Acasa Cultura-ReligieCultura Google Doodle şi orbirea lui Jorge Luis Borges

Google Doodle şi orbirea lui Jorge Luis Borges

scris de L.M.
2 afisari

Jorge Luis Borges (1899-1986) este unul dintre autorii cei mai erudiţi şi mai originali scriitori pe care i-a cunoscut cultura spaniolă. Înainte ca orbirea să-i întunece vederea, a avut timp să citească toată Enciclopedia Britanică şi să conceapă eseuri, naraţiuni şi poezii care aveau să stârnească admiraţie în lumea întreagă. Acest alchimist al cuvîntului a scris opere enigmatice şi de mare impact precum „Aleph”, „Ficţiuni” sau „Istoria Eternităţii”.

Gooogle Doodle şi orbirea lui Jorge Luis Borges

Iată ce spune Jorge Luis Borges despre propria orbire:

“În decursul multelor, prea multelor mele conferinţe, am constatat că se preferă ceea ce este personal generalului, ceea ce este concret abstractului. Prin urmare, voi începe prin a mă referi la modesta mea orbire personală. Modestă, în primul rând pentru că e vorba de lipsă totală de vedere la un ochi şi parţială la celălalt. Pot încă desluşi unele culori, pot încă desluşi verdele şi albastrul. Există o culoare care nu mi-a fost infidelă, culoarea galben. Mi-aduc aminte că în copilărie zăboveam în faţa unor cuşti din grădina zoologică din Palermo *, mai precis cuşca tigrului şi cea a leopardului. Zăboveam în faţa aurului şi negrului tigrului; chiar şi acum, galbenul continuă să mă însoţească. Am scris un poem intitulat „Aurul tigrilor” în care mă refer la această prietenie.

Vreau să trec la un fapt care este îndeobşte ignorat şi care nu ştiu dacă se poate generaliza. Lumea îşi imaginează că orbul este închis într-o lume neagră. Există un vers al lui Shakespeare care ar îndreptăţi această părere: Looking on darkness which the blind do see „privind întunericul pe care-l văd orbii”. Dacă înţelegem prin întuneric culoarea negru, versul lui Shakespeare e neadevărat.

Una dintre culorile cărora orbii (sau, în orice caz, orbul care sunt eu) le duc dorul este negrul; alta, roşul. „Le rouge et le noir” sunt culorile care ne lipsesc. Eu, care aveam obiceiul să dorm pe întuneric beznă, am fost deranjat multă vreme pentru că trebuia să dorm în lumea aceasta de ceaţă, de ceaţă verzuie sau albăstrie şi vag luminoasă care este lumea orbilor. Aş fi vrut să mă reazem de întuneric, să mă sprijin de întuneric. Văd roşul ca un maro neclar. Lumea orbului nu este noaptea, cum îşi imaginează oamenii. În orice caz, vorbesc în numele meu şi în numele tatălui şi al bunicii, care au murit orbi; orbi, zâmbitori şi curajoşi, cum sper să mor şi eu. Multe lucruri se moştenesc (orbirea, de pildă), dar nu se moşteneşte curajul. Ştiu că au fost curajoşi.

Orbul trăieşte într-o lume destul de incomodă, o lume nedefinită, din care răzbate câte o culoare: pentru mine, încă galbenul, încă albastrul (numai că albastrul poate fi verde), încă verdele (numai că verdele poate fi albastru). Albul a dispărut sau se confundă cu cenuşiul. Cât despre roşu, a dispărut cu desăvârşire, dar nădăjduiesc că într-o bună zi (urmez un tratament), mă voi însănătoşi şi voi putea vedea această culoare minunată, această culoare ce străluceşte în poezie şi care poartă atâtea nume frumoase în multe limbi. Să ne gândim la scharlach, în germană, la scarlet, în engleză, escarlata în spaniolă, écarlate, în franceză. Cuvinte ce par demne de această culoare minunată. În schimb, amarillo „galben” sună fără forţă în spaniolă; în engleză este yellow, care seamănă mult cu amarillo, cred că în spaniola veche era amariello.

Eu trăiesc în această lume de culori şi vreau să vă spun, înainte de toate că, dacă am vorbit de modesta mea orbire personală, am făcut-o pentru că nu este acea orbire absolută la care se gândeşte lumea; şi, în al doilea rând, pentru că e vorba de mine. Cazul meu nu-i în mod special dramatic. Dramatic este cazul celor care îşi pierd brusc vederea: e o străfulgerare, o eclipsă, dar în cazul meu acest lent crepuscul ( această lentă pierdere a vederii) a început de când am deschis ochii. S-a extins din 1899, fără momente dramatice, un lent crepuscul care a durat mai bine de jumătate de veac.

Mi-am zis: am pierdut lumea care poate fi văzută, dar acum voi câştiga alta, lumea strămoşilor mei de departe, triburile acelea, oamenii aceia care au trecut vâslind furtunoasele mări ale nordului şi, plecând din Danemarca, din Germania şi din Ţările de Jos, au cucerit Anglia, care a fost numită astfel de către ei, căci Engaland „pământul angliilor” înainte se chema „pământul britanilor”, care erau celţi.

Faptul de a fi orb îşi are avantajele sale. Eu datorez umbrei unele daruri: îi datorez anglo-saxona, modesta mea cunoaştere a limbii islandeze, plăcerea multor rânduri, multor versuri, multor poeme, şi bucuria de a fi scris încă o carte, intitulată, cu o anume nesinceritate, cu o anume fanfaronadă, Elogiu umbrei.”

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult