Dintotdeauna, fiinta poetica a fost asociata intr-o mai mare sau mai mica masura, prin infinite invocatii, si vii profetii, cu moartea. Marturie stau atat textele care o definesc de la sublim si pana la morbid, dar si fragilitatea devenita adesea legendara, a celor care le-au scris. Sigur, se poate insista pe aceasta tema, cu exemplificari, aducand in discutie nevroze, labilitati, si arderi lirice care au grabit sfarsitul multor poeti, dar nu putem, pe de alta parte sa nu tinem cont ca s-a creat si un reflex de gandire extrem de adanc inradacinat in fiecare dintre noi, vizavi de asta.
Cand un poet isi grabeste insa sfarsitul sinucigandu-se, lucrurile capata dimensiunea tragicului, mai ales daca varsta lui este cea a puterii creatoare.
De curand, poezia noastra tanara l-a pierdut pe George Vasilievici, care a ales sa paraseasca lumea mundana cu de la sine vointa, lasand in urma, la cei 31 de ani cateva carti, multe regrete si intrebari.
Am rugat pe cativa cunoscuti scriitori, din patru generatii diferite, sa se opreasca asupra unor motive care nu i-ar impinge spre un asemenea gest.
Constantin Stan
(Prozator, eseist, jurnalist cultural)
Bunul meu prieten Ioan Flora spunea amuzat : « In fiecare dimineata, in fata oglinzii din baie, ma intreb: sa ma barbieresc sau sa sinucid? Dar ce motive as avea eu ca sa ma barbieresc?! » Asadar, exista intotdeauna mult mai multe motive sa ne sinucidem decat sa traim. Si cu toate acestea cei mai multi dintre noi continuam sa traim, mai mult – ne agatam de viata. Sinuciderea nu este niciun act eroic niciunul blamabil. E o imposibilitate de a te mai impaca cu tine, de a nu mai gasi nicio farama de speranta in ceea ce iti poate oferi viata maine. Ma refer la acea speranta ca durerea pricinuita de fiecare secunda traita se va atenua sau va disparea candva. Speranta si responsabilitatile pe care le ai fata de cei apropiati – pentru ca suntem tesuti intr-o plasa a determinarilor inca de la nastere – ne impiedica, asadar, sau asta cred in acest moment, sa ne luam viata. Desi, si asta poate fi o o forma a vointei noastre de a ne oferi argumente. Lungile calatorii seamana cu moartea. Mai ales cele in care nu ai posibilitatea de a lua legatura cu cei de-acasa. Atunci, in lungile momente in care nu stii nimic despre ei, iti imaginezi absenta ta ca pe o rana adanca pentru ceilalti. Te intorci si observi ca nimic spectaculos ori decisiv nu s-a petrecut: viata a mers mai departe si fara tine, ba, mai mult, mai nimeni nu a sesizat lunga ta absenta din peisaj. Asa se petrece si cu moartea: dupa o scurta perioada de timp, nimeni nu va mai observa eterna ta absenta. Probabil ca daca ajungi la a te impaca cu acest gand, sinuciderea nu mai e atat de greu de infaptuit! Daca nu – continui sa traiesti ca si cum celorlati le-ar pasa de tine, de viata sau moartea ta.
Doina Rusti
(Prozatoare, eseista, profesor la Media PRO)
Nu m-as sinucide – dintr-un motiv omenesc si pragmatic: oricum voi ajunge sa cunosc moartea. Si nu sunt chiar asa de grabita. Mai am inca multe intrebari legate de existenta aceasta si cum in aceeasi carne nu ma voi mai intoarce, as vrea sa nu-mi ramana prea multe pe care sa nu le stiu. Mirosul apelor curgatoare, frunza plictisita a lipanului, pantofii cu fete de matase, bratul uni barbat iesind din maneca scurta a camasii, fumul usurel ridicat vara din Piata Oborului, scaunul de langa sofer, gustul nesfarsit al fripturii si greutatea de gremial a volumului brosat n-o sa ma lase niciodata sa ma sinucid.
Oricat de umilitoare este conditia de om, in fiecare clipa imi lasa libertatea de-a simti rasuflarea celorlalti oameni si odata cu ea speranta in aventura de maine.
Exista in mine si un pic de frica hamletiana si un strop de donquijotism.
Cioraniana libertate de a alege momentul este un vis al adolescentei. Doar suferinta fizica fara scapare ar fi un motiv intemeiat. Restul nefericirilor fac parte si ele din floarea alba a vietii.
Dan Silviu Boerescu
(eseist, critic literar, prozator, publicist)
Fara a lua in considerare cazurile neuropsihiatrice, presupun ca pentru a te sinucide iti trebuie ori un mare curaj, ori o doza semnificativa de lasitate. Cum nu am nici una din aceste calitati in cantitatile corespunzatoare, nu o voi face niciodata. Prefer sa driblez sinuciderea, jongland cu alte solutii existentiale, de pilda cu refugiul in lumi imaginare. Scrisul in sine este o astfel de lume, nu?!?
Anamaria Pop
(Poeta si traducatoare)
De fapt… de cand ma stiu mereu m-as tot sinucide, dar mereu mi se intampla cate ceva… ba mi se imbolnaveste barbatul… fara sperante de vindecare… si trebuie sa-l ingrijesc, ba mi se imbolnaveste fiul… fara sperante de vindecare… si trebuie sa-l ingrijesc… ba ma tot (re)indragostesc (de peste 20 de ani) de acelasi mare traducator si romancier din Bucuresti (iar el de mine) si trebuie sa-l incurajez sa-si termine traducerea si romanul aflate tocmai in lucru, trebuie sa-i corectez „productia“ literara pe care mi-o trimite in fiecare zi… deci… astea ar fi motive asa-zis stabile… dar exista si motive conjuncturale… azi, de exemplu nu m-am sinucis pentru ca azi-noapte incepusem sa scriu un poem… voiam sa-l termin, iar pentru maine s-a anuntat ploaie… imi place sa ma plimb prin ploaie, sa simt cum ma acopera stropii de ploaie, lacrimile lui Dumnezeu…
Ion Zubascu
(Poet, jurnalist cultural, Redactor la revista Viata Romaneasca)
Tocmai am publicat o carte dura de versuri, numita “Moarte de om. O poveste de viata”, documentata la sange in cateva spitale din Bucuresti, asa ca pot raspunde la intrebare in deplina cunostinta de cauza. Viata ne-a fost daruita, nu e un poem pe care l-am creat noi, decat intr-o oarecare masura, noi doar l-am cizelat. Dar nasterea ne-a fost data in dar de Creatorul creatorilor lumii si doar el e in masura sa hotarasca si clipa mortii noastre. Hotarand sa ne punem singuri capat zilelor il nesocotim pe cel care ne-a dat posibilitatea sa ne lansam in univers mesajul unicei noastre vieti, in toata nesfarsita istorie a materiei lumii. Prin sinucidere, ne declaram invinsi in fata lui Dumnezeu, care numai o astfel de rasplata nu asteapta de la noi, dar si in fata noastra insine, ca am fost lasi si nu ne-am bucurat de darul primit pana la capat, ratandu-l nu doar o singura data, ci definitiv, in toata vesnicia.
Trupul nostru oricum e perisabil si, in cele din urma, muritor, de la el n-avem ce realizari marete sau promisiuni de vesnicie sa asteptam. Dar depinde numai de noi insine daca sufletul nostru va fi vesnic in ceruri si aceasta maretie unica nu avem voie s-o ratam. Putem ceda fiziologic, in suferinte, chinuri si dureri, dar nu avem voie, cat ne sta in puteri si rasputeri, sa murim spiritual. Sinucigasii isi rateaza, din pacate, nu atat trupul, cat mai ales sufletul. Sigur, exista si morti voluntare, puse in slujba unui ideal colectiv, cand moartea e privita in asemenea cazuri speciale ca o arma de lupta in folosul patriei, sau al unui ideal mai presus de vietile noastre. Dar asta e alta discutie si alta intrebare.
Marius Chivu
(critic literar, eseist, istoric literar si editor)
Pentru ca n-am curaj. Pentru ca nu ma lasa inima. Pentru ca imi ador familia. Pentru ca nu ma pot desparti de carti si de muzica (e suficient faptul ca dupa moartea mea, cea naturala, oamenii oricum vor scrie carti si vor compune muzici minunate in continuare). Pentru ca sunt curios si vreau sa vad ce se mai intampla pe-aici.
Ardian Christian Kuciuk
(prozator si editor)
Pentru ca nu mi-am dat viata singur si pentru ca scriu. Poate scriu ca sa nu devin intr-atat de singur, incat sa cred ca m-am nascut singur. Dar simtind clar si neintrerupt ca nu sunt suma singuratatii, a scrisului si a maruntisurilor ce se zbat sa ma convinga de contrariul, mi se ofera o dovada in plus ca nimeni si nimic nu mi-e atat de scump pe lumea asta, incat sa merite disparitia mea.
Cosmin Perta
(Poet, prozator, jurnalist cultural)
Este complicat, usor absurd chiar, si trist, ca la moartea unuia dintre colegii tai de generatie (o generatie extrem de tanara de altfel, care nu ar avea deocamdata dreptul sa moara, biologic cel putin), sa te gandesti tu de ce nu te-ai sinucide… gandindu-ma la asta simt o doza de stranietate, si poate chiar de egoism. Eu nu sunt cu nimic mai bun decat era George Vasilievici, ba poate chiar din contra si as vrea sa ma gandesc mai degraba de ce nu am putut sa il ajut pe George, asa cum nu am putut si nu am apucat sa il ajut pe Virgil Banescu.
Eu nu m-as sinucide, nu pentru ca societatea mi-ar da motive sa nu o fac, ci deoarece cred in Dumnezeu, pentru ca viata este absolut minunata si pentru ca am o familie careia trebuie sa ii fiu alaturi mereu, pana cand altcineva, nu eu, va hotari ca am facut destul rau in lume si e cazul sa plec.
Acest articol a aparut in numarul 1 al editiei tiparite ziuaveche.ro
