conceptelor? Poate ca parintii ei nu voiau sa plece, poate n-aveau pe nimeni dincolo sau poate le venea greu sa lasa totul, rude, prieteni, vecini, obiceiuri, morminte, poate mai nutreau o speranta, insa pentru mine ei erau gata de plecare, erau deja personajele unui exod provocat prosteste; chiar si ea, Annelise, adolescenta cu sani mari, cu tenul fin irizat de pistrui si cu ochi tristi, avea in mintea mea valizele gata burdusite si mi se parea un act emotionant, eroic aproape, sa vina la cenaclu si sa asculte poezie romana, cand ea era deja cu un picior in avionul de Frankfurt.

 

 

Ioan Grosan, Un om din Est, SIGHISOARA. ANNELISE M

0 comentariu

ioan 01-06-2010 - 04:52

Pai daca pot fi jefuiti salariatii si pensionarii, de ce nu? Soferii oficialilor stiu multe lucruri, care ar sifona rau imaginea „inaltimilor” pe care le transporta, daca ar fi spuse. Tacerea lor costa! Un mecanic conductor TAB (fara aer conditionat in T.O. are o solda in tara de 800 RON redusa cu 25% . Cine sunt nesimtitii?

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult