Acasa Cultura-ReligieCultura Dan Lungu: “Oricât de negru ar fi iadul, există undeva o lumină de veghe”

Dan Lungu: “Oricât de negru ar fi iadul, există undeva o lumină de veghe”

scris de Doru Dragomir
8 afisari

Dacă mai este cineva care să nu fi citit “În iad toate prizele sunt arse”, cel mai recent roman al autorului Dan Lungu, lansat în vara anului trecut, ar cam fi momentul. “Sunt angrenat într-un proiect care se numeşte O patrie, două patrii. Împreună cu Didier Ruef, fotograf eleveţian, explorez comunităţile româneşti din Italia, iar în urma acestor călătorii vom publica un volum, text şi imagini, ceva între jurnal de călătorie şi reportaj, de unde nu vor lipsi accentele literare şi nici cele sociologice”, spune Dan Lungu, cu precizarea că această lansare probabil nu va avea loc înainte de 2013.

Dan Lungu

Diana Evantia Barca: Ce becuri sunt întotdeauna funcţionale, oricare ar fi iadul în care am găsit întrerupătorul? În „Raiul găinilor” merg prizele? De ce credeţi că vă inspiră mai degrabă poveştile pierdute între rai şi iad?

DL: Desigur, oricât de negru ar fi iadul, există undeva o lumină de veghe… Îmi aminteşte de lumina din dormitorul comun din armată, un dormitor cu trei sute de trupuri ostenite şi, mai ales, cu şase sute de picioare… ei bine, în acest hangar pentru dormit, exista o lumină minusculă, în capăt, care, în caz că te trezeai năuc, de unul singur sau la o alarmă generală, îţi arăta unde este ieşirea. Speranţa este ultima lumină, abia pâlpâindă… Evident, în „Raiul găinilor” prizele funcţionează perfect. Zvonurile trebuie alimentate. Ca şi imaginarul colectiv. Telenovelele revarsă lapte şi miere, totu-i vis şi armonie pe strada Salcâmilor, deşi viaţa e în altă parte.

DEB: Sunt cel puţin două cărţi pe care le-aţi scris la persoana întâi feminin, “Cum să uiţi o femeie” şi “Sunt o babă comunistă”. Explicaţi pe undeva că sunteţi foarte bun la capitolul empatie. Cum rămâne cu ideea că femeile ar fi de pe Venus sau Marte – există sau nu diferenţe fundamentale de gândire între cele două sexe care să ducă la eterna şi definitiva lor contradicţie? Şi de ce ar fi un exerciţiu pentru un scriitor să exploreze astfel de ţinuturi?

DL: Războiul dintre sexe, ca şi chestiunea incomunicabilităţii, în cuplu sau la nivel general uman, sunt teme pe care nu le-am ocolit, ele se regăsesc atât în proza scurtă, cât şi în unele romane, în special în “În iad toate becurile sunt arse” şi în “Cum să uiţi o femeie”. Faptul că apar personaje naratoare la persoana întâi singular vine mai curând din economia cărţilor respective. Altminteri, nu cred ca există o diferenţă radicală şi nici o suprapunere perfectă între exeperienţele feminină şi masculină. Pentru un autor e un exerciţiu interesant sa vadă lumea prin ochii unui personaj feminin, asta face parte din abilităţile meseriei.

DEB: Memoria e o ceapă pe care, pe măsură ce o decojeşti, se face mai mare, aţi spus… Trecerea timpului creează confuzii în restabilirea unui adevăr în cazul unei fracturi emoţionale personale. Se întâmplă acelaşi lucru şi în cazul unei traume emoţionale colective?

Dan Lungu: Uneori avem senzaţia că trecutul e limpede, clasat, arhivat, mort. Numai că, pe măsură ce decojim ceapa, vedem că trecutul este la fel de viu ca şi prezentul, se metamorfozează, ca şi privirea noastră întoarsă înapoi, individuală sau colectivă. Evenimentele noi pun în lumină diferită întâmplări de demult. Emoţiile puternice, private sau publice, pun lentile noi în scrutarea trecutului. Poate că în această situaţie mai mult ca oricând ne dăm seama că adevărul este o construcţie colectivă şi nu un dat în sine, că “urmele” trecutului sunt moarte în absenţa interpretărilor, intepretări atât de legate de prezent şi de context.

DEB : Ce urmează?

DL: Actualmente sunt angrenat într-un proiect care se numeşte “O patrie, două patrii”. Împreună cu Didier Ruef, fotograf eleveţian, explorez comunităţile româneşti din Italia, iar în urma acestor călătorii vom publica un volum, text şi imagini, ceva între jurnal de călătorie şi reportaj, de unde nu vor lipsi accentele literare şi nici cele sociologice.

2 comentarii

digital 16-04-2012 - 19:40

””Evenimentele noi pun în lumină diferită întâmplări de demult. Emoţiile puternice, private sau publice, pun lentile noi în scrutarea trecutului. Poate că în această situaţie mai mult ca oricând ne dăm seama că adevărul este o construcţie colectivă şi nu un dat în sine, că “urmele” trecutului sunt moarte în absenţa interpretărilor, intepretări atât de legate de prezent şi de context.”””

asta într-adevăr,e tare de tot!!!pe bune!

Pribeagul 17-04-2012 - 20:48

„adevărul este o construcţie colectivă şi nu un dat în sine”

Frumos spus.

Dar, eu am ajuns la concluzia ca adevarul exista cu sau fara noi. El este ceea ce… a fost sau ceea ce este.

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult