Acasa Cultura-ReligieCultura Scriitorul, atât în Bucureşti, cât şi în România, e blestemat

Scriitorul, atât în Bucureşti, cât şi în România, e blestemat

scris de Ziua Veche
9 afisari

Daniel Bănulescu s-a născut la 31 august 1960, în Bucureşti. Debutează cu un volum de versuri, Te voi iubi pîn’ la sfîrşitul patului, publicat in 1993, urmat de un roman, Te pup în fund, Conducător Iubit!, publicat în 1994. În anul 1997 îi apare o carte de poeme, Balada lui Daniel Bănulescu. În 1998 publică romanul Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti ( Premiul pentru Proză ,,Ion Creanga” al Academiei Române, Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti), iar în 2000, antologia de poezie Republica Federală Daniel Bănulescu. În anul 2002 publică volumul de versuri Daniel, al rugăciunii. În anul 2005, Daniel Bănulescu şi Ernest Wichner devin laureaţii Premiului European de Poezie, acordat de oraşul Münster.


În anul 2008, Editura Cartea Românească deschide seria de autor Daniel Bănulescu, cu primul Clan de Romane din literatura română: AM VĂZUT, LUCRÎND, DEGETUL LUI DUMNEZEU! Cea dintîi apariţie a Clanului este Cel mai bun roman al tuturor timpurilor. În anul 2009 publică volumul de versuri Was schön ist und dem Daniel gefällt (Ce-i frumos şi lui Daniel îi place), tradus în limba germană de Ernest Wichner (Merz & Solitude, Akademie Schloss Solitude, Stuttgart). A fost tradus în limbile germană, engleză, franceză, slovenă, sîrbă, olandeză, italiană.Fugi din viaţa ta, revoltatoare şi slută, în cartea mea, este cel mai recent roman publica de Daniel Bănulescu (Ed. Cartea Românească,2009).

Iolanda Malamen: Daniel Bănulescu, să presupunem că ai debuta literar în acest moment. Ca tânăr scriitor, ce ai aştepta de la critici, de la cititori, de la societate?

Daniel Bănulescu: Ced că nu s-a schimbat ceea ce aşteptam.M-ai pus în situaţia de a examina ceea ce aşteptam. Aş aştepta cam acelaşi lucru. Formularea s-ar putea să vină dintr-un soi de întâmplare, dacă mă întreb ce aş aştepta. Am citit spre sfârşitul unui almanah literar, cu mulţi ani în urmă,  o anchetă făcută printre scriitori cu o întrebare generală, uşor stupidă, iar după numele celor care răspundeau mi-am dat seama că era făcută în restaurantul Uniunii Scriitorilor. Întrebarea era: ce aşteaptă un bărbat de la o femeie? Răspunsurile erau diverse: să aibă picioare lungi, să ştie să gătească,..Doi scriitori ieşeau din context: Gelu Iova, care spunea: ,,să-i placă să fie femeie,, şi un răspuns genial, al lui Eugen Suciu: ,,să-mi dea tot ceea ce eu nu mertit,,.este una dintre cele mai frumoase definiţii ale dragostei, de care am cunoştinţă. În concluzie, aş aştepta de la debutul meu, tot ceea ce eu nu merit…

I.M. Chiar ai o aşa de mare încredere în literatură?

D.B. E o încredere instinctivă  Raţional nu i-aş acorda atâta încredere. Omul se plasează instinctiv în zona în care face lucrurile cel mai bine. Simte dacă îi merge pescuitul,  bătaia în ringul de box, simte dacă îl avantajează să hoinărească…Şi ca atare se duce acolo unde simte că poate să fie iubit, sau măcar să-şi închipuie că este foarte iubit.

I.M. În ce te priveşte, eşti după cum s-a văzut, iubit de literatură. Este asta o binecuvântare?

D.B. În ultimii zece ani da, mă consider fericit şi binecuvântat. Literatura mi-a arătat într-adevăr multă iubire, multă înțelegere.

I.M. Au fost şi schimbări radicale  în scrisul tău.

D.B. Da, și ele au venit tot de la sine. Nu ca o sarcină. Încerc să și spun pe scurt, ce s-a schimbat în literatura pe care o scriu. Tonul şi substanţa, datorită faptului că acum 20 de ani preţuirile mele în proză erau Salinger şi Saroyan şi inclusiv scrisul meu era un scris şmecheresc, adolescentin, dantelat, capricios, efeminat. De zece ani şi mai bine, scriitorii mei favoriţi sunt Tolstoi şi Hemingway. Este o mare distanţă între ceea ce scriam şi ceea ce scriu acum.

I.M. De altfel că Hemingway este într-o puternică revenire la bursa literară…

D.B. Este un scriitor de mare valoare, care, odată citit, îi încurajează pe oameni să scrie. Este un autor care la prima vedere pare că scrie ca un şcolar, cu propoziţii extrem de scurte şi de puternice, şi îţi dă forţă, momindu-te ca şi când totul ar fi foarte simplu. E un mare ajutor pentru un scriitor care munceşte la o carte şi nu poate ieşi din ea, să-l citească pe Hemingway. E o îmbărbătare. Cred că aceşti mari scriitori au lăsat urme. Am învăţat mult de la ei. De fapt, acum 6-7 ani m-am hotărât să devin scriitor profesionist.. O spun foarte serios. Un titlu minunat al lui Cristian Popescu rezumă chestiunea: ,,De ce nu vreau să mor poet”…

I.M. Uneori scriitorii vor să scape la un moment anume, tocmai de… scris.

D.B. Există şi dorinţa melancolică a scriitorului, de-a scăpa odată şi odată, însfârşit de scris, de a se resocializa, de fi un om normal, cumsecade, în care să se aibă încredere.

I.M. Dar partea ludică, nu este şi ea o condiţie a scrisului?

D.B. Dacă nu intrevine miraculosul, ludicul sau nu eşti în aşteptarea lui,  nu merită să te deranjezi. M-am întrebat de ce scrie omul şi mi-am dat un răspuns simplu printre multe altele posibilă. Eu am  un anumit nivel, să zicem de nota 7. În momentul în care scriu, uneori (rareori),  nu sunt de nota 9 sau zece, ci de nota  cincimilioane patruzeci. Există o  răsturnare miraculoasă, o îndumnezeire, o îngerire, care devine de neuitat. Şi omul simte instinctiv că este vorba despre o fericire pe care nu o poate găsi decât aşa.

I.M. Concluzia este extrem de confortabilă: merită să trăieşti pentru literatură!

D.B. Merită, dar trebuie să ţi se dăruiască următoarea salvare pe care poate nu o găseşti singur, să te plasezi la mijloc între cele două contrarii. Încerci să smulgi cu dinţii din tine, să fii cât mai bun şi să faci eforturi cât mai mari şi să te dăruieşti cât mai mult, dar asta poate duce la un scris nevrotic. care suge şi îndepărtează viaţa. Pe de altă parte, trebuie să faci echilibrul cu punctul de a trăi  viaţa şi a o pune în primul plan. Dacă reuşeşti să găseşti acest echilibru în această întâlnire disperată şi fără confort, şi să ai liniştea şi bucuria ca să-ţi trăieşti în continuare  în echilibru viaţa…

I.M. Dar cei care şi-au curmat viaţa (şi sunt destui), înseamnă că au pierdut pe drum bucuria şi echilibrul?

D.B. Da, nu au putut. Nu au rezistat. E o cursă infernală pentru a scrie cât mai bine şi scriitorii ştiu următorul lucru pe care nu-l exprimă: a avea un sentiment religios faţă de propriul scris, mândrie şi înfiorare faţă de asta. Totuşi, scrisul e o religie denaturată. La capătul lui foarte rar stă Dumnezeu. Nu este un act de închinare automat curat şi fertil. De cele mai multe ori este infertil. Scrisul e o rugăciune adresată nimănui care în cele mai multe din cazuri nu se îndeplineşte.

I.M. Descoperirea asta te-a liniştit, te-a împăcat cu tine?

D.B. Am avut o perioadă bună în care am descoperit asta şi m-am gândit că, dacă aş alege cel mai bun lucru, acesta ar fi că m-am rugat o perioadă. Asta mi-a adus o fericire intensă, instantanee pe care o bănuiesc că este în apropierea sfinţilor, ceea ce nu este meritul meu, dimpotrivă.

I.M. Cum vezi tu existenţa scriitorului în Bucureşti, mai ales că aici e cea mai mare concentrare fizică de autori?

D.B. Cred că scriitorul, atât în Bucureşti, cât şi în România e blestemat. Probabil că din punct de vedere social este una dintre cele mai damnate şi ,,mai urât mirositoare,, profesii. S-a spus că oamenii muncii din oraşe au făcut revoluţia, şi au pierdut-o. Ei au fost marii dezavantajaţi. Între timp marile şi micile uzine au fost desfiinţate. Paradoxal.

Articol apărut în numărul 28 al săptămânalului ZIUAVECHE.RO.

0 comentariu

nik 13-06-2010 - 05:49

geoana a fost si este o marioneta nu are nimic in cap .ai vazut oltean destept

EMIL 14-06-2010 - 17:16

Mare nenorocire! Sa nu vina banii de la FMI? De unde sa mai ia salarii javr ele?

Adrian D 14-06-2010 - 17:36

Mai schimbati pitipoancele, ca astea s-au cam ingrasat! Macar sa arate bine, ca minte…

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult