Charles Baudelaire a fost un poet francez (9 aprilie 1821 – 31 august 1867), a carui originalitate continua sa-i provoace atat pe cititorii sai, cat si pe comentatorii operei sale. Este considerat poetul care a revolutionat intreaga lirica franceza si europeana prin originalitatea volumului sau controversat „Florile raului”. Va avea o influenta puternica asupra viziunilor poetice ale autorilor de mai tarziu.
In 1857, Auguste Poulet-Malassis publica prima editie din „Les Fleurs du mal”. Baudelaire era atat de ingrijorat de calitatea tipariturii incat inchiriaza o camera langa tipografie pentru a putea supraveghea aparitia cartii. In luna august, are loc procesul „Florilor raului” cu un rechizitoriu sustinut de acelasi procuror care in anul precedent se ocupase de „Madame Bovary”. Poetul si editorii sunt condamnati, iar sase dintre poeme care descriau dragostea lesbiana sau vampiri au fost excluse din cadrul volumului. Interdictia a fost ridicata in Franta abia in 1949.
In 1861, Baudelaire a adaugat 36 de poeme noi la aceasta colectie. „Florile raului” i-au adus lui Baudelaire un oarecare grad de popularitate; scriitori ca Gustave Flaubert si Victor Hugo i-au laudat poemele. Flaubert i-a scris lui Baudelaire „Ati gasit o cale de a injecta o noua viata Romantismului, sunteti diferit de toti, si aceasta e cea mai mare calitate”. Spre deosebire insa de poetii romantici, Baudelaire se inspira din viata citadina a Parisului. El argumenta ca arta trebuie sa creeze frumusete chiar si din cele mai josnice si non-poetice situatii. „Florile raului” l-au transformat pe Baudelaire intr-un poet blestemat.
In anii ’60, Baudelaire a continuat sa scrie articole si eseuri ocupandu-se de o mare varietate de figuri si teme. A publicat si poeme in proza, care au fost adunate postum in volumul „Mici poeme in proza”. Prin faptul ca a denumit aceste compozitii in vers alb poeme, Baudelaire a fost primul poet care a spart forma traditionala a versificatiei. In 1862, Baudelaire a inceput sa aiba cosmaruri si temeri, iar sanatatea i s-a subrezit brusc. A plecat la Bruxelles sa tina o serie de conferinte, dar a avut cateva atacuri cerebrale care s-au finalizat printr-o paralizie partiala. In iulie 1866, mama sa il aduce in Paris si il interneaza in diverse sanatorii pentru tratament. Pe 31 august, 1867, la 46 de ani, dupa o lunga agonie, Charles Baudelaire a murit la Paris. Chiar daca doctorii nu au declarat-o, moartea sa a fost provocata de sifilis.
Posteritatea sa de mare poet era insa asigurata. Poetii timpului Stephane Mallarme, Paul Verlaine, si Arthur Rimbaud l-au considerat imediat un predecesor. In secolul al XX-lea, ganditori, critici sau poeti celebri cum ar fi Jean-Paul Sartre, Walter Benjamin, Robert Lowell si Seamus Heaney i-au celebrat opera. La noi voulumul poetului Tudor Arghezi, „Flori de mucigai” a fost influentat de volumul lui Baudelaire, „Florile raului”.
Lorenzo di Piero de’ Medici, zis Magnificul (1 ianuarie 1449, Florenta – 9 aprilie 1492, Carregio) a fost un politician italian si conducator al Republicii Florentine in timpul Renasterii italiene.
Descendent al familiei de bancheri mecenati Medici, nepot al fondatorului Academiei neoplatonice din Florenta, Cosimo, “Parintele Patriei”, fiu al lui Piero dei Medici si al Lucreziei Tornabuoni, Lorenzo de Medici, supranumit Magnificul, a mostenit mai mult de la bunic decat de la tata iscusinta in conducerea treburilor de stat si receptivitatea fata de arta si fata de tot ce e frumos. De foarte tanar a facut studii cu ilustri invatati, impletind invatatura cu instruirea politica si calatoriile in peninsula. Dupa moartea tatalui sau ajunge in fruntea statului florentin, pe care il va conduce cu abilitate timp de 23 de ani. Acesti ani constituie perioada cea mai stralucita din istoria Florentei pe care el a ridicat-o la nivelul de model al civilizatiei Renasterii si al culturii umaniste. Politician de geniu si diplomat neintrecut, a fost totodata si un om de o vasta cultura si un mare protector al literaturii si artelor. De pretuirea si sprijinul sau s-au bucurat cei mai mari artisti ai vremii, ca Poliziano, Pulci sau Michelangelo. Bogata sa opera literara revela o personalitate complexa, in care se contopeau, in chip straniu, un arhanghel al virtutii si un demon al curiozitatii senzoriale.
Francois Rabelais (1494 – 9 aprilie 1553) a fost un scriitor si medic francez. Spirit umanist, poliglot, cu larga deschidere culturala, a fost una dintre cele mai reprezentative personalitati ale Renasterii. Opera care i-a asigurat nemurirea o constituie romanele Gargantua si Pantagruel, o satira acida la adresa moravurilor acelei epoci, prin care critica bigotismul, superstitiile si abuzurile clerului.
Educat in traditia Renasterii umaniste, Rabelais a fost pe rand autor satiric, calugar si medic, numele sau devenind sinonim cu umorul obscen. A intrat ca novice la o manastire franciscana si a ajuns calugar la Fontenay-le-Comte. A studiat greaca si latina, stiintele, dreptul, filologia si literele, devenind cunoscut si respectat de umanistii timpului sau. Rabelais i-a adresat o petitie papei Clement VII si a primit permisiunea de a parasi ordinul franciscan si de a intra la manastirea benedictina din Maillezais.
In 1530 si-a luat diploma de licentiat in medicina de la Universitatea din Montpellier. In 1532 a mers la Lyon, pe atunci un centru intelectual de prestigiu, unde a practicat medicina, a editat numeroase lucrari in limba latina, a tradus si a comentat tratate de medicina din antichitate (precum Aforismele lui Hippocrate, 1532) si a compus almanahuri burlesti. Romanul lui Rabelais este una dintre capodoperele universale, o opera de dimensiuni gigantice, la fel ca marimea personajelor sale. Dincolo de umorul spumos, adesea obscen, se desfasoara dezbateri serioase cu privire la educatie, politica si filosofie. Povestirea aventurilor celor doua personaje spumoase, burlesti si alegorice, nu este decat un pretext pentru scriitor de a introduce in naratiune figuri tipice ale societatii contemporane si aluzii critice la evenimentele vremii.
Camil Petrescu (9 aprilie 1894 – 14 mai 1957) a fost un romancier, dramaturg, doctor in filozofie si poet. El pune capat romanului traditional si ramane in literatura noastra in special ca initiator al romanului modern.
Debuteaza in revista Facla (1914), cu articolul „Femeile si fetele de azi”, sub pseudonimul Raul D. Intre 1916 – 1918 participa ca ofiter la primul razboi mondial, iar experienta traita acum se regaseste in romanul „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” (1930). In 1916, e mobilizat si pleaca pe front, unde e ranit. Dupa un stagiu intr-un spital militar, ajunge iarasi in prima linie, dar cade prizonier la unguri. In timpul unui bombardament german isi pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea il va marca intreaga viata, dupa cum isi noteaza in Jurnal: „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie sa fac eforturi ucigatoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc(…) Sunt exclus de la toate posibilitatile vietii. Ca sa merg pe strada trebuie sa cheltuiesc un capital de energie si de atentie cu care altii pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjeaza ‘in soapta’ eu ramin vecinic absent”. Ambianta razboiului va intra, de asemenea, in roman. In 1918 va fi eliberat din lagarul german, revenind la Bucuresti.
Inca din anul 1920 participa la sedintele cenaclului Sburatorul condus de Eugen Lovinescu, iar in revista omonima publica primele poezii. Furtunosul gazetar de stanga, N. D. Cocea e modelul sau spiritual. Acesta va fi prototipul viitorului sau erou Gelu Ruscanu din drama „Jocul ielelor” si a eroului sau, Ladima, din romanul „Patul lui Procust”. Debutul editorial se petrece cu un volum de versuri „Versuri. Idee. Ciclul mortii” in 1923. In 1933 publica cel mai valoros roman al sau si unul dintre romanele importante ale Modernismului european, „Patul lui Procust”.
In 1939 este numit directorul Teatrului National din Bucuresti, unde va rezista doar 10 luni, iar din 1947 este ales membru al Academiei Romane. Moare la 14 mai 1957, la Bucuresti. Astfel, masivul roman social inchinat lui Nicolae Balcescu – „Un om intre oameni” ramane neterminat. Ion Negoitescu ii va caracteriza sec romanul, drept „o intreprindere jalnica”. Motivul este simplu, Camil Petrescu a imbratisat principiile realismului socialist si a devenit unul dintre cantaretii noului regim comunist.
Vladimir Vladimirovici Maiakovski (19 iulie 1893, Bagdadi – Moscova, 9 aprilie 1930) a fost un poet si dramaturg rus.
S-a nascut la 19 iulie 1893 in satul georgian Bagdadi care mai tarziu in onoarea sa a fost numit Maiakovski. Tanarul Maiakovski inca din copilarie s-a obisnuit sa respecte pe cei care muncesc, indiferent daca erau de aceeasi nationalitate cu el, sau de alta. In 1902 Maiakovski se inscrie la scoala din Kutais unde va studia pana in 1906 cand tatal sau moare de septicemie. Astfel, in 1906 se muta la Moscova impreuna cu mama si cele doua surori mai mari Olga si Ludmila unde-si va termina studiile pana in 1908. In acelasi an se inscrie in Partidul Social Democrat Rusesc si incepe sa scrie literatura marxista. In 1909 este inchis 6 luni pentru activitati subversive. Dupa eliberare abandoneaza politica pentru o perioada si se inscrie la scoala de Arte din Moscova (singura institutie de invatamant superior in care studentii erau primiti fara a prezenta „certificatul de buna purtare” eliberat de politie). Indoindu-se de capacitatile sale de poet, el s-a avantat cu toata energia tineretii spre pictura. Succesele lui Maiakovski, in special in desen, au fost exceptionale. Daca s-ar fi dorit, ar fi putut deveni pictor. Dar inca din 1911, el se intoarce de data aceasta definitiv, la vechea lui pasiune, poezia. Tot in 1911 il cunoaste pe David Burliuk pe care in autobiografia sa „Eu insumi” il numeste “adevaratul meu profesor”. In 1912 debuteaza in almanahul „O palma gustului public” cu poeziile „Noaptea” si „Dimineata”, semnand totodata si manifestul colectiv al noii miscari futuriste (intreaga creatie maiakovskiana va purta urmele acestei orientari). In 1913 apare „Vladimir Maiakovski: Tragedia” pusa in scena la Moscova.
In 1915 o cunoaste pe cea care avea sa devina iubirea vietii sale Lili Brik (sotia lui Osip Brik, editorul si colaboratorul sau literar) cu care incepe o aventura ce va dura pana in 1928. Tot in 1915 scrie si publica „Norul cu pantaloni” si „Flautul vertebrelor”. „Norul cu pantaloni” – dedicat Liliei Brik – este una din operele sale programatice, poem „in patru strigate”- „Jos cu iubirea voastra”, „Jos cu arta voastra”, „Jos cu oranduirea voastra”, „Jos cu religia voastra” . Incheie anii premergatori apropiatei revolutii cu „Razboiul si lumea” – o reactie la ororile razboiului si „Omul” – impresionat cosmic de zadarnicia dragostei. Intre anii 1915 si 1917 a lucrat ca proiectant pentru scoala Militara de automobile din Petrograd in 1918 a fost editor al revistei Gazeta futuristov. In 1919 se intoarce la Moscova unde atmosfera agitata a revolutiei rusesti il inspira sa scrie poeme populare – incurajatoare pentru bolsevici. Din 1919 pana in 1921 scrie piese scurte de propaganda pentru cunoscutele Vitrine Rosta. In 1923 ca urmare a unor neintelegeri cu Lili Brik pleaca intr-o calatorie la Berlin si Paris unde scrie poemul liric „Despre asta”. Aici are o idila cu Tatyana Jakovleva in varsta de 18 ani, prietena a scriitoarei Elsa Triolet stabilita in Franta din 1918. Intors la Moscova intemeiaza impreuna cu Osip Brik in 1923 gruparea literara dadaistica „Frontul de stanga al artei” pe care o va conduce pana in 1928, unde va publica „Pro Eto”. In 1924 scrie elegia mortii lui Vladimir Lenin care-l va face cunoscut in toata Rusia. Calatoreste in Europa, Statele Unite, Mexic, Cuba- Maiakovski fiind unul din putinii scriitori carora li s-a pe permis sa calatoreasca liberi in strainatate. Frustrat in dragoste, indepartat de societatea sovietica, atacat de critici in presa si interzicandu-i-se sa mai calatoreasca in strainatate Maiakoski se sinucide la Moscova pe 14 aprilie 1930.
