Acasa Cultura-ReligieCultura Cum mi-am băut libertatea de exprimare

Cum mi-am băut libertatea de exprimare

scris de Doru Dragomir
7 afisari

Colecţionez cărţi de vizită. Cărţi de vizită pe care scrie Gilda Popa. Gilda Popa, reporter Cotidianul – ziarul ăla frumos şi deştept făcut de Raţiu care-a ajuns nepot de cumătră vitregă al lui Caţavencu. Cum care Caţavencu? Care a fost. Îl ştiţi, ăla de-şi făcuse Academie şi organiza tot felul de baluri: bal mascat, bal cu proşti, bal de intelectuali, bal all you can eat&drink. Mă rog, după ultimul au dat-o din bal în spital. Acelaşi spital în care nepotul de cumătră vitregă a murit de-a binelea după o scurtă agonie. În 2009, când făcea 18 ani. Trist.

Gilda POPA-Cum mi-am baut libertatea de exprimare

Mai scot o piesă de colecţie: Gilda Popa jurnalist de investigaţie ZIUA. Poate vi-l amintiţi – ăsta e ziarul la care proba eliminatorie era vodca pe stomacul gol şi creierul plin. Explicabil, că informaţia era pusă la macerat şi regurgitată în ediţia de a doua zi cu început, cuprins şi încheiere. Era meserie. Cu meseriaşi d-ăi bătrâni care desfăcuseră la viaţa lor multe capote, de la Trabant la Mercedes şi văzuseră cam toate tipurile de motoare, şuruburi şi trasee turbină-admisie asamblate şi/sau scurtcircuitate în culisele politichiei aborigene. Niţel misogini, cum le şade bine, mari amatori de poante care ar fi înroşit şi gogoneaua de a doua zi dimineaţă, dar băieţi de comitet dacă ştii cum să-i iei. A murit şi ZIUA. 1994- 2010. N-a apucat majoratul.

 Făcuse la un moment dat un pui – ziarul UNU – pe care chiar nu aveţi de unde să-l luaţi, pentru că aproape n-a existat. Dead&burried de vreo doi ani, are un muşuroi mic în marele cimitir al presei.

Următoarea carte de vizită, extrasă aleator: Averea. Asta e o poveste nu doar cu final, ci cu final fericit. Fericit pentru unii care s-au prins la timp că ursuleţul panda trebuie niţel lobotomizat ca să aibă succes pe piaţă. Aşa că Averea s-a transformat din ziar pentru oameni cu bani în ziar pentru oameni cu ghiul şi e cunoscut azi sub numele de Click.
Revenind mai spre zilele noastre, mai am nişte cartoane frumos colorate (chiar un teanc măricel) pe care scrie Gilda Popa – reporter The Money Channel. Când am plecat de acolo, mai rămăsese o echipă de fotbal de şefi şi editori-şefi şi vreo doi-trei reporteri de teren dintre care vreo doi-trei erau studenţi în probe. Toată lumea întreba, în şoaptă, pe toată lumea, când intră următorul sfert din salariul de acum trei luni. şi mai aproape de zilele noastre, după datarea cu izotop de carbon, s-au tipărit cărţile de vizită cu versiunea Gilda Popa – jurnalist Money Express. Acolo am ajuns să prestez cu mare aplomb în rolul de negociator-şef în echipa sindicală, moştenit de la şefii de redacţie care marcaseră cauza ca fiind pierdută şi se mutaseră pe alte fronturi. Am încercat, fără mare succes, să recuperez salariile restante de vreo trei luni. Dar, cum sunt un mare fan al cauzelor pierdute, m-am distrat. Am fumat pachete întregi de ţigări în birourile patronilor, am băut cafeaua de protocol, m-am împrietenit cu jurista M&C Strategy, editorul revistei, şi am avut ocazia să-i consolez pe Dragoş Nedelcu şi pe Sorin Freciu, acţionarii firmei susmenţionate, care erau extrem de nefericiţi că nu au bani ca să-şi plătească angajaţii. Încă îmi mai datorează vreo 3500 de lei de astă toamnă, dar eu nu mă supăr, îi mai las, pentru că – spre deosebire de ei – prietenii care m-au împrumutat pe mine nu au pile la DNA. Eu merg pe ideea că trebuie să fii generos şi să ajuţi oamenii la nevoie. Cu un ban, cu o bucată de pâine, după posibilităţi. Se pare că ajutorul meu le-a prins tare bine, că – după ce Money Express a intrat în comă financiară, a pierdut o jumătate din echipă şi s-a făcut din săptămânal lunar – a scăpat, cel puţin pe moment, de groapa comună a presei.

Oricum, de atunci, colecţia mea s-a mai îmbogăţit cu o piesă: Gilda Popa – jurnalist de investigaţie Corect News. Pe care mă cam pregătesc s-o trec tot la categoria cauze pierdute după ce ziarul online a fost deconectat de la perfuzia de capital şi pare să-şi piardă semnele vitale. Acolo am scris câteva anchete foarte tari care s-au înecat, fără zgomot, pe fundul internetului. M-am exprimat foarte liber pe o insulă cu câşiva spectatori foarte grăbiţi care nu păreau să aibă o problemă cu asta. Era cât pe ce să mai adun o carte de vizită a unei reviste care adunase o echipa mişto, din new&old school. N-a fost să fie. N-am apucat să tăiem cordonul ombilical al revistei, căci finanţatorul a decis s-o avorteze, după ce cureaua de transmisie i-a dat nişte erori.

Groapa comună a înghiţit în doi ani 60 de ziare, a risipit 6000 de jurnalişti şi încă mai e loc. Fiecare carte de vizită (şi mai am un teanc încă pe-atât în presa locală din Constanţa) e un semn de carte în lungul drum prin hăţişul încâlcit şi sălbatic al zonei de graniţă între cenzură şi libertatea de exprimare. Un joc de supravieţuire psihică, fizică şi morală. De uzură. Un joc fără glorie. Fără eroi. Fără concluzii definitive. Mi-am luat-o în freză de mai multe ori până să pricep asta. Prima lecţie despre libertatea de exprimare mi-a servit-o SLI, directorul de atunci al Observatorului de Constanţa, prin 2001-2002. Făceam reportaje şi interviuri cu deţinuţi închişi la Poarta Albă. Printre picanterii cu violatori, rakeţi pensionaţi pe caz de boală şi femei-ucigaş mi-a picat în mână un dosar cu o reţea de trafic de maşini furate. Întâmplător, mă pricepeam să citesc dosare penale, pentru că terminasem relativ recent Dreptul. În reţea erau implicaţi procurori şi poliţişti. Am scris. A doua zi SLI m-a chemat în birou: chiar dacă ne dă bani nu mai scriem despre asta. N-am înţeles nimic. Nu-mi explicase nimeni cum merg lucrurile. Scriam cu toată implicarea şi naivitatea vârstei. Eram carne de tun. Peste o săptămână eram deja responsabilă cu pagina de cultură. Aveam de umplut zilnic, singură, un cearşaf mare de ziar. Scris de mână, cu culegători, cum era la vremea aia. Aveam de lucru. Nu mai era timp de probleme existenţiale.

Cenzura ia multe forme, unele atât de subtile încât nu le poţi arăta cu degetul.

Blogul Gilda POPA

2 comentarii

andrei. 09-05-2011 - 09:18

DA.

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult