Se poate spune ca ieri, la Berlinala, a fost o zi a filmului romanesc. Intai, dimineata, am avut proiectia pentru presa a lungmetrajului de debut al lui Florin Serban „Eu cand vreau sa fluier, fluier!”.
La prima ora, dupa receptia oferita de delegatia din Abu Dhabi, am fost uluit sa vad o sala plina de noctambuli cu ochi incercanati, prezenti sa nu piarda momentul intrarii in scena a unui nou venit roman. Asa arata de la o vreme proiectiile noastre in festivaluri, de cand trioul Puiu, Porumboiu si Mungiu a uimit lumea cinematografica, asigurand sali pline si spectatori atenti, ce-i drept nu si in Romania. E insolit, chiar, sa-i intalnesti, vecini in paginile catalogului Berlinalei, un anonim ca Serban, din Bucuresti, alaturi de o somitate a ecranului american ca Martin Scorsese si sa constati ca reputatul meastru n-a strans mai multe aplauze decat „fluieratura” damboviteana. Si cand, la conferinta de presa, o ziarista suedeza a intrebat excedata „De ce-s atat de bune toate filmele romanesti?” i-as fi putut raspunde: „Nu chiar toate, dar surprinzator de multe!”. Intr-adevar, dupa un an mai slab, iata-ne din nou calare pe situatie!
Florin Serban, autorul debutului, e un cineast cu impresionante studii de filozofie si hermeneutica la Cluj, scolit in cinematograf intai la ATF-ul bucurestean, apoi la Universitatea „Columbia” din New York. Filmul sau, adaptare a unei piese de Andreea Valean, despre un tanar delincvent care evadeaza, cu 5 zile inainte de liberare, ca sa ia o cafea alaturi de o fata frumoasa, poarta amprenta unei culturi solide si al unui cert talent. De la primele imagini insufla o puternica senzatie de adevar al vietii ceea ce-l determina pe Dan Fainaru, criticul prestigioasei reviste „Screen”, sa exclame: „Frust, iata cuvantul cheie pentru a descrie remarcabila calitate a acestui debut”.
Actorii, angrenati intr-o intriga a carei tensiune creste, sigur, spre paroxism, sunt mai toti debutanti. Anda Condeescu are un farmec luminos si o cuceritoare sinceritate, cat despre protagonistul George Pistereanu ne-a parut, la 19 ani, o senzationala descoperire. Desi, din pacate, filmul pierde din tensiune tocmai cand viza apogeul, un final bine gandit il ridica din nou. In rolul mamei straluceste o actrita incercata precum Clara Voda, care in acest festival apre in nu mai putin de trei dintre cele patru filme invitate.
Anticomunism schiop
In aceeasi zi, dar dupa-amiaza, am luat parte la iesirea la rampa a altui debutant, Constantin Popescu. Filmul sau „Portretul luptatorului la tinerete”, deosebit de ambitios, dureaza aproape trei ore si e o ampla epopee in memoria grupului de rezistenti anticomunisti al lui Ion Gavrila Ogoranu. Tanarului cineast, indiscutabil dotat si uneori chiar inspirat, ii lipseste experienta laconismului in expresie. El practica un cinematograf retoric de tipul celui incercat la noi, cu aproape doua decenii in urma, fara succes, de catre Laurentiu Damian. Scenariul e construit pe discursul unui oficial al Securitatii confruntat cu salbaticia realei reprimari, caruia i se adauga filmari de amator ale unui presupus membru al grupului. Aceasta componenta este insa neplauzibila intrucat asemenea demersuri ar fi facut grupul mai vulnerabil si mai lesne identificabil.
Aceeasi revista “Screen” ii reprosa ieri, pe buna dreptate, „predictibilitatea constructiei”. Intr-adevar, infruntarilor dintre soldati si partizani sunt automat urmate de comentariile Cartierului General al Securitatii si episoadele de camaradereasca destindere sunt succedate inexorabil de cele surprinse de cameramanul amator din nou, si din nou postate in aceeasi succesiune. Cum imaginile atribuite partizanilor se integreaza dimensiunii Cinemascopului, inadvertenta e subliniata si tehnic, atribuindu-i cineastului din 1950 o adevarata prioritate europeana, prea mult pentru un simplu amator, oricat de dedicat ar fi fost. De altfel nu e singura inadvertenta scapata intr-un film, in care un personaj apuca sa moara de doua ori, cum s-a si observat in discutia cu publicul care a succedat proiectiei.
Ni se pare ca dimensiunea filmului a intrecut capacitatea si experienta debutantului, care e fara indoiala inzestrat pentru profesia pe care o practica, dar trebuie s-o ia mai cu binisorul! Stacheta cinematografiei romanesti a fost ridicata de acum la un asemenea nivel, incat un film, care ar fi trecut cu laude rutiniere si comentarii tematice cu cinci ani in urma, e supus acum, fatal, unor exigente binevenite. Altfel, de ce ne-ar mai cere colega suedeza, „reteta succesului”?!
