Acasa Cultura-ReligieCultura Praznicul Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica

Praznicul Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica

scris de Ziua Veche
5 afisari

.La 3 decembrie, românii îl sărbătoresc pe Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, una dintre cele mai luminoase figuri ale monahismului, ucenic strălucit al lui Paisie Velicicovschi.

Cuviosul se naşte în 1730 la Siliştea Sibiului, într-o familie de binecredincioşi ardeleni. Din cauza persecuţiilor împotriva ortodoxiei şi aprins de dorul unei vieţi călugăreşti, la vîrsta de 19 ani trece în Ţara Românească şi intră în slujba unui arhiereu aflat la Bucureşti, mitropolitul grec Roşca.


 

În 1750 pleacă împreună cu părintele său duhovnicesc la Constantinopol şi apoi la Muntele Athos. Aici, la Mănăstirea Vatoped, este făcut rasofor şi diacon. După moartea duhovnicului său, devine ucenis al marelul Paisie Velicicovschi, care era stareţ la schitul Sfîntul Ilie. Devine călugăr în mantie, în 1752, prin mâna lui Paisie, iar în 1754 este hirotonit preot.

Traiul în Sfântul Munte îi dezvăluie bucuriile vieţuirii de obşte întru Hristos, în care se întăreşte pentru greutăţile urcuşului duhovnicesc.

În 1763 îl însoţeşte pe marele stareţ, împreună cu alţi 64 de ucenici, în Moldova, la Mănăstirea Dragomirne, unde se nevoieşte doisprezece ani ca ieromonah, duhovnic şi econom al obştii. Perioada este una deosebit de înfloritoare pentru lavra bucovineană, care ajunge să numere 350 de suflete.

Ocupaţia austriacă, instaurată în 1775, îl sileşte pe stareţul Paisie, împreună cu 200 de călugări de la Dragomirna, printre care şi Cuviosul Gheorghe, să se mute la Mănăstirea Secu ‚în părţile Neamţului. Paisie Velicicovski primeşte sub ascultare, în 1779, şi Mănăstirea Neamţ, unde se mută, urmat fiind de ucenicul său Gheorghe. Ctitoria lui Ştefan cunoaşte cea mai înfloritoare perioadă a sa, ajungînd să numere 700 de suflete.

În 1781, simte dorinţa de a se reîntoarce la Athos. Pe drum, este oprit la Bucureşti de mitropolitul Grigorie al II-lea (1760 – 1787) şi de un vechi prieten, ieromonahul Macarie de la Mitropolie, şi acesta ucenic al marelui Paisie. Cei doi insistă ca Gheorghe să revigoreze viaţa la schitul Cernica, părăsit de trei decenii. Misiunea era de a orândui aici o mănăstire după tipicul athonit şi al obştilor paisiene din Moldova.

Mâhnit, Sfântul posteşte aspru şi se roagă fierbinte Maicii Domnului şi Sfântului Nicolae, patronul Mănăstirii Cenica, pentru a primi povaţă. După câteva zile, i se arată în vis Sfântul Nicolae care îi porunceşte: “Rămâi şi curăţeşte-mi locaşul de fiarele sălbatice!” Găseşte într-adevăr locul năpădit de bălării, de şerpi şi de alte jivine. Ucenicii săi povestesc cum au găsit un şarpe mare chiar în altar. Cuviosul Gheorghe i-a zis cu blândeţe: “Dragul tatei, până acum ai locuit tu aici. De acum, să te duci din locurile acestea, ca să locuim noi!” Iar şarpele, ascultător, s-a târât afară din biserică şi a dispărut în ierburile de pe malul lacului.

Păstorind cu jertfelnicie şi mult har, reface vatra cernicană, adunând în jurul său, în doar cinci ani, o obşte de 103 ucenici.

În 1785, cade într-o boală grea, din care crede că nu mai scapă. Drept urmare, întocmeşte o diată (un testament), în care lasă rânduiala pe care trebuia să o urmeze mănăstirea după adormirea sa. Se însănătoşeşte şi mai trăieşte încă 22 de ani, dar diata sa rămâne până azi un document de excepţională duhovnicească

.Roadele cârmuirii sale din chinovia Cernicăi au făcut ca, în 1793, mitropolitul Filaret al II-lea să-i dea în seamă şi Mănăstirea Căldăruşani, conducându-le efectiv pe amândouă din aprilie 1794 şi până la adormirea sa în decembrie 1806, locuind, pe rând, în fiecare dintre ele şi aşezând părinţi egumeni care să le poarte de grijă, mai ales când el însuşi era plecat în cealaltă parte. În ambele mănăstiri a orânduit nestrămutat viaţa de chinovie după tradiţia athonito-paisiană şi după aşezământul diatei sale, cu pravila celor şapte laude zilnice, spovedania deasă, ascultare, rugăciune continuă, asceză şi masă de obşte.

Ajunge la sfârşitul vieţii pământeşti la 3 decembrie 1806, în vârstă de 76 de ani şi este plîns de cele două obşte de ucenici. Este înmomântat la Mănăstirea Cernica, în faţa Bicericii Lazăr, zidită de el în 1804. Întrebat fiind cuviosul unde să-i îngroape ucenicii trupul după moarte, el le răspunsese: “Cât despre viermănosul meu trup, căutare păgubitoare de smerenie nu-i trebuieşte. Ci mai ales să vă milostiviţi a-l scoate încă şi din ostrov afară, spre mâncarea fiarelor, că doar se va micşora şi mulţimea păcatelor mele. Iar dacă nu voiţi a vă pleca poruncii ticăloşiei mele, apoi măcar să-l puneţi după uşa pridvorului, unde se face şi litie la cei răposaţi, ca, văzându-mă fraţii intrând şi ieşind, toţi să se umilească, zicând: „Odihneşte, Doamne, cu drepţii pe adormitul robul Tău”, făcând până la patruzeci de zile şi câte douăsprezece închinăciuni.

Sfântul Cuvios Gheorghe este unul dintre stâlpii monahismului românesc, înnoitor al vieţii de obşte pe meleagurile româneşti, după tipicul neosishast athonito-paisian.

În sesiunea sa din 20-21 octombrie 2005, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea cuviosului stareţ Gheorghe. Proclamarea canonizării s-a săvârşit la Sfânta Mănăstire Cernica în ziua prăznuirii sale, la 3 decembrie 2005, de către un impresionant sobor arhieresc avându-l în frunte pe Vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult