La hipodrom

Intr-o dimineata Baltazar Cristescu il luase pe Gabi la curse, la Ploiesti. Mergeau cu unul Nae Frigider, responsabil la un Tehnometal, vecin de strada, ahtiat dupa curse, om glumet, ciubucar si cam prostut. Masina lui Nae Frigider rula greoi, zdranganind la hopuri si Gabi afla tehnica pariurilor la cursele de cai. Baltazar Cristescu ii vorbea despre averile, care se puteau castiga, sau pierde, odata la Vincennes. Nae Frigider il intrerupea si povestea micile gainarii de acum, deschizand cu repeziciune geamul de la masina si strigand in urma soferilor de duminica, care mai greseau, „ma beleaza” sau „fir’ai al dracu da besleaga”, cuvinte la care Gabi Micu radea in hohote iar Baltazar Cristescu zambea indulgent. Pe autostrada Nae Frigider saluta alte masini, unele mai luxoase, altele tot harburi si, dupa fiecare adauga:” Asta-i doctorul Andronache, de la Urgenta, in fiecare duminica isi lasa ceasul amanet pentru a mai putea juca in cursa a saptea”, sau asta-i ziaristul Tasoi, joaca putin, dar nu lipseste la nici o cursa”, „uite-l pe Sandu Aprozar, are blat cu driverii, stie toate ponturile”.

– Care ponturi?

– Cum care ponturi, unele curse mai sunt si aranjate. De asta e prieten cu ei, le mai da de baut si prinde din zbor cate una.

– Pai nu poti sa te uiti ce joaca el si sa mizezi tot acolo?

– Crezi ca-i prost? El joaca pe inverse, la marea deruta, dar vine cu cate un pusti, pe care nu-l cunoaste nimeni. Ii da doi poli si joaca ala.

Ajunsesera. Nae Frigider o luase inainte ca sa vorbeasca cu baietii, sa afle ponturi si noutati. Baltazar Cristescu, cu guler din blana si mersul drept, stilat, cu parul alb si ochelari cu rama din aur, fumand tot timpul, din tigaretul cu un mic basorelief, incepuse sa-i arate tanarului Gabi Micu locul.

Hipodromul se imputinase in niste tribune jigarite si pline de formulare cu triple, eventuri sau ordini, aruncate cu disperarea spasmodica a sfarsitului de cursa, seminte consumate in nestire si scuipate pe spatele celui din fata, banci scorojite si pricajite, schilodite de tremurul si inghesuiala celor care se chinuie sa-si vada favoritul, in zarea animata de cateva culori, uniformizate atunci cand ploua si driverii arata ca niste cosari nebunatici.

Hipodromul traia duminica si joia.

Duminica se aglomera de toti neavenitii: tineri muncitori din apropiere, cu inele de 15 lei si unghii mari si negre, intrati aici cu dorinta de a-si dubla polul din buzunar, pentru doua sticle de vin superior, cu care sa se amageasca seara la caminul de nefamilisti, intelectuali bine situati, care vin sa admire spectacolul pariurilor, privind toate astea cu detasare si putin dispret, ca si cum s-ar desfasura pe o scena, la lumina reflectoarelor, fara sa inteleaga ca, in afara viciului de a paria, exista si o voluptate a curselor, un mod de viata legat de asta, copii bagati pe gatul tatilor, farisei, studente de la filologie in cautare de subiecte pentru romane cu care ar putea intra pe sub pielea profesorilor tomnateci, dupa care suspina.

Joia, in schimb, vin la curse numai cei care le iubesc si s-au si nenorocit din cauza asta. Predomina o armata de pensionari, cu autobuze special inchiriate, in care fiecare are un loc bine stabilit si este asteptat, la plecare, daca a castigat la ultima cursa si intarzie la ghiseu sa-si ia banii. Pensionarii, mirosind a lavanda si mereu proaspat barbieriti, cu hainele lor lucioase de atata tocit, sunt antipatizati si cam repeziti de ceilalti pentru ca joaca sume prea mici si se mosmondesc in fata ghiseului tocmai in momentele ultime de incordare, inaintea cuvintelor magice: „alergarea incepe peste cinci minute, caii se duc la start”.

– Tu nu te lua, Gabi, dupa ce spune prostu asta de Nae Frigider, cursele sunt acum decazute. Uite in jur, numai vagabonzi!

– Dar jocheii din ce provin, cum ajungi jocheu?

– In primul rand jocheii sunt la galop. Noi nu mai avem curse de galop de cand s-a daramat hipodromul de la Baneasa. Aici, la Ploiesti sunt curse de trap si astia se numesc driveri. Sunt multe faze, prin care treci: baiat de grajd, aprenti, conducator, antrenor. Baietii de grajd se recruteaza dintre picolo si hamali de la aeroport. Din 13 antrenori, cati sunt acum, numai unul are liceul.

– Cum un picolo, care devenind ospatar si poate castiga mult se face baiat de grajd?

– Este foarte simplu. Un jocheu sau un driver si toti cei din jurul lor, traiesc dupa prosti. De exemplu, duminica nu vin cu masina proprie la curse. Calatoresc cu trenul sau cu rata. In tren, de exemplu, lumea asteapta la coada, pe culoar, sa intre la ei, ca la doctor. Nu stiu daca un medic reputat are atata clientela, cat au driverii duminica. Ei spun cam asa: ”Am citit, aseara, Napoleon pana la pagina 40”. Un fraier ca Nae Frigider intelege ca in cursa a patra va iesi calul cu numele Napoleon. Daca se intampla asa ii ramane foarte indatorat si ii mai da ceva. Driverul are urmatorul sistem: sugereaza la fiecare cate un cal, astfel el oricum castiga. Jumatate dintre cei care vin la curse o fac pentru a castiga bani, incredintati fiind ca stiu dinainte rezultatul. Se mai si falesc, intre ei, dupa cursa laudandu-se cat de descurcareti au fost. Cand eram de varsta ta, sau putin mai mare, veneam la curse, la Bucuresti sau la Paris, pentru ca imi placeau caii, concursul dintre ei, modul cum ii poate stimula un conducator bun. Mi se parea, atunci si nici acum nu sunt departe de parerea asta ca este singurul sport unde isi dau concursul doua fiinte care, desi diferite, se inteleg, se ajuta.

– Dar Nae Frigider nu mi se pare un fraier. El nu stie ca driverii sunt vrajitori?

– Ba stie, dar ii plac prea mult banii. El spera, de fiecare data, ca la poker, intr-o carte. Tocmai asta ma intristeaza astia ca vin la curse pentru bani.

Baltazar Cristescu se plimba alene prin hipodrom.

– Cat costa un cal bun?

– Costa si cateva zeci de mii de dolari. De exemplu, in Anglia, este o rasa de cai, Hanover, veche de 150 de ani. Daca un cal are unul dintre stramosi Hanover valoreaza cel putin douazeci de mii de dolari. La noi, majoritatea au. Avem cel putin 20-25 de cai de valoare internationala.

– N-am auzit niciodata despre un cal romanesc pe la un concurs afara.

Deodata strigatele de incurajare sau de indemn s-au potolit intr-un murmur general. Spectatorii se intorceau unii spre altii, cersind cu privirea in grupurile din jur un cuvant. Se uneau in functie de acel cuvant magic si se certau ca niste copii pe o minge de fotbal.

Ce se intamplase?

Sosirea fusese foarte stransa si rezultatul urma sa se comunice in cateva minute, dupa developarea fotografiei. Jucatorii, innebuniti de aceasta incertitudine, faceau alte pariuri intre ei, ofereau sau cumparau la preturi triple biletele cu cei doi cai si se grupau in jurul unor oameni cu experienta la curse. Nae Frigider, Doctorul Andronescu, ziaristul Tasoi se stransesera in jurul lui Baltazar Cristescu.

Domnule, spunea infocat Nae Frigider, eu l-am vazut pe Everest. Pentru mine e clar, nu-mi trebuie fotografie. Uite biletele, peste cateva minute ma duc sa-mi iau banii.

– Draga Nae, spuse calm Baltazar Cristescu, eu merg la curse de 50 de ani, tu nici nu te nascusesi pe atunci si cumpar la pret dublu toate biletele cu Napoleon. Mai multi din jur si-au vandut biletele. Gabi Micu era foarte emotionat. Se temea pentru Baltazar Cristescu. Foarte calm batranul cumparase toate biletele cu calul Napoleon si, pentru ca rezultatul fotografiei intarzia, facuse si un pariu, pe 200 de lei cu Sandu Aprozar.

– Baieti, la varsta mea nu ma mai bucur de 800 de lei, pe care-i voi castiga, dar vreau sa va dau o lectie de curse si, ca sa o pricepeti, va taxez.

Lui Gabi ii tremurau picioarele. El nici nu remarcase sfarsitul de cursa, nu stia ca in timp ce ii vorbea despre casa Hanover batranul urmarise incordat sosirea. Se temea ca Nae Frigider si Sandu Aprozar au ochii mai ageri din cauza varstei, stia ca oamenii de genul lor merg la sigur in asemenea situatii. Gabi ar fi dat si o mie de lei, se gandea sa mearga la comisarul cursei, sa-l mituiasca numai ca prietenul sau sa nu se simta descurajat. Isi pierduse increderea in Baltazar Cristescu, il simtea mai batran in acest sfarsit de toamna?

Developarea fotografiei a durat cateva minute. Comisarul cursei a anuntat rezultatul. Baltazar Cristescu a avut dreptate, l-a privit in ochi pe Sandu Aprozar, s-a intors spre Gabi si i-a spus:

– Hai la ghiseu sa luam banii!

Doctorul Andronescu, ziaristul Tasoi, Nae Frigider si Sandu Aprozar au ramas nedumeriti si descumpaniti cateva clipe privind in urma batranului, care plecase sa-si ia castigul. Sandu Aprozar a scuipat intr-o parte si, fara un cuvant s-au raspandit fiecare, pregatindu-si banii pentru cursa urmatoare. Gabi se simtea fericit si isi spunea ca va merge oriunde cu acest om.

– Cum iti spuneam, Gabi, avem cai foarte valorosi…

– Ati fost formidabil!

– Tu crezi ca dupa 50 de ani de curse si nu in ruina asta de hipodrom, e mare lucru sa vezi castigatorul. Sosiri din astea sunt, aproape, de fiecare data, m-am obisnuit nu?

– Le-ati dat o lectie la astia.

– Si? Ca sa fiu sincer nu le-as fi luat banii. Eu cred in noroc, in hazard, in posibilitatea de a castiga. Imi place sa astept o carte potrivita, sau, in situatia asta, evolutia unui cal, pe care am pariat. Acum am trisat. Eram sigur. Nu e cinstit sa pui ramasag atunci cand esti sigur. Iti sfidezi sansa. Stii de ce am facut-o? Pe astia nu ii poti convinge decat daca le iei banii. Ar fi zis „daca era el asa sigur punea pariu”.

– Am avut emotii pentru ca mi s-a parut ca nu ati fost atent la finalul cursei.

– Cand eram mai tanar venea numai lume buna, crema. Unii numai asa de snobism, pentru a fi vazuti si a mai schimba o vorba. O data pe an se tinea Premiul modei. Multe lucruri se aranjau, atunci, la curse. M-am obisnuit, chiar stand de vorba cu cineva, sa urmaresc finalul si mai ales sosirea.

Ghiseele de unde se incasau banii erau, undeva, in spatele baracii. In afara de castigatori acolo veneau si alti gura-casca, neputinciosi care se simt partasi cand altii incaseaza bani, aceiasi pierde-vara care stau si pe langa tonetele cu loz in plic.

In treacat dadeau tarcoale si obisnuitii hipodromului, ca sa vada cine a castigat, adica, in conceptia lor, cine stie ponturile. Gabi era, in continuare, uimit de siguranta lui Baltazar Cristescu, de faptul ca, in numai cateva minute castigase 800 de lei.

– Sa ne intoarcem la discutia noastra. Iti spun toate astea ca sa pleci cu o parere exacta despre hipodrom si, mai ales, ca sa nu joci niciodata. Caii nostri nu sunt competitivi pe plan international pentru ca nu sunt ingrijiti cum trebuie. De exemplu, la un om se cunosc stramosii pana la doua generatii in urma, la un cal pedigriul…

– Ce-i aia?

– Adica arborele genealogic. Deci, la un cal se intinde pe treizeci, patruzeci de ani, cateodata si optzeci.

– Cat traieste un cal?

– Pana la douazeci de ani.

– Si nu vad diferenta.

– Caii au un ciclu mai rapid de reproducere decat oamenii. O iapa fata de la patru ani. Din monta unui armasar pur-sange…

– Cum adica din monta…

– Din el, din neamul lui, pot aparea o suta de urmasi. Tu te gandeai la o familie, ca la oameni, nu? Caii de curse sunt urmariti cu un interes chiar mai mare decat oamenii celebrii. La noi caii astia de valoare se pierd. Ei ar putea fi vanduti cu bani multi, in occident constituie o valoare, dar cei care ii au in grija isi bat joc de ei. Sunt neingrijiti, plini de balegar. Chiar driverii apar cu costumele rupte, s-au ingrasat, desi ar trebui sa aiba o anumita greutate. De multe ori, duminica, in sulky, ei sunt chiar beti…

– Ce-i aia sulky?

– Nu vezi, driverii nu stau in sa. Incet, incet, caii isi pierd valoarea. Medicul hipodromului ar trebui sa le faca, saptamanal, glucoza, sau sanguinoterapie, ar trebui sa aiba maseuri, sau specialisti care sa le supravegheze si sa le dirijeze evolutia. Cel putin asa era inainte.

Duminica se apropia alene de pranz. Inaintea ultimei curse intrau in joc mai ales viciosii. Se amanetau ceasuri, verighete, ghiuluri, se imprumutau bani cu o camata exagerata. Cei mai slabi se lefterisera si publicul se injumatatea. Hipodromul era pavat cu seminte, hartii si sperante desarte. Cainii vagabonzi, mai timizi, la inceput, din cauza aglomeratiei, inaintau. Se puteau zari tocmeli la tot pasul. Oameni cu aspect serios tremurau de patima si scormoneau pe la cunoscuti pentru o suta de lei. In aceste momente apareau escrocii hipodromului. Ei iti dadeau si o mie de lei pentru ca, peste cateva zile, doar sa le dai inapoi o mie cinci sute. Ei vindeau ponturi mincinoase jucatorilor si, inainte de asta, ii jigneau, ii ciupeau, sau le smulgeau promisiuni importante, aflau subiecte de examen la facultate, sentinta la procese, planul de demolare, jucatorii selectionati in anumite echipe de fotbal…

– Mai demult, in Franta, era un cal Gelinotte, cu performante foarte bune. In timpul antrenamentelor, trecand pe langa un snop de hrean, s-a apropiat si l-a mancat. Antrenorul a observat ca ii place foarte mult hreanul, fapt curios pentru un cal. Inaintea fiecarei curse ii dadea putin hrean si Gelinotte alerga peste posibilitati. Cu timpul treaba s-a aflat si suporterii trimiteau tone de hrean. Ti-am spus asta ca sa intelegi ce interes putea starni un cal, pe vremuri.

– Va inteleg, dar la noi interesul pentru cai, cel putin printre tineri, nici nu exista.

– Depinde de tineri. Astazi vin la hipodrom toti borfasii, nu vezi un baiat mai aranjat. M-am gandit, de ce vin toti borfasii? Sa castigi bani, la hipodrom, e greu. Trebuie sa ai o vechime de cinci, zece ani. Astia, Sandu Aprozar, Nae Frigider… tot au experienta, nu joaca aiurea. Peste minciunile driverilor au o experienta a cailor, ii urmaresc ani de zile, isi noteaza rezultatele, le judeca. Dar borfasii, sutii, manglitorii, bisnitarii de ce vin? Eu cred ca se simt bine in mediul asta de pariuri si de bani. Bisnitari – noi le spuneam altfel – au existat si in tineretea mea. As fi foarte fericit ca cei de acum sa aiba si gustul curselor, dar nu il au.

– Dar pe vremea cand erati dumneavoastra tanar nu erau escroci?

– Erau si atunci dar in minoritate. Era, de exemplu un jocheu tigan, Sile. Eu, desi eram elev de liceu, aveam multe posibilitati si faceam unele servicii. Conducea un cal pe nume Falnic, vedeta hipodromului. Ma primea cateodata la el la grajd si imi dadea voie sa-l mangai.

– Cine da numele unui cal?

– Se aleg doua litere din numele tatalui, doua litere din numele mamei, minimum doua litere si asa se formeaza numele calului.

– De exemplu?

– Sa-l luam pe Falnic. Ta’su era, parca Fecioras si ma’sa…nu mai stiu, ceva cu N, am uitat sunt cinzeci de ani de atunci. Sile avea pretentia sa-i aduc la fiecare reuniune o cutie cu vaselina, imi vine sa si rad dupa atatia ani. Stii de ce? Spunea ca unge calul cu vaselina sa alunece mai bine prin aer si ca din cauza asta castiga. Iti imaginezi la ce il ducea mintea pe Sile. Avea fantezie, tapa frumos, cel putin nu-ti parea rau de bani. In felul lui era un artist, avea culoare!

Nae Frigider ciupise si el, la ultima cursa, cateva sute de lei si acum conducea voios spre Bucuresti. Baltazar Cristescu, care spunea ca nu are incredere in soferii de astazi, statea in spate si Gabi, jumatate intors spre el, ii canta in struna lui Nae Frigider, dar putin mai de sus si cu ironie pentru ca se simtea deja familiarizat cu adevarata lume a curselor.

Pe la Otopeni masina a icnit, ca si cum ii dai un pumn in burta, zgomotul motorului s-a auzit din ce in ce mai slab, Nae Frigider a schimbat viteza, a accelerat si s-a oprit. In asemenea situatii soferul mai incearca o data sa porneasca motorul, coboara, ridica nervos capota, se intoarce in masina, ia niste scule, intarzie cateva minute cu mainile prin ulei, vine, invarte iar cheia in contact si apoi ii priveste pe cei care stau inauntru, descumpanit, molesit, scuzandu-se din ochi.

– Zeci de ani am avut masina si nu i-am deschis niciodata capota. Nici nu stiam unde este cauciucul de rezerva. E adevarat ca plateam un mecanic pentru asta, erau si alte masini…voi ati vazut astazi, chiar si tu Nae, ca esti mai batran, un Mercedes cu capota ridicata? Sau in pana de cauciuc? Inchide-o si sa luam un taxi. Te intorci maine cu un mecanic.

Binevoitor soferul de taxi s-a uitat si el la motor, s-a lamurit repede si am pornit spre Bucuresti. La Aeroportul Baneasa pasagerii din masina alaturata, oprita si ea la stop, ne priveau insistent. La Casa Scanteii, tot la stop, pasagerii dintr-un autobuz, la fel. Soferul taxiului a coborat, a verificat cauciucurile, semnalizatoarele…a dat din umeri mirat si am plecat mai departe. La Arcul de Triumf la fel.

– Nu va suparati, dar cine sunteti dumneavoastra, de va cunoaste toata lumea, ca masina nu are nimic.

Din spate, foarte serios, Nae Frigider i-a spus:

– Suntem de la Teatrul de Revista „Constantin Tanase”.

Soferul s-a linistit si, parca, s-a bine dispus. Curiozitatea il scormonea sa stie ce vedete sa-si mai adauge la palmares si, atunci cand putea, intorcea capul spre cei trei, ca sa-i recunoasca. Baltazar Cristescu, Gabi Micu si Nae Frigider nu semanau cu nici un actor, de la acest prestigios teatru.

– Nu va suparati, da’ ce sunteti dumneavoastra la Teatrul de Revista?

Intarziind putin si privindu-l glumet pe Baltazar Cristescu, Nae Frigider i-a raspuns:

– Spectatori!

(articol aparut in saptamanalul ziuaveche.ro nr.20)