Parisul meu este un oraş cartezian

Maria-Mărgărita IUCA a absolvit Monumentala la Institutul de Arte Plastice-Bucureşti, apoi, stabilindu-se la Paris (1963), a absolvit L’Ecole du Louvre (1966). În 1973, obţine Bourse Ecole Nationale des Beaux Arts. Din 1972 deschide cu succes expoziţii personale la galerii cunoscute din: Franţa, Austria, Italia, Marea Britanie, Germania şi, de câţiva ani, şi în România. De asemenea, are o laborioasă participare la expoziţii colective, pretutindeni în Europa. Creaţia ei mai cuprinde şi lucrări decorative (fresce şi pictură murală) în Franţa şi în Italia. Comenzi private din multe ţări îi completează opera. Criticii au subliniat adesea lirismul reţinut, emoţia, o anume senzualitate, şi éclat-ul, privilegiat de un figurativ care nu ignoră evoluţia picturii (ex. criticul Pierre-Marc Levergeois).

Iolanda Malamen: Maria-Mărgărita Iuca, ce s-a schimbat în spiritul artistic al Parisului din 1963 (anul venirii tale aici) şi până astăzi?

Maria-Mărgărita Iuca: Momentul venirii mele a fost sub preşedinţia lui De Gaulle şi schimbările din 1968 au dat impulsul în care tineretul a avut un rol major, arta începând să reflecte o libertate influenţată practic de publicitate. Ea a fost cea care a stimulat criticarea societăţii de consum. Au fost întrebuinţate până şi deşeurile din figuraţia narativă (de exemplu Cesar, cu viorile), cu acumularea diverselor obiecte. În anii ‘70, când am deschis cea de-a doua expoziţie, un cunoscut critic de artă român m-a întrebat de ce nu abandonez figura sau, în fine, de ce nu-i dau foc, pentru a fi în spiritul artei care se face la Paris. Eu venisem de la şcoala românească de artă (fusesem eleva Simonei Chintilă la Monumentală şi îl avusesem pe Ghe Popescu la tehnică) şi, bineînţeles, purtam cu mine puternicul bagaj învăţat de la profesorii mei. Revenind la întrebarea ta, trebuie spus că astăzi, cu tot drumul străbătut, şi pe care încă se mai merge, cred că se revine totuşi pe linia de căutare a luminii, care, de altfel, a fost şi preocuparea mea dintotdeauna. Ideea sucombării artei, recunoscută în mediile de specialitate, a orientat, după cum se ştie, foarte mulţi pictori, sculptori şi graficieni spre instalaţii şi spre un primitivism, care s-a făcut şi el din ce mai resimţit. Ceea ce a legitimat această mutaţie a fost însuşi Muzeul de Artă Primitivă. Foarte mulţi încearcă acum să atragă bani, ca la Versailles (de exemplu), unde se expune Murakami, cu multă vâlvă şi comentarii şi adresându-se unui public suprasaturat de încercări şi care se uită la valorile bunului-gust. Dacă vorbim, de pildă, numai de un Baschia (considerat numărul unu şi care este încurajat pe linia political correct), se constată acele calităţi reductive (după mine) în arta sa, despre care vorbeam mai înainte. Amintind şi despre lumină, ţin să spun că numeroasele expoziţii ale impresioniştilor reaprind întotdeauna dorinţa de-a lucra cu acea materie care dă viaţă şi strălucire unei lucrări. Este una din cele mai constante aspiraţii ale mele.

I.M. Eşti unul dintre artiştii veniţi din România care s-au adaptat spiritului acestui oraş. Asta te face să te simţi cetăţean al lumii?

M.M.I. Dintotdeauna m-am simţit un cetăţean al lumii, cu legitima dorinţă de-a deveni universal. Consider că arta este legată de trecut (nu neapărat căutând noutatea), cu speranţa că valorile timpului sunt totdeauna vii, purtătoare de emoţie.

I.M. Diversificarea tematică în pictură şi intrarea în alte zone ale vizualului arată o latură vital-proteică a artei tale.

M.M.I. Consider că viaţa mi-a dat prilejul şi talentul de-a mă diversifica şi, de aceea, am avut şi creaţii de mobilă, şi decoraţii de perete, iar în pictură nu m-am cantonat pe un subiect, preferând, după cum ai văzut, totuşi portretul.

I.M. Numele Iuca este strâns legat de grafică şi de profesoratul academic, Simion Iuca, fiind unul dintre cele mai ilustre. Talentul ţi-a fost încurajat de timpuriu de părintele tău?

M.M.I. Tatăl meu a fost împotriva lecţiilor timpurii de desen. Dar mi-a dat tot ceea ce-mi doream ca unelte. La insistenţele mamei am luat lecţii de la Letiţia Lucasievici (văduva lui Steriadi, pe care tatăl meu îl aprecia foarte mult ca artist) care, ca profesoară, era foarte liberă şi ne respecta nouă, copiilor care-i treceam pragul, spontaneitatea. Tatăl meu a supravegheat însă atent ceea ce făceam şi tot datorită lui am aflat tainele picturii în ulei. Prima lecţie cu el a fost o natură moartă, riguros predată. De altfel, tot el mi-a pus primele culori pe paletă, pe care le-am schimbat ulterior, după modelul paletei lui Sergent. A fost un om cu foarte multă rigoare, multă onestitate şi iubire faţă de artă şi o profundă cunoaştere a artistului în devenire. Un fost student al lui mi-a spus odată: ,,Un om care nu vorbeşte bine despre Simion Iuca este o persoană dezagreabilă, ingrată”. Cariera lui de grafician s-a dezvoltat îngrădită, din păcate, de energia consacrată profesoratului. A fost un pictor de calitate şi un desenator de excepţie, fiind considerat în tinereţe de nivel european. Era, de asemenea, un colorist foarte bun şi sensibil. Sper că poste-ritatea nu va uita că a fost şi un bun pictor, şi nu numai excelentul profesor ce a transmis multora dintre artiştii de valoare de azi ştiinţa gravurii. Îmi lipseşte foarte mult, fiindcă ochiul lui şi perfecţionismul pe care îl avea în sânge mi-au fost de mare ajutor. Aş fi vrut în continuare să îi pot supune judecăţii ultimele mele creaţii, pentru a avea părerea lui inestimabilă, pentru mine. Opera lui nu e de mare întindere, dar de o certă calitate. Istoria artei româneşti nu va uita de acest artist important care s-a gândit şi dedicat atâtor tineri pe care i-a format.

I.M. Ai revenit destul de des în ţară, ai şi expus. Cum te gândeşti la România, după atâtea decenii de când ai părăsit-o?

M.M.I. M-am gândit întotdeauna că România este o ţară minunată, cu mulţi oameni de valoare. Dar asta, în ziua de azi, din păcate (aşa cum exemplele vin de undeva, de sus), cei care se află acolo nu înţeleg, fiindcă ei nu sunt dotaţi întotdeauna cu valorile apreciabile ale ţării. Din păcate, frica de Dumnezeu lipseşte multora dintre români. Spiritualitatea ar trebui să fie omniprezentă, mai ales la cei care fac parte din suprastructură. Periodic, când vin, găsesc momente bune, care, din nefericire, alternează cu perioade negative, în care totul parcă stagnează sau, şi mai rău, dă ţara cu câţiva paşi înapoi.

I.M. Şi vizavi de artă, care ar fi, să-i spunem, gândul tău?

M.M.I. Speranţa este ca ţara să-şi păstreze ce are bun, fără să se iluzioneze pe ,,calităţile” unor mode trecătoare. În ziua de azi, copierea de prost-gust n-ar trebui să fie o ţintă, după cum fineţea artei populare româneşti nu are nimic de-a face cu încropelile grosolane din perioada ceauşistă.

I.M. Cât de mare este astăzi rolul publicităţii într-o lume invadată de atâţia artişti, cum e cea franceză?

M.M.I. Adevărul este că fără o sponsorizare, francezul care nu este un mare amator de pictură e însă foarte sensibil la investiţii. El nu are enzimă pentru a aprecia pictura şi sculptura. Mai curând, mobilierul îi este apropiat ca pricepere. Sigur, acestea sunt generalităţi. Sensibilitatea pieţei se îndreaptă astăzi, după părerea mea, chiar dacă tonalitatea pare ludică, spre aprecierea din ce în ce mai vădită, spre impresionism. Pentru comerţ, tema sexualităţi şi chiar a pornografiei şi vehicularea morţii pentru a şoca sunt însă vandabile. Adesea, publicitatea, care le promovează, este şi ea la fel de şocantă.

I.M. Este dificil să intri în graţiile unei galerist?

M.M.I. De la Drouant eu n-am auzit de galerist care să facă din pasiune şi cu o bază de cultură solidă promovarea artiştilor, sau dacă au făcut, au făcut-o într-o anumită limită a dorinţelor lor şi alegerii lor. Fiecare îşi face la galeria lui ceea ce simte şi crede de cuviinţă. Rare sunt galeriile care trăiesc din promovarea artiştilor. Un comerciant face o alegere a ceea ce vrea să vândă: pictură, sticlărie, sculptură, contemporani sau dispăruţi ş.a.m.d. Influenţa Americii a fost dintru început luată în atenţie de europeni şi de Franţa, dar cu alte legi de fiscalizare. Aşadar, revenim tot la bani. Numai cu un sfătuitor insistent un nepriceput bogat va cumpăra însă artă.

I.M. Dar atitudinea criticii de artă te-a influenţat în vreun fel?

M.M.I. Nu m-am lăsat niciodată influenţată de piaţă, însă cred că am anticipat oarecum toate reîntoarcerile la unele curente. Există o spirală, şi suntem influenţaţi de tot ce se întâmplă în jur. Aici critica semnalează şi face elogii. Nu vorbeşte despre lucrurile slabe. O persoană pe care o încurajezi pentru calităţi va continua cu mult mai mult entuziasm. O operă de artă trebuie să performeze, să spună ceva care să rămână.

I.M. Ajută în vreun fel statul francez artiştii?

M.M.I. Da, sigur. Există Casa Artiştilor care depinde de Ministerul francez al Culturii. Eu am apelat o singură dată ,acum câţiva ani, la serviciile ei, dar mi s-a spus că dat fiind că am câştigat prea mult în anul anterior, prin vânzarea unor lucrări, nu pot primi nici un ajutor. Din acel moment m-am hotărât să nu mai cer niciodată nimic. Dar sunt artişti care, neavând într-un moment sau altul posibilitatea unui câştig material, sunt ajutaţi de această instituţie.

I.M. Şi acum, în încheiere, te rog să-mi spui Maria-Mărgărita Iuca: ai o definiţie a ta pentru Paris?

M.M.I. Parisul meu este un oraş cartezian, care conţine şi un strop de fantezie.

 

Articol aparut in numarul 23 al saptamanalului ZIUAVECHE.RO.