Praznicul Sfantului Nicolae, marele facator de minuni

La șase decembrie, creștinii sărbătoresc pe Sfântul Nicolae, unul dintre cei mai iubiți sfinți ai Bisericii, izvor de bunătate, de blândețe și de milă, cel care, alături de Sfinții Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur și Grigorie Teologul, a pus bazele preoției.

Sfântul face minuni încă de la naștere

Sfântul Nicolae s-a născut în cetatea Patara, în părțile Lichiei. Părinții săi Teofan și Nona îi dau numele de Nicolae, care înseamnă „biruitor de popor”. Nașterea copilului vine după mulți ani de rugăciuni ale celor doi, pentru că Dumnezeu nu îi învrednicea de bucuria unui urmaș. După naștere, maica sa rămâne iar stearpă, ca o marturie, parcă, a unicității pruncului. De mic, Nicolae săvârșește minuni. Imediat după naștere, în baie, stă trei ceasuri în picioare, nesprijinit, dând astfel cinste Sfintei Treimi. La fel, nu suge, ca toți pruncii de la ambii sâni ai maicii sale, ci numai de la cel drept, anunțându-se râvnitor a dobândi starea cea de-a dreapta. Apoi începe a posti: miercurea și vinerea suge doar o singură dată pe zi, și atunci doar seara.

Sosind vremea de școală, este dat la învățătura Sfintei Scripturi. În scurt timp ajunge la o mare ştiință de carte și adâncă înțelepciune. Și viața și-o rânduiește cu grijă: se ferește de prietenii deșarte, de petrecerea cu femeile, de vorbele nefolositoare. Dimpotrivă, mult timp petrecea în biserică, uneori stând în rugăciune câte o și și o noapte fără întrerupere.

Un nou soare răsare

Tânărul Nicolae avea un unchi episcop, care purta același nume. Văzând râvna pentru cele sfinte a nepotului, îi sfătuiește pe părinți sa-și dea fiul spre slujirea lui Dumnezeu. Iar aceștia, amintindu-și cum Dumnezeu le ascultase ruga fierbinte, îl dăruiesc la rândul lor pe Nicolae Celui ce li-l dăruise pe dânsul.

Unchiul episcop îi îndrumă cu multă înțelepciune pașii, iar când îl hirotonisește preot, se întoarce către poporul care era în biserică și, iluminat de Duhul Sf, proorocește: „Iată, fraților, văd un nou soare răsărind marginilor pământului, arătându-se către cei întristați ca o milostivă mângâiere. O! fericită este turma care se va învrednici a avea pe acest păstor! Căci acesta va paște bine sufletele celor rătăciți și la pășunea buneicredințe îi va aduce pe dânșii; apoi se va arăta și ajutător fierbinte celor ce sunt în nevoi”.

Tânărul preot se ostenește cu multă râvnă, în post și rugăciune, sporind duhovnicește. Unchiul său, episcopul, vrând a se închina la locurile sfinte în Palestina, îi lasă nepotului toată cârmuirea bisericii. Tot atunci îi mor, la scurt timp unul după celălalt, părinții, iar Nicolae, rămânând singur moștenitor al averii, o împarte pe toată săracilor. Milostenia sa ajunge cunoscută în toată cetatea.

Salvatorul tatălui cu trei fete

Era, bunăoară un bărbat, dintre cei slăviți și bogați, dar care, spre sfârșitul vieții, își pierde și slava și bogăția. Omul acela avea trei fete frumoase. Chinuit de lipsuri și sărăcie, se gândește să le dea spre desfrânare pentru a-și câștiga hrană și îmbrăcăminte.

Auzind Nicolae de trista poveste, ia o pungă mare cu galbeni și, neștiut de nimeni ăentru a respecta porunca Mîntuitorului „să nu știe stânga ta ce face dreapta”, merge la miezul nopții la casa omului și îi aruncă banii pe fereastră. Dimineața, când omul se scoală și găsește punga, mai întâi se sperie, crezând că e o nălucire. Apoi gândul i se luminează și pricepe că e un dar de la Dumnezeu. Cu banii primiți își mărită fata cea mare, dându-i o zestre bogată. Auzind Nicolae aceasta, repetă gestul, iar bărbatul își mărită și fata mijlocie. Însă tot mai intrigat, vrea neapărat să-l cunoască pe binefăcătorul tainic. Așa că începe să stea noapte de noapte la pândă. Nu după mult timp, Nicolae vine din nou la casa omului și îi aruncă și a treia pungă pe fereastră. De data asta, bărbatul iese în fugă din casă și aleargă după umbra care se îndepărta rapid. Ajungându-l din urmă, bărbatul îl recunoaște pe tânărul preot Nicolae și cu lacrimi îi cade la picioare, mulțumindu-i. Povestea, în ciuda dorinței binefăcătorului, face înconjurul cetății. Multe au fost însă faptele de milostenie ale lui Nicolae, de aceea până astăzi Sfântul este cunoscut ca un mare ajutător al săracilor.

Nicolae alungă diavolul de pe corabie și învie un marinar

Voind apoi Cuviosul Părinte Nicolae a merge în Palestina pentru a se închina la locurile sfinte, se îmbarcă pe o corabie. În largul Egiptului, Nicolae le spune corăbierilor că l-a văzut pe diavolul urcându-se pe corabie și urmărind să o scufunde. Nu după mult, se iscă din senin o furtună groaznică, încât nava părea condamnată. Corăbierii speriați îi cad Sfântului în genunchi și îi cer ajutorul. Nicolae îi îmbărbătează să-și pună toate nădejdea în Dumnezeu și le cere să se roage. El însuși începe să se roage fierbinte, iar Domnul, ascultându-i ruga, potolește furtuna și arată iarăși cerul senin.

Tot atunci, unul dintre marinari suindu-se în vârful catargului, cade și rămâne întins pe punte fără suflare. Iar Sfântul Nicolae, făcând rugăciune, îl învie și îl dă nevătămat colegilor lui. Ajungând la Alexandria, Nicolae săvârșește mult minuni și se arată de mare ajutor: scoate diavolii din oameni, tămăduiește bolnavii, îi mângâie pe necăjiți. Pleacă iarăși la drum și ajunge în Palestina, merge pe urmele Mântuitorului, urcă pe Golgota și plânge pe locul patimilor. Zăbovește multă vreme în locurile sfinte și, când se pregătea să se ia calea pustiniciei, un glas dumnezeiesc i-a cerut să se întoarcă în patrie. Așadar se îmbarcă spre o corabie. Matrozii, însă, plănuiesc să îndrepte nava în altă parte. Vâzând Sfântul că alta era direcția pe care apucase corabia, cade la picioarele corăbierilor și-i imploră să meargă spre Lichia, așa cum se angajaseră. Aceia însă nici nu vor să audă. Aude însă Dumnezeu, care stârnește un vânt puternic care aduce corabia la țărmul Lichiei. Cu bunătate însă, Sfântul nici măcar o vorbă de ceartă nu le spune corăbierilor îngroziți de puterea omului lui Dumnezeu, ci îi lasă să plece în voie. Iar el merge la mănăstirea zidită de moșul său, episcopul Patarelor, numită Sfântul Sion. Frații îl încojoară cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul Domnului și îndulcindu-se de cuvintele sale luminate și de faptele bune. Iar Nicolae găsește aici liniște și pace încât gândește să-și petreacă toate zilele până la sfârșitul vieții.

Este uns arhiepiscop printr-o minune

Dar planul lui Dumnezeu era altul, voind ca acea comoară bogată să nu stea ascunsă ci să fie aflată la vederea tuturor.  Astfel, stând odată sfântul la rugăciune, aude un glas de sus: „Nicolae, să intri în nevoința poporului, dacă dorești să fii de Mine încununat”. Iar el, nepricepând ce i se cere, rău se înspăimântă. Dar glasul îl lămurește: „Nicolae, nu aceasta este holda pe care trebuie să Mi-o aducie roadă și pe care o aștept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu”. Unde să meargă? Refuză gândul care îi spune să se ducă în cetatea sa Patara, unde era cunoscut și mult iubit, tocmai pentru a fugi de slava omenească. Se îndreaptă spre o altă cetate din părțile acelea, Mira, unde mitropolia Lichiei. Aici trăiește ca ultimul dintre săraci, nevând unde să-și culce capul. Singurul său adăpost era casa Domnului. Atunci are o vedenie despre care scrie Sfântul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria astfel: „Într-o noapte, Sfântul Nicolae a văzut pe Mântuitorul nostru întru slavă, stând aproape de dânsul și dându-i Sfânta Evanghelie, care era împodobită cu aur și cu mărgăritare; iar de partea cealaltă a văzut pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu, punând pe umerii lui omofor arhieresc”.

În vremea aceea, arhiereul cetății se mută la cele veșnice, urmând a se alege un urmaș. Multe voci au spus însă că nu oamenii ci Dumnezeu trebuie să aleagă. Prin urmare, încep a posti și a se ruga fierbinte. Iar unuia dintre episcopi, care era mai bătrân, i se arată un bărbat luminat și îi poruncește să meargă de cu noapte și să stea lângă ușile bisericii. Acela care va intra mai înainte în biserică să fie urcat în scaunul arhiepiscopiei. Iar numele lui e Nicolae.

Așadar, la vremea Utreniei, îndemnat de Duh, Sfântul Nicolae ajunge înaintea tuturor la biserică. Întrebat de episcop cum îl cheamă, sfântul tace mai întâi, cu smerenie, dar la insistențele episcopului răspunde cu blândețe: „Nicolae mă cheamă, robul sfinției tale”. Auzind numele, dar văzând și smerenia și blândețea sfântului, episcopul înțelege că a găsit alesul. Așa ajunge Nicolae, împotriva voinței sale, arhiereu al Mirei Lichiei.

Patimile temniței pentru Hristos

Chiar de la începutul păstoriei sale, socotește să-și schimbe purtarea. Să nu-și mai ascundă ca până acum viața cea cu fapte bune, ci să o arate tuturor. Nu spre mărire deșartă, ci spre pildă duhovnicească, pentru turma pe care o păstorea, cum scrie în Evanghelie: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri”.

Mare a fost lucrarea Sfântului în lume! Blând, fără răutate, smerit cu duhul, ferindu-se de îngâmfare. Hainele, deși arhiepiscop, sunt dintre cele mai simple, iar hrana, de pustnic: numai o dată pe zi gustă ceva, și aceea doar seara. La el ușa e deschisă: ascultă păsurile tuturor. Sărmanilor le e tată, săracilor milostiv, celor ce plâng mângâietor, năpăstuiților ajutor.

Perioada de pace nu durează mult. Începe o nouă prigoană împotriva Bisericii lui Hristos, sub împărații romani Dioclețian și Maximian. În tot imperiul vine porunca închinării tuturor la idoli și lepădarea de Hristos. Iar cei care nu se supun, să fie siliți princhinuri grele și temniță, iar în final să fie uciși.

Urgia ajunge repede și în cetatea Mirei, iar Nicolae acceptă cu bucurie temnița și chinurile. Închis, alături de mulți creștini, suportă cu bucurie chinurile, ba îi mai îmbărbătează și pe ceilalți ușurându-le  patimile.

Dar, așa cum soarele iese după cea mai neagră furtună, a venit perioada luminoasă a marelui împărat Constantin. El îi eliberează pe creștini din temnițe, pune să se dărâme altarele păgâne și să se zidească biserici în numele lui Hristos. Așa își reia Nicolae lucrarea în fruntea turmei din Mira.

Palma care a plăcut lui Dumnezeu

Vrând împăratul Constantin să întărească credința creștină, în anul 325 convoacă primul sinod la Niceea. Printre cei 318 sfinți părinți se află și Sfântul Nicolae. Acesta este cel mai înverșunat dușman împotriva ereziei lui Arie, cel care susținea că Iisus Hristos nu este de o cinste și o ființă cu Tatăl. Atât de tare se supără Sfântul auzind această hulă, încât se leapădă de blândețe și îi cârpește lui Arie o palmă zdravănă în fața întregii adunări. Gestul lui Nicolae provoacă supărarea sfinților părinți, drept care sfântului i se iau însemnele arhierești și e aruncat în temniță. Iată, însă, că mulți dintre participanții la sinod au un vis în care Mântuitorul și Maica Sa coboară în temniță la Nicolae și îi dau înapoi însemnele. Așa încât grabnic Sfântul este scos din închisoare și repus în scaun.

Multe și mari minuni a făcut Sfântul și după aceea. Când o foamete cumplită  lovește Lichia, iar poporul ajunge în mare lipsă, Nicolae i se arată în vis unui neguțător din Italia care umpluse o corabie cu grâu și plănuia să meargă în altă țară, să se vină la Mira și îi dă și trei galbeni arvună. Când se trezește, neguțătorul descoperă în palmă cei trei galbeni și, temându-se foarte, își duce corabia cu grâu acolo unde sfântul îi ceruse.

Minunea salvării celor trei voievozi

În vremea aceea, apare o tulburare mare în Frigia, iar împăratul Constantin trimite trei voievozi, Nepotian, Ursul și Erpilion,  însoțiți de oști, ca să aplaneze conflictul. În drumul lor, ajung la marginile eparhiei Lichiei și așteptând să se liniștească furtuna de pe mare pentru a se putea îmbarca, încep să semene dezordine, luând de la oameni cu forșa mâncare și alt bunuri. Din acest motiv, e aproape gata să izbucnească o răscoală. Înștiințat, sfântul merge la cei trei și îi îndeamnă să-și potolească ostașii, iar pe ei îi invită în ospeție, aplanând conflictul.

Iată însă că în lipsa sfântului, guvernatorul Eustatie este mituit și condamnă la moarte trei nevinovați pe care niște oameni aveau dușmănie. Când  se întoarce, Nicolae e înștiințat de nedreptate. Urmat de cei trei voievozi, se îndreaptă spre locul condamnării, ia sabia din mâna călăului și îi eliberează pe nevinovați. Aceștia îi cad la picioare cu lacrimi, mulțumindu-i. Iar guuvernatorul însuși, după ce e certat de sfânt, își recunoaște păcatul.

Iar cei trei voievozi, binecuvântați de Nicolae, pleacă mai departe în misiunea lor și aduc pacea în Frigia. Îndeplinindu-și treaba cu strălucire, ei câștigă cinstea împăratului Constantin, dar și pizma unora dintre curteni. Aceștia uneltesc împotriva lor, cum că ar pune la cale un complot împotriva împăratului. Avlavie, guvernatorul cetății, primind și el bani murdari de la uneltitori, îi aruncă pe cei trei în temniță și îl înștiințează pe împărat. Constantin nu stă mult pe gânduri și îi dă ordin lui Avlavie să-i omoare pe cei trei voievozi. Iar uneltitorii, temându-se să nu iasă adevărul la iveală, cereau guvernatorului ca mai repede să îi omoare. Avlavie, mânjit cu bani, se duce la împărat și îi cere să grăbească executarea sentinței, de vreme ce nici unul din cei trei nu vrea să se pocăiască.

Cei trei tineri sunt înștiințați că urmează să fie omorîți a doua zi în zori. Știindu-se nevinovați și aducându-și aminte cum îi salvase Arhiepiscopul pe cei trei bărbați de sub sabia călăului, încep să se roage fierbinte către „Dumnezeul lui Nicolae” să-i scape. Și iată că în acea noapte Nicolae li se arată în vis lui Constantin și lui Avlavie și le cere să-i elibereze de îndată pe cei trei voievozi, pentru că altfel urgie va veni asupra lor. În toiul nopții, speriat, Avlavie se prezintă în fața împăratului, povestindu-i visul. Constantin, auzind că și guvernatorul avusese un vis asemănător se sperie ți îi cere să-i aducă pe voievozi chiar atunci în fața sa. Iar din mărturia acestora, împăratul se lămurește imediat că totul a fost o uneltire și îi eliberează. Ba le dăruiește și multe odoare pentru a împodobi biserica din Mira, slăvind numele lui Dumnezeu și al marelui său slujitor Nicolae.

Ajungând la dânci bătrânețe, bolește scurtă vreme cu trupul după care își dă duhul în mâinile lui Hristos în ziua de șase decembrie. Trupul său, așezat în biserica din Mira, izvorăște mir cu bună mireasmă, cu care ungându-se bolnavii care se rugau cu credință, se vindecau.

Trupul Sfântului se află astăzi la Bari. Românii sunt și ei norocoși: se pot închina mâinii Sfântului Nicolae, adăpostită de Biserica Sfântul Gheorghe Nou, din centru Bucureștiului

Multe minuni a făcut Sfântul în timpul vieții, dar încă mai multe săvârșește acum, când se află lângă Cel pe care atât l-a iubit, Mântuitorul Hristos. Cu îndrăzneala dragostei, blândul și milostivul Nicolae nu încetează a se ruga pentru noi, iar Stăpânul nimic nu poate să-i refuze bunului Său slujitor.