Orice călătorie are destinaţii ascunse de care la început nu eşti pe deplin conştient. Trei săptămâni în Himalaya este şi despre aceste mici revelaţii.O ispită cu rădăcini adânc înfipte în romanele de aventuri ale copilăriei şi în documentarele Discovery, apoi biletul de avion Bucureşti – Kathmandu cumpărat ca o garanţie că decizia unei călătorii pe Himalaya va deveni, fără doar şi poate, realitate. Aşa a început povestea primei cărţi despre Himalaya din genul travel scrisă de un autor român: Trei săptămâni în Himalaya, Editura Humanitas, 2012, de Marius Chivu.
Marius Chivu: Am fumat mult haşiş fiindcă în Nepal acesta este ritualic
L. R: – Spuneai într-un text din Dilema veche că ideea acestei călătorii în Nepal şi de a trece prin pasul Thorung-La, cea mai înaltă trecătoare din lume, a pornit de la Cătălin, un vechi prieten din copilărie. A contat faptul că el, şi nu cineva străin, ţi-a propus această expediţie în Himalaya?
Marius Chivu: – Absolut. E foarte important cu cine pleci. Pe măsură ce mă pregăteam să plec, cei de la care mai ceream informaţii mă întrebau: “Cel cu care pleci e un prieten bun, îl cunoşti foarte bine?”. Este esenţial să fie aşa, pentru că atunci când dormi, mănânci şi mergi, zi de zi, cu aceeaşi persoană, timp de trei săptămâni, cum a fost cazul nostru şi, mai ales, treci şi prin nişte momente mai dificile, orice relaţie e pusă la încercare. Dacă n-am fi fost aşa de buni prieteni sau dacă nu am fi avut caractere compatibile, am fi putut să ne certăm rău. De altfel, ştiu multe poveşti cu oameni care au plecat împreună pe munte şi s-au întors separat. Este foarte greu să te coordonezi: să te trezeşti dimineaţa la aceeaşi oră, să mănânci aceleaşi lucruri, să ţii acelaşi ritm când mergi, să ai acelaşi opţiuni de traseu… E greu să fii timp de trei săptămâni pe aceeaşi lungime de undă cu cineva şi în asemenea condiţii. Marele nostru avantaj a venit din faptul că, deşi iniţial trebuia să fim un grup internaţional de 10 oameni, când am ajuns în Kathmandu ne-am trezit că rămăsesem doar noi doi. Atunci ne-am cam speriat, dar treaba asta s-a dovedit benefică pînă la urmă.
– De ce v-aţi temut cel mai tare în timpul călătoriei?
– Frica noastră, întemeiată, a fost aceea că va trebui să ne întoarcem din cauza organismului nostru, care nu va rezista lipsei de oxigen. Surpriza a fost sindromul depresiv, după ce am trecut prin trecătoare. E foarte multă adrenalină, care te ajută să faci faţă urcuşului, dar efectul atingerii ţelului şi coborîrii s-a tradus printr-o “depresie”. Frica, excitaţia, entuziasmul trecuseră brusc, iar noi nu mai aveam dintr-odată chef să ne continuăm călătoria… Am avut nevoie de o zi de recuperare în care să dormim, să mâncăm bine şi abia apoi ne-am revenit.
– Povesteşti în carte despre gustul magiunului de haşiş şi despre zeiţa vie închisă în templu. Cum ai primit aceste experienţe?
– Am fumat ceva haşiş, pur şi simplu fiindcă în Nepal acesta este ritualic. Aşa cum folosim noi tămâia în ritualul religios, la ei se foloseşte haşişul fumat întru slava zeului Shiva, despre care se spune c, atunci când i-a murit soţia, de tristeţe şi de dor a fumat timp de 40 de zile şi 40 de nopţi până când a intrat într-o stare de transă, care l-a făcut să o reîntâlnească. Făcând parte din religie, este politicos să accepţi dacă un hindus îţi oferă un joint.
Despre zeiţa vie…O dată la câţiva ani este aleasă o fetiţă de 4-5 ani, pentru a fi zeiţa în viaţă a hinduşilor. Trăieşte în templu, într-un fel de colivie de lemn, suspendată, fiindcă nu are voie să atingă pământul, după ce trece prin ritualul de învestire. Fetiţa decade din drepturile divine cu ocazia primei menstruaţii. Când se întâmplă acest lucru este aleasă o altă fetiţă din familiile preoţilor. Cea care până atunci a fost reîncarnarea zeităţii se întoarce la viaţa ei normală, se căsătoreşte, are copii…
Interviul integral pe www.clubdiverta.ro
Articol aparut in numarul 52 al saptamanalului ZIUAVECHE.ro
