Ratacirile fetei nesabuite. Este o carte de dragoste. O dragoste cum numai in carti sau filme poti intâlni. Dar una dintre acelea pe care nu ti-ai dori sa le traiesti vreodata. Nici daca esti femeie, nici daca esti barbat. Poate doar daca iti ajunge sa iubesti fara sa fii iubit si poti invata umilinta nu doar cu sufletul, ci si cu mintea. Si atunci esti un sfant. Or, astazi, prea putini oameni mai pastreaza cate ceva si din asemanarea cu Dumnezeu. Nu este o poveste cu happy end. Nu putea avea un happy end. Nu e o poveste de dragoste á la Marquéz, nu sunt mai multe tarfe triste, e doar una, iar el, barbatul care iubeste, nu e batran, ci imbatraneste iubind-o. O poveste despre iubirea lui ca un martiriu si viata ei ca un infern asumat.
Este primul roman de dragoste al lui Llosa, scris la 70 de ani. Despre o fata nesabuita, cruda si rea, si iubirea nesabuita a unui baiat bun. Povestea incepe la Lima, in ,,fabuloasa vara a anului 1950, in care mambo-ul innebuneste o lume”, iar copila – femeie de doar 13 ani, cu primul nume si prima identitate de imprumut: Lily – micuta chiliana de familie buna, suceste mintile si rosturile vietii lui Ricardito. ,,Adjectivul ca si dansul pareau inventate pentru ea.” Dar odata impostura dezvaluita, Lily dispare si adolescentul care ii declarase de trei ori ca o iubeste va continua ,,sa-i auda rasul zglobiu, sa-i vada privirea hatra din ochii de culoarea mierii arse si sa o revada mladiindu-se ca o trestie in ritmul de mambo”. Morbul dragostei a lucrat in tacere vreme de 10 ani, timp in care Ricardo si-a vazut implinit visul de a trai la Paris. Restul e secundar: are aspiratii modeste, al caror varf este sa ajunga traducator la UNESCO, duce o existenta stearsa, alege anonimatul. Nu se lasa prins de febra revolutiei cubaneze, refuza orice propunere de implicare cu ,,iarta-mi, frate, mediocritatea mic-burgheza” si neaga mereu ca ar dori mai mult decat ,,sa moara de batranete la Paris.”
Doar ca linistea personala, nemolipsita de forfota pariziana, va fi spulberata de calul troian care s-a dovedit a fi fost ,,micuta ciliana” Lily, ce va continua sa apara in viata lui Ricardo, de-a lungul a inca 30 de ani, pe rand, ca tovarasa Arlette, revolutionara de ocazie, ca eleganta madame Arnoux, sotie a unui diplomat francez, ca aristocrata Mrs. Richardson, sotie a unui bogat crescator de cai, apoi, intr-un declin previzibil, va fi KuriKo, amanta unui sef mafiot japonez, si, spre final, tot amanta, dar a unui francez, om de afaceri mai modest. De fiecare data, iubirea lui Ricardo renaste irational, tot mai puternica, fara motiv, fara sa fie impartasita de femeia rece, pasiva, calculata, ce devenise Otilia, adevaratul nume al celei ce va incerca toata viata sa-si (re)nege originea umila. De fiecare data, ea il va intreba perfid, cinic si fals ingenuu ,,Mai esti indragostit de mine?” si, convinsa de puterea nelimitata asupra lui, il va exploata fara mila. Joaca ocazionala de-a amantii e o distractie, un moft pentru ea, si viata insasi pentru el. Singura lui ratiune de a respira. In ciuda revoltelor interioare care tin cat o ploaie de vara, in ciuda urii ori a pacii de dupa cutremurele produse de ea, care aproape il omoara, Ricardo va capitula mereu in fata implacabilului. ,,Imi trezea o imensa duiosie. Eram sigur c-o voi iubi mereu, spre fericirea, dar si spre nefericirea mea.” Asa va face toata viata, resemnat, cu garda jos, fara sa se mai apere. Mereu ii spune ca o iubeste si o vrea. ,,Ce naiv si visator esti. Nu ma cunosti deloc. Eu as ramane toata viata doar cu un barbat care ar fi fost foarte bogat si puternic.” Or, Ricardo nu era nici una, nici alta. Daca pentru ea fericirea avea culoare banilor, iar pentru Juan, prietenul lui londonez ,,secretul fericirii, sau cel putin al linistii” era ,,sa stii sa desparti sexul de iubire, si, daca e posibil, sa elimini iubirea romantica din viata ta, caci ea te face sa suferi” , pentru Ricardo fericirea avea chipul iubitei ce purta mereu alt nume. ,,In toti acesti ani n-am facut altceva decit sa te visez, sa te iubesc si sa te doresc. Si totodata sa te blestem. In fiecare zi, in fiecare noapte, tot timpul.”
La fiecare reintalnire va recunoaste invins de propria slabiciune: ,,Desi stiam ca orice relatie cu fata nesabuita era sortita esecului, singurul lucru pe care mi-l doream intr-adevar in viata, cu acea patima cu care unii urmaresc averea, gloria, succesul, puterea, era s-o am pe ea, cu toate minciunile, incurcaturile, egoismul si disparitiile ei.” El nu stie cum a ajuns fata nesabuita sa intre in toate incurcaturile care i-au zdrentuit existenta, pentru ca incercarile ei puerile de a juca feste destinului s-au dovedit reusite doar in a-si juca feste siesi. Dar stie ca si ea sufera, poate la fel de mult ca si el, si-i va fi adapost de vreme rea, chiar daca ei nu i se va parea niciodata, nimic din ceea ce-i facea, prea mult, dezonorant, inuman ori imoral. Intr-un singular acces de mandrie Ricardo ii va spune singur un adevar cersit si refuzat de ea pana in apropierea mortii. ,,Eu nu sunt si n-o sa fiu niciodata prietenul tau. Inca n-ai inteles asta? Sunt amantul tau, iubitul tau, individul care-i din copilarie nebun dupa micuta chiliana, dupa luptatoarea de gherila, dupa nevasta functionarului, dupa cea a crescatorului de cai, dupa amanta gangsterului. Pampalaul care traieste numai si numai ca sa te doreasca si sa se gandeasca la tine.” Ricardo a inseamnat singura ei fericire, desi negata, frugala si clandestina, dar de care a avut nevoie doar cat sa-si vindece ranile si sa poata pleca mai departe. In felul ei, l-a iubit. Distrugator si inaltator. Pentru ca i-a dat dragostea vie, trairile cele mai contradictorii, suferinta atroce, disperarea, dorinta de sinucidere, a adus oroare si splendoare intr-o viata searbada si l-a sedus fortat, ducandu-l spre visul neconstientizat ori negat, pe drumul sau – l-a facut sa scrie. Femeia rea i-a facut barbatului bun binele unic al dragostei care inalta, chiar daca prin chin, pana la revelatia menirii, destinului adevarat, care omoara treptat, dureros, falsurile, erorile, lasand originalul nud, fabulos, real.
