Unora, dar mai ales mie, ne place Cişmigiul. Nu are nici fiţele Herăstrăului, nici liniaritatea parcului Carol şi nu e nici de cartier ca Moghioroş sau IOR. E altfel. Atmosfera e alta – mai veche, mai nostalgică, mai… Poate şi pentru că e plasat în buricul târgului.
La o simplă căutare pe Google aflăm următoarele:
“Grădina Cişmigiu este cea mai veche grădină publică din Bucureşti. Este aşezată în centrul oraşului, are o suprafaţă de circa 16 hectare şi este mărginită de două artere importante: bulevardul Regina Elisabeta şi bulevardul Schitu Măgureanu. În partea sud-estică a grădinii este Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr. Grădina Cişmigiu este amenajată în genul parcurilor engleze şi are mai multe intrări: două prin bulevardul Regina Elisabeta, două prin bulevardul Schitu Măgureanu, una prin str. Ştirbei Vodă.
În 1779, domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru Ipsilanti a poruncit construirea a două cişmele în Bucureşti. Prima cişmea s-a făcut pe locul unde este astăzi grădina dinspre strada Ştirbei Vodă. Balta apărută era un focar de infecţie în mijlocul oraşului. În vecinătatea acestei cişmele şi-a ridicat o reşedinţă Dumitru Siulgi-basa, şeful lucrărilor peste cişmelele oraşului, numit şi „Marele Cişmigiu”. El avea ca principală însărcinare supravegherea curgerii apelor. Treptat, în folclorul urban „lacul lui Dura Neguţătorul”, cum se numea în secolul al XVIII-lea, dispare din toponimie şi apare acela al „Cişmigiului”. Oraşul nu s-a extins foarte mult către Vest din cauza inundaţiilor aproape anuale care umflau lacul Cişmigiu (nivelul său creştea până la Cercul Militar de astăzi).
În 1830, generalul Pavel Kiseleff a dispus secarea bălţii şi transformarea terenului într-o grădină publică. Lucrul acesta se petrece abia în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu, în 1847, când a fost chemat grădinarul peisagist Wilhelm Mayer, fostul director al Grădinilor Imperiale din Viena, şi însărcinat cu transformarea terenului insalubru într-o frumoasă grădină. Mayer a fost ajutat de grădinarul Franz Harer.
După abdicarea lui Gh. Bibescu din 1848, noul domnitor, Barbu Ştirbei, hotărăşte să se sape un heleşteu şi un canal de legătură cu Dâmboviţa. Cel mai important an pentru transformarea grădinii a fost 1852. Pentru prima dată s-a făcut împrejmuirea cu uluci, s-au montat o sută de „canapele” (laviţe) fără rezemătoare, din lemn de stejar şi lungi de un stânjen.
Lucrările de înfrumuseţare s-au încheiat în 1854, când s-a făcut şi inaugurarea oficială a grădinii Cişmigiu. În 1856, o parte a lacului a secat datorită pantofarilor dimprejur ce aruncaseră aici resturile de materiale specifice meseriei lor.
La 1857 parcul era vizitat de iubitorii de nou şi de aventuri galante, realitate descrisă de N.T. Oraşanu:
“…aici fu o baltă mare, un loc umed, mocirlos
sălbatec din natură, necurat, nesănătos
însă arta poate multe şi ea făcu un paradisu
cum la mulţi din ipokimeni nici că le trecea prin visu.
… Aici vine toată mâna, şi s’amestecară împreună
eleganţa, lux, mândrie, maniere şi turnură,
vorbe dulci şi complimente sbor din fiecare gură.
Câte un june c’o grizetă, prin tufişuri că se pierde….”
În iarna anului 1883, lacul din grădină a îngheţat şi s-au organizat concursuri pe gheaţă.
Primăria oraşului a cumpărat un teren din fosta grădină a familei Creţulescu, mărind astfel suprafaţa grădinii Cişmigiu cu 15.000 de metri pătraţi. Au fost aduse lebede şi pelicani. În partea dinspre Schitu Măgureanu s-a amenajat în 1943 Rotonda scriitorilor, unde sunt expuse busturile marilor scriitori români: Mihai Eminescu, Alexandru Odobescu, Titu Maiorescu, Ion Luca Caragiale, George Coşbuc, Ştefan Octavian Iosif, Ion Creangă, Alexandru Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Nicolae Bălcescu şi Vasile Alecsandri.
Pe o altă alee se găseşte monumentul de marmură pentru cinstirea soldaţilor francezi din primul război mondial. Alte monumente ale grădinii: bustul Maica Smara, Gheorghe Panu, Izvorul Sissi Stefanidi.
În Grădina Cişmigiului există un loc special, La Cetate, unde se află ruinele unei mănăstiri construite de logofătul Văcărescu în 1756, din incinta căreia pornea un tunel secret care lega Palatul Creţulescu de malul plin de ascunzişuri al Dâmboviţei.”
În secolul XXI, pe 22 decembrie 2010, între orele 16.00-18.00, Cişmigiul arăta aşa:
