Acasa Cultura-ReligieCultura Bogdan Alexandru Stanescu: Publicul n-ar trebui sa se increada in criticul literar

Bogdan Alexandru Stanescu: Publicul n-ar trebui sa se increada in criticul literar

scris de Ziua Veche
10 afisari

Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979), critic şi eseist literar, este în prezent director editorial Polirom, şi totodată primul editor român acceptat să participe la Fellowshipul de la Ierusalim, cel mai important program de pregătire profesională dedicat editorilor şi agenţilor literari din întreaga lume.


Pe durata a şapte zile de stagiu (18-25 februarie 2011), va participa la seminarii şi la întâlniri pofesionale cu autori prestigioşi şi profesionişti de la cele mai importante edituri din Statele Unite, Marea Britanie, Germania şi Franţa. A mai participat până acum la stagii de pregătire în Germania, Olanda, Mexic, Italia, Spania sau Londra. Din 2005 coordonează Departamentul de traduceri din literatura universală de la Polirom (colecţiile „Biblioteca Polirom”, „Thriller”, „Chic”). Dintre autorii importanţi publicaţi în cei cinci ani de activitate se numără: Ernest Hemingway, Doris Lessing, Paul Aster, Orhan Pamuk sau Henry Miller. Este doctorand în literature română contemporană, cu o teză despreEmil Botta. Absolvent al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti. Master în literatură comparată şi în Istoria Artelor. A colaborat cu majoritatea revistelor de cultură româneşti. În 2007, a câştigat faza naţională a Concursului Young Publisher of The Year, apoi a participat, la Londra, la faza internaţională, unde a câştigat secţiunea de „book-pitch”. Din 2008, este preşedintele Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti. Este primul editor român acceptat ca participant la Fellowshipul de la Ierusalim, cel mai important program de pregătire profesională dedicat editorilor şi agenţilor literari din întreaga lume. Pe durata celor şapte zile de stagiu (18-25 februarie 2011), coordonatorul colecţiei „Biblioteca Polirom” va participa la seminarii şi întâlniri pofesionale cu autori prestigioşi şi profesionişti de la cele mai importante edituri din Statele Unite, Marea Britanie, Germania şi Franţa.

Iolanda Malamen: Bogdan-Alexandru Stănescu, “Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc“, cartea ta şi a lui Vasile Ernu, apărută de curând la Editura “Polirom” şi prefaţată de Radu Cosaşu, este un schimb de scrisori, publicate şi în presa literară, care au ca pretext o dispută literară asupra “celui mai mare scriitor al tuturor timpurilor…

Bogdan Alexandru Stănescu: Cartea scrisă cu Vasile Ernu e, cred, ultima jucărie pe care mi-o permit în viaţă. A pornit ca o joacă, a continuat tot aşa, însă finalul are o doză de dramatism care ne-a dus spre un final “natural” al dialogului. De fapt, o carte despre cărţi fie nu se termină niciodată, fie nu începe niciodată. Aşa că, după cum îmi place să spun, a ieşit o carte “de plajă”, dar de Vama Veche spre sfârşitul lui septembrie, în timpul săptămânii. ,,Cearta“ noastră despre “cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor” n-a fost altceva decât un pretext pentru a citi şi a reciti, timp de patru ani.

I.M. Ce îl poate hotărî pe un tânăr şi foarte bun critic literar să accepte funcţia de editor de carte străină, la o editură, fie ea şi importantă?

B.A.S. Probabil că o doză enormă de inconştienţă. Probabil o saturaţie cauzată de prea mult timp petrecut într-un mediu acid, cum este televiziunea. Poate dorinţa de a avea cărţi. Posibil iluzia unui job „unde stai şi citeşti”. Admiraţia faţă de o colecţie care continua linia Editurii Univers, linie devorată în liceu şi în facultate. Dar, în principiu, dacă încerc să mă gândesc la ce m-a hotărât pe mine, la 26 de ani neîmpliniţi, să aleg drumul acesta, îmi vine în minte doar o toamnă friguroasă, un foarte bun prieten care urma să plece din ţară, definitiv, şi dorinţa mea de a schimba ceva. În mine.

I.M. Nu te-a îndepărtat asta într-un fel de la acel frison al comentariului critic?

B.A.S. Nu, nu foarte mult. Citesc în continuare cam tot ce se publică, iar munca la Polirom te ţine conectat la literature română.

I.M. Ce tehnici de supravieţuire are o asemenea editură, pentru a putea ocoli urmările crizei?

B.A.S. În primul rând, trebuie foarte mult calcul la rece. Cât mai puţine gesture gratuite. Da, putem spune o doză foarte mare de cinism. Dar, ca în orice afacere, trebuie să ai în gând faptul că de succesul ei depind foarte mulţi angajaţi şi, prin extensie, familiile lor.

I.M. Ai participat, cum e firesc în ultimii ani, la multe târguri internaţionale de carte. Ne situăm onorabil măcar în Europa?

B.A.S. Cred că stăm foarte bine. Mai ales într-un context European restrâns, cel al Europei Centrale şi de Sud-Est. Nu cred că ar trebui să avem vreun complex. De fapt, ultimii ani au constituit un început pentru mult discutatul destin al traducerilor în limbi străine. Avem autori traduşi la edituri europene importante, iar asta nu înseamnă altceva decât că vor veni după ei şi alţii.

I.M. Ce spui despre critica de întâmpinare, în momentul ăsta? Poţi s-o defineşti?

B.A.S. Nu, nu mai pot face aşa ceva. Dacă m-am îndepărtat de ceva, aceasta a fost critica, mai ales aceea de întâmpinare. M-am îndepărtat şi sufleteşte, şi practic. De multe ori nu-i mai văd sensul. Şi sunt foarte convins că vremea criticii de întâmpinare, pe print, apune încet, încet. Paşii naturali pe care îi face triada Autor-Operă-Receptor este aceea de a da din ce mai multă importanţă celui din urmă. Blogul de carte, forumul de discuţie sunt formatori de opinie cu greutate mai mare decât cea pe care o are criticul de carte din paginile… de fapt, care pagini? În afară de revistele de cultură, cu tiraje infime, ce cotidian mai investeşte într-o pagină specială de carte?

I.M. Da, raportul apariţii editoriale versus semnalările lor pe print este disproporţionat…

B.A.S. Multe cotidiene au transformat pagina de cultură într-una de “timp liber”. Cartea e din ce în ce mai înghesuită între ultimul film, horoscop şi un concert Metallica.

I.M. Multe nesincerităţi, confuzii, ezitări, şi entuziasme contrafăcute (de dinainte de 1990), au fost cumva uitate?

B.A.S. Acele confuzii, cum le numeşti, au devenit un balast prea greu, cred, pentru scriitorul român matur. Dacă generaţia tânără ştie cum să abordeze un târg internaţional de carte, ştie să vorbească în public şi să participe active la soarta propriei cărţi (da, într-adevăr, evit termenul marketing, deşi n-ar trebui), văd scriitori valoroşi, trecuţi de 50 de ani, care aşteaptă. Aşteaptă să se întâmple ceva. Aşteaptă ca publicul să aibă revelaţia că trebuie să citească o carte pe care autorul o aruncă pe piaţă.

I.M. Naivităţi ale pieţei libere…

B.A.S. O editură, mai ales una mare, oferă distribuţie, o promovare de multe ori judicios împărţită între toate titlurile şi nişte lansări. Dacă autorul nu se implică decisiv în eforturile de promovare, soarta cărţii e pecetluită. Aud scriitori români care şi-ar dori ca o instituţie a statului să le ofere salariu pentru a scrie. Îmi pare rău pentru cei care gândesc aşa: orice mare scriitor străin munceşte, are diverse joburi până cunoaşte succesul. Să nu uităm că Rushdie a lucrat într-o firmă de publicitate londoneză.

I.M. La noi, ideea de scriitor profesionist, asta înseamnă. Şi totuşi, mai trebuie să creadă cititorul în opiniile critice?

B.A.S. Parţial, am răspuns la întrebarea aceasta puţin mai sus. Sincer, nu cred că publicul ar mai trebui să se încreadă în criticul literar. Sunt prea multe sfori trase aici, prea multe jocuri de putere. Poate acolo unde există o unanimitate (impusă şi de un bun-simţ pe cale de dispariţie) cititorul ar trebui să încerce. Eu, care am fost şi în tabăra cealaltă, ştiu că nu pot avea încredere în foştii mei confraţi.

I.M. Aserţiunea ta mă face ceva mai atentă. De ce se face ,,vinovată“ critica literară?

B.A.S. Nu ştiu să răspund, dar hai să luăm un exemplu prea puţin teoretic: se dă un roman, se iau doi critici din aceeaşi generaţie, amândoi respectaţi, unul dintre ei “rade” romanul, celălalt spune că e cartea secolului. Eu, cititorul, ce să mai cred? Dar eu, scriitorul?

I.M. ,,Eu, scriitorul”, fiinţă alcătuită din infinite egolatrii, voi fi de accord numai cu laudele. Nu-i firesc? De cititor, cui îi mai pasă? Despre ce autori ai scrie astăzi, cu plăcere?

B.A.S. Aş scrie un “studiu” dedicate prozatorului Radu Aldulescu. Aş scrie un ”studiu” despre opera lui Ioan Lăcustă. Aş scrie despre poetul Petre Stoica.

I.M. Îţi e dor de poezie?

B.A.S. Da, îmi este dor de poezie!

I.M. Să te mai întreb oare şi despre preferinţele literare de ultim moment?

B.A.S. Ţin din ce în ce mai puţin de contemporaneitate. Mă întorc la Joyce, recitesc Stendhal, am recitit de curând Dostoievski, Tolstoi. Citesc Nabokov, citesc o dată pe an „Darul lui Humboldt“.

I.M. Bogdan Alexandru Stănescu, te rog să-mi spui în încheiere cum sunt vremurile pentru literatură, şi dacă listele tale valorice (secrete sau exprimate făţiş), coincid cu ceea ce este deja validat.

B.A.S. Nu, nu sunt vremuri prea vegetariene. Din fericire, ceea ce numim industrii culturale au căpătat un contur mai mult sau mai puţin clar şi la noi. Adică maşinăria s-a pornit şi nu cred c-o mai opreşte cineva. Cât despre listele mele valorice, de multe ori văd topuri de vânzare care mă îngrozesc, de multe ori citesc cronici care mă scot din sărite, dar, câteodată, mă pliez şi pe gustul general. În ultima vreme, romanul lui Nimigean a reuşit să mă mai scoată din amorţeală. E o carte superbă, devastatoare. S-ar putea să nu aibă succes la public…

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult