Acasa Cultura-ReligieCultura Scrisoarea lui Andrei Păunescu către tatăl său: „Ce-i nou? Ce-i pe-acolo?”

Scrisoarea lui Andrei Păunescu către tatăl său: „Ce-i nou? Ce-i pe-acolo?”

scris de Ziua Veche
2 afisari

Andrei Păunescu a postat vineri pe blog o scrisoare către tatăl său, poetul Adrian Păunescu, dispărut în urmă cu o săptămână. Ce-i nou? Ce-i pe-acolo?” sunt întrebările cu care Adrian Păunescu îşi începea aproape toate telefoanele pe care ni le dădea nouă, celor care îi eram familie, casă, redacţie, Cenaclu, viaţa sa adică, în care munca şi existenţa i s-au confundat.


Ştiam că, dacă legile pământului nu se vor da peste cap, va veni un moment în care ne va fi dor de aceste întrebări care ne-au ocupat viaţa până la supraplin, dar care ne-au obligat să învăţăm, de mici, pe unde s-o luăm, ca să-i putem răspunde. Ca să ne putem răspunde. Nu mă simt părăsit de responsabilitatea de-a continua să văd şi să înţeleg ce-i pe-aici, deşi, cap de linie al familiei ajungând, cine mă mai poate lua la rost? Mai ales că tatăl meu, tatăl nostru, nu mai are ochii deschişi cu care să-şi răspundă, mâna caldă cu care să scrie, vocea cu care să acopere spaţiul ţării, pe care o gelozesc, pentru că nu la familie, nu la el însuşi, nu la opera sa, ci la România s-a gândit, când mi-a dictat, pe patul de spital, ultimele cuvinte ale ultimei sale poezii: „… Şi ţării mele, minima dreptate!”.

Ce să fie pe-aici, tată? În primul rând că mă apucă frigul când mă gândesc că „pe-acolo” nu-ţi mai poate fi „pe-aici”. În al doilea rând sunt toate celelalte. S-au întâmplat multe, care pot încăpea într-o viaţă, de când am vorbit ultima oară, în primele minute ale lui 3 noiembrie 2010, atunci când, ieşind eu de la radio şi văzând că nu mă suni, ca întodeauna, ca să mă întrebi „Treci pe-aici?”, te-am sunat eu la spital: 021-5992300, „Spitalul de Urgenţă Floreasca? La Cardiolgie, vă rog, CCV 107”. A răspuns Carmen, agitată, am întrebat-o dacă dormi, mi-a spus că nu, apoi ai luat receptorul. Nu am vorbit mult. Pentru prima dată, în miile noastre de convorbiri, nu ai fost nici puternic, nici slăbit, nici fericit, nici nervos, ci ai avut în glas o detaşare de entuziasmul cu care acopereai orice dialog. Apatia pe care ţi-am auzit-o în glas, sentimentul că nu mai simţi niciun orizont m-au făcut să mă aşez mai bine în scaunul maşinii, parcate în faţa intrării principale dela Radio România. Ţi-am spus că oamenii ţi-au scris mesaje că te iubesc şi te vor sănătos, că am difuzat cântece care-ţi plac şi poezia „Dela un cardiac, cordial”, pe care mi-o dictaseşi şi o înregistraserăm pe 31 octombrie 2010, punându-ţi reportofonul pe pernă. Ai încercat să te bucuri şi să nu mă jigneşti dacă mi-ai fi arătat că suferinţa îţi e prea mare ca să te mai facă fericit asemenea veşti. Mi-ai mulţumit, eu ţi-am mulţumit, apoi, vrând, poate, să-mi spui „Doamne-ajută!”, cred că ai spus fără voie „Doamne fereşte!” Şi uite că şi aici ai avut dreptate. Peste patru ore, inima ţi s-a oprit pentru prima dată. Doctorul Şerban Brădişteanu şi echipa sa au reuşit să ţi-o repornească, pentru 20 de minute, abia pe la 8 dimineaţa şi, de la 10 dimineaţa încolo, pentru încă alte perioade, până pe 5 noiembrie 2010 la ora 7 dimineaţa, când am înţeles cu toţii că s-a oprit de tot. Poate că ştii toate astea, dar îmi fac datoria să ţi le mai spun o dată. N-o s-o iau cronologic, nicidecum logic, în răspunsul meu, de-aici încolo, pentru că, pe-aici, nimic nu e logic, după cum ştii. Dacă normalitatea ar fi fost starea de fond a lumii în care te-ai aflat, timp de 67 de ani şi câteva luni, poate că nu te-ai mai fi apucat de reparat pământul.

Ce-i pe-aici? Ai avut dreptate când ai spus, de atâtea ori, că-i şi vezi pe unii, trăgând ca hienele din Adrian Păunescu. Au făcut-o şi cât ai fost în viaţă, o fac şi-acum, dând o dovadă cumplită de caracter. Consecvenţa, pe la noi, se ilustrează, din păcate, mai ales când e vorba de dărâmat valori şi de ridicat la putere invidia, ura, jaful, dispreţul, injuria şi, în final, firesc, şacalismul neabătut sau jelania tardivă. Dar aceşti „unii” sunt mult mai puţini decât „ceilalţi” care te iubesc şi care au, eventual, vina că te-au crezut nemuritor şi nu ţi-au dat semnul preţuirii lor, cât ai fost viu. În ce mă priveşte, îţi mulţumesc că m-ai antrenat, de prin 1978 încoace, să fiu pregătit pentru acest moment, în care, după ce ai plecat, atâţia se uită la mine şi se întreabă ce voi face, dacă voi face, cum voi face. Vestea proastă e că m-ai lăsat cu ei. Vestea bună e că ştiu ce am de făcut.

În rest, pe-aici e cum ştii: Craiova noastră iar a fost înfrântă de Dinamo, în Cupă, în acel meci pe care stabiliseşi cu Ana să-l vezi pe viu, de la geamul rezervei, care dă spre gazonul din Şoseaua Ştefan cel Mare. Politica merge mai departe: cunoşti prea bine bătălia dintre găştile care stau la rând să se arunce în mlaştină, de unde să scoată prăzile pentru cât mai multe mandate de minciună şi hoţie. Doar vremea a fost mai omenoasă, întorcând termometrele, în plin noiembrie, la 27 de grade, la starea de la ultimul 20 iulie.

Când ţi-am atins ultima oară şi ultimul fruntea şi mâna, înainte să închidem sicriul, starea de lacrimi şi de disperare mi s-a transofrmat în stare de veghe. Tocmai pentru că nu te-am mai auzit spunându-mi ceva, în acel 7 noiembrie 2010 cumplit şi fabulos, trăit în Cimitirul Bellu, pe Aleea Scriitorilor, la Figura 9, mă simt, de atunci încoace, dator să ascult ordinul, rugămintea, îndemnul: „Ocupă-te! La muncă!”.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult