Acasa Cultura-ReligieCultura Mitropolitul şi literatura

Mitropolitul şi literatura

scris de A.P.
19 afisari

Nemeritat de puţin s-a scris, la plecarea la cele veşnice a ierarhului de la Cluj, despre scriitorul Valeriu Anania. Una dintre multiplele feţe ale duhovnicului.Cu atât mai mult trebuie salutată evocarea Danei Ionescu în numărul 61 al revistei de teatru Yorick. Mai ales inspirata comparaţie lui Anania cu Nicolae Steinhardt. Aşteptăm un studiu mai amplu, în care duhovnicul, ierarhul, poetul, prozatorul,dramaturgul, diortositorul, gânditorul să fie puşi unul în lângă altul. Neseparaţi. Ca feţele şlefuite ale unui diamant care reflectă fiecare în alt mod aceeaşi Lumină.

Mitropolitul şi litaraturaMitropolitul Bartolomeu Anania, care s-a stins de curând, a scris multe piese de teatru şi puţine reflecţii despre o artă aflată în relaţii ambigue cu Biserica în ultimele secole. Monah “fără vocaţie”, cum el singur s-a definit modest, Valeriu Anania, pe numele de mirean şi de scriitor, este şi autorul unor volume de proză care au câştigat ceva premii şi care sunt rod al unei imaginaţii deschise, nedogmatice, “coapte” în lungile nopţi şi zile petrecute în închisoare, în chiliile unor mânăstiri sau în birourile în care a lucrat, mai târziu, ca mare ierarh al Bisericii, în România, în America, precum şi în alte locuri.

Preocuparea pentru literatură a existat foarte devreme în aventuroasa viaţă a acestui monah pe care îl apropie multe de poziţia, în felul ei singulară, pe care o ocupă Nicolae Steinhardt în cultura română. Şi unul, şi celălalt au iubit nespus teatrul şi muzica. “Monahul de la Rohia” a rămas la eseuri unicat, de o rarisimă profunzime, despre lumea Thaliei, despre clasicii dramaturgiei universale sau despre moderni, iar Valeriu Anania a scris piese de teatru lăudate de scriitori ca Tudor Arghezi sau Alexandru Paleologu.

“Jurnalul fericirii”, carte fără egal în literatura română, dezvăluia Academia din puşcărie. În spiritul acestei “Academii”, cum a numit-o Virgil Ierunca, s-au născut şi primele piese de teatru ale lui Anania. “Mioriţa” şi “Meşterul Manole” au fost şlefuite în gând de încarceratul care avea să le aştearnă pe hârtie mai târziu, cum ce va face rost, prin diligenţe complicate de acest lux inaccesibil deţinuţilor. Volumul “Mioriţa”, prefaţat de Tudor Arghezi, a apărut în 1966, iar acest episod este povestit, fără exces de amănunte, în extrem de interesantul volum de memorii al autorul, publicat în seria pe care i-a dedicat-o Editura Polirom.

De fapt, cea mai bună introducere în dramaturgia lui Bartolomeu Anania, căreia posteritatea îi va găsi, cum se întâmplă de obicei, un raft potrivit, este tocmai această scriere memorialistică, inhibantă prin dimensiuni, dar greu de lăsat din mână, după ce ai citit primele pagini. Document relevant nu numai în ce priveşte un destin personal, ci şi în privinţa istoriei unui secol atroce, memoriile monahului care-l citea cu nesaţ pe Baudelaire în tinreţe, de preferinţă savurând o ţigară muncită, volumul de memorii începe cu o scenă cutremurătoare, întâmplată unui tânăr animat de idealuri curate, un tânăr natural, care nu face caz de idealuri, poate nici nu le conştientizează. Scena se petrece la înmormântarea lui Horia Codreanu, în august 1941, când tânărul Anania, care se întorcea de la Cernica, i s-a alăturat cortegiului funerar ce se îndrepta spre cimitirul Pătrunjel, deşi nu avea “de mărturisit niciun crez politic”. După discursul în care bătrânul Codreanu a blestemat “călăii” care i-au ucis fiul, a urmat o scenă cinematografică: lupta dintre agenţii de siguranţă, ascunşi în spatele crucilor, şi legionari. Şi încă un moment care i-a schimbat destinul: “La un moment dat a încetat focul şi agenţii au început să ne culeagă, unul câte unul. Când a venit şi la mine un oarecare, m-a percheziţionat şi mi-a căutat în servietă, unde a găsit un Eminescu cu un semn de carte, din mătase, pe care-l aveam de la Vicky. Dar semnul era de culoare verde şi agentul m-a înjurat şi mi-a trântit tocul bocancului în sprânceană, de mi-a dat sângere”. Şi de aici la celebra Malmaison drumul a fost scurt, chiar fulgerător.

Sutele de pagini dense din volum sunt o introducere ideală pentru dramaturgia mitropolitului şi, de asemenea, pentru prozele cu iz fantastic eliadesc din “Amintirile pelegrinului apter”, văzute în închipuire într-o celulă la Jilava şi scrise după eliberare.  Între multe închisori, reviste editate, Premiul primit din mâna regelui Carol al II-lea pentru preocupările sale literare, cărţi, o condamnare la 25 de muncă silnică, întâlniri cu monahi şi cărturari ca Andrei Scrima, Mircea Eliade, Constantin Noica etc. şi conştiinţe ca Radu Gyr, Bartolomeu Anania a trăit în spiritul credinţei în “rânduiala” lui Dumnezeu şi al convingerii că scrisul este concretizarea încercării de a înţelege. La peste 80 de ani, mitropolitul care în tinereţe dăduse meditaţii ca să-şi poată termina studiile liceale, fusese chelner, cochetase cu mişcarea legionară şi iubise literatura, continua să iubească literatura, scriind la un laptop de ultimă generaţie şi folosindu-şi adresa de email.

Ajuns la bătrâneţe şi având la activ episoade controversate sau cel puţin tulburi (cum ar fi cel al colaborării cu Securitatea), Mitropolitul cu picioarele pe pământ, care le-a interzis “subalternilor” să-l linguşească şi a cerut prin testament să nu i se acorde nicio distincţie postmortem, credea în continuare că literatura este o posibilitate de a desluşi ceva din planul divin pregătit fiecăruia din noi, din “rânduiala” care trebuie în mod necesar să aibă un sens, pe care arareori îl înţelegem. În lumina ideii că scrisul poate lumina înţelesuri, cărţile lui, indiferent de verdictul pe care l-au dat deja criticii literari şi de valoarea pe care o va stabili posteritatea, alegând o grilă sau alta, sunt un capitol din cultura română. Bartolomeu Anania a scris decenii întregi pentru a înţelege. A mărturisit-o cu puţin timp înainte de a muri, dar şi în 1974, la Detroit, când începea să-şi scrie memoriile: “Viaţa, ca şi moartea, avea un sens, chiar când s-a dat la Bucureşti prima alarmă aeriană (era un raid al avioanelor ruseşti) şi m-am ascuns sub scara casei de pe Dacia, mă gândeam deprimat (şi era pentru prima oară în viaţă) că, de va cădea o bombă pe clădire, voi muri ridicol şi inutil, absurd, ca un prost care nici nu a căzut eroic, nici nu se stinge de moarte bună”. Sentimentul acesta m-a întărit în gândul de a ţine mâna pe condei şi a-i dărui vieţii – ca şi morţii – mele un înţeles de care nu mă ruşinez nici în faţa oamenilor şi nici la scaunul de judecată al lui Dumnezeu.”

1 comentariu

Viorica Ianc 08-02-2011 - 03:47

FRUMOS scris !
Respect !
Pentru diploma de bacalaureat la ilustrare de carte am ales piesa de teatru „Miorita” de Valeriu Anania. Articolul in dimineata asta se aseamana cu ROUA
Prospetimea ce o simti dimineata mergand pe roua cu picioarele goale, pe
pajistea verde de primavara !
Frumos !

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult