Teatrul românesc suferă, cum suferă toată societatea Românească

Viorel Paunescu a absolvit Institutul de Teatru, în 1989, la clasa lui Dem. Rădulescu. A făcut roluri de referință în: „Regele moare” de Ionesco, Levantul” după Mircea Cartarescu, „Patul lui Procust” după Camil Petrescu, ,,Dalbul pribeag,, de Dumitru Popescu, „Dumnezeu binecuvîntează America” de Petre Barbu, ș.am.d. Este un actor complex, a jucat in filme, a recitat in public, a jucat în seriale, șI în reclame, stapineste si limbajul muzical, intr-un cuvânt este un actor. De aproape un an, actorul face parte dintr-un grup muzical „Pontice”( cintind si cu vocea si la citeva instrumente), grup ce-si propune reascultarea unor cintece europene vechi.


Iolanda Malamen: Viorel Păunescu, te-ai format ca student la clasa de actorie a lui Dem Rădulescu, pe care știu că l-ai prețuit foarte mult. Aș vrea să începem dialogul cu o scurtă evocare a maestrului.

Viorel Păunescu: În primul rand, trebuie spus că era un om deosebit, un om care-și etala calitățile și defectele, cu foarte mare naturalețe, lucru care, pe noi, ca studenți ne-a ajutat foarte mult; în felul acesta înțelegeam mai ușor mecanismul pe care el îl folosea ca să poată să construiască un rol, un personaj. Exemplele pe care ni le dădea, făceau parte din viața lui, din existența lui.

I.M. Interesant cât de puternic a fost harul profesoral al acestui mare actor!

V.P. Anumiți actori se nasc într-o unicitate și România a avut destui actori de comedie importanți, fiecare pe ,,felia,, lui. La Profesorul nostru, comicul apărea atât din fizionomie, cât și din interior, și din felul în care se comporta, cum se mișca, cum gândea…Era straniu că începutul orelor, mai ales al celor de luni, când aveam cursuri de dimineață până seara, intrarea lui în clasă stârnea oarecum panică printe noi. Era bilanțul pe care-l făcea unei săptămâni care tocmai se încheiase, și știam că nu vom fi cruțați pentru greșelile făcute.. Nu supora să audă că lipsim de la orele de dans, de mișcare scenică, șI la cele de rostire…Spunea că ele formează un actor. Pentru el erau ore tabu. Cu cele teoretice nu prea era exigent, dar cu astea era foarte sever.

I.M. Simțeați că vă iubește? Vă simțeaț chiar ocrotiți?

V.P. O, da, își iubea clasa, și era încredințat că fiecare dintre noi va ajunge cineva, într-un moment sau altul. Cum îți spuneam, ziua de luni începea neliniștitor pentru noi, dar devenea apoi fabuloasă, pentru că, după cele 5-10 minute d când afișa nemulțumirile, enervarea, și ridica tonul, dintr-dată, în toiul unei fraze schimba radical ,,macazul,, , și spunea câteva cuvinte care produceau o colosală ilaritate și o bună dispoziție generală. Era momentul destinderii totale. Asta era frumusețea acestui ,,joc,, părintesc, pe care noi îl resimțeam ca pe un gest de mare afecțiune. Era extraordinar din punctual ăsta de vedere. Am în memorie de asemenea și nenumăratele exemple pe care le dădea vizavi de ce înseamnă teatrul. Avea și o expresie preferată: Teatrul este mirare . Am auzit ceva asemănător și la Marin Moraru, pe care l-am auzit spunând că el s-a născut ca să se mire.

I.M. Multe dintre sintagmele lui Dem. Rădulescu circulă și astăzi în lumea teatrală, fiind de notorietate. Câte generații a școlit?

V.P. Am înțeles că a intrat în Institut ca asistent, în jurul anilor șaptezeci, așa că, au existat cam 5-6 generații de studenți pe care i-a îndrumat și i-a format.

I.M. Ai absolvit Institutul în 1989, an cu o semnificație precisă în istoria recentă a României.

V.P. Da, și am făcut parte din ultima generație de absolvenți care am mai primit repartiții. A mea a fost la Teatrul din Giurgiu. Era un teatru destul de atipic, format fiind din actorii fostului teatru bucureștean, ,,Ion Vasilescu,,. Din ceea ce povesteau actorii mai în vârstă, fusese o hotărâre brutală făcută peste noapte: brusc, un convoi de camioane a dus toată recuzita teatrului la Giurgiu, și așa, pe neanunțate, a luat ființă noul teatru. Se dăduse drumul unui Combinat Chimic, și Elena Ceaușescu a dat ordin ca orașul să fie înzestrat și cu un teatru. Să ne înțelegem bine: nu a existat vreun decret, sau vreo hotărîre guvernamentală, ci pur și simplu, s-a procedat aproape hoțește, fără consultări prealabile și fără putință de împotrivire.

I.M. Ce consecințe a avut în ani, acest să-i spunem abuz?

V.P. A fost o perioadă ciudată atât pentru mine, cât și pentru actrița Gabriela Butuc, colegă de an, care-mi devenise între timp soție. Practic, n-am stat în Teatrul din Giurgiu, decât un an, un an și jumătate, într-o stare debusolantă. Între timp, actorii vârstnici au cerut o reparație morală ministrului Culturii de atunci, Andrei Pleșu, care a fost de accord cu revenirea lor la București. Sediul vechi al teatrului nu mai putea fi redat, fiindcă între timp ființa Teatrul Țăndărică, și cu toții am început o căutare aproape comică, cu multă alergătură care-încotro, pentru un sediu în București, propriu spectacolelor. Primeam salariu de la Ministerul Culturii, pentrucă, scriptic, teatrul exista, dar nu avea sediu. Împreună cu regizorul Mircea Marin, care a de altfel, primul director al teatrului, numit pe atunci ,,Urmuz,, , ne zbăteam cât puteam pentru găsirea unui sediu. Până la urmă, miracolul s-a întâmplat și în fosta Casă de Cultură ,,Eminescu,, , a sectorului 2 Eminescu, (astăzi Teatrul Metropolis, la care sunt și astăzi angajat), am găsit însfârșit, spațiul pe care-l doream…

I.M. Te-am văzut pe scena teatrului ,,Mundi,, , în câteva roluri de excepție. Totuși, aș fi curioasă să aflu cu ce rol ai debutat în teatru.

V.P. Spre sfârșitul liceului (clasa 11-a), Ion Sora, căutând posibili actori pentru debutul lui ca regizor, s-a gândit că-i va fi dificil să aducă actori consacrați, ce erau angajați în la teatre de mare tradiție și aveau aproape zilnic spectacole, așa că prospecta Bucureștiul în căutare de talente. M-a ales împreună cu câțiva colegi de-ai mei, și a montat un Sartre, În spatele ușilor închise. Frumusețea a fost că spectacolul s-a jucat la Casa de Cultură a sectorului 2, exact locul în care peste câțiva ani aveam să fiu angajat ca actor.

Debutul real a fost însă cel de la Cassandra, în anul IV, 1989, cu un spectacol de Mazilu: Mobilă și durere, realizat de profesorul nostru Dem. Rădulescu. A fost un moment de care și stăzi îmi aduc aminte cu emoție. Consider că trăirea cea mai puternică pentru un actor este momentul unic al repetițiilor, cel al așteptărilor, al nemulțumirilor, al încercărilor de a dimensiona cum trebuie personajul respectiv. Asta e o trăire, care, cel puțin pentru mine, este unică..

I.M. Viorel Păunescu, faci parte dintr-o generație de actori cărora schimbările politice le-au adus mult mai multă libertate, dar în alt fel a fost dezavantajată, voi fiind primii pe care s-au experimentat niște schimbări, care nemulțumesc și astăzi parte din breasla voastră.

V.P. Repartiția avea și un lucru bun. În primul rând erai repartizat în țară, aveai 2-3 ani în care îți făceai ucenicia, te familiarizai cu ceea ce înseamnă contactul cu publicului, și, într-un fel îți demonstrai și valoarea. Sărind această etapă, noi ne-am trezit ca niște copii cumva frustrați, cumva neîmpliniți. . Și nu numai eu am simțit asta, ci toți colegii mei de generație.

I.M. Dar mai este și șansa pentru un actor…

V.P. Sigur, multe depend și de șansă, de întâlnirile pe care le ai cu regizorul, cu textul, cu colectivul. Dacă este să regret ceva, este că nu am terminat facultatea, fie înainte cu câțiva ani de zile ( pentrucă teatrul la care erai angajat era obligat să-ți dea, cel puțin pentru început un rol principal, și puteai să-ți faci cum s-ar spune mâna), sau că n-am am terminat câțiva ani mai târziu, când s-au mai așezat niște lucruri și veniseră celelalte generații, care s-au unit în spirit. Noi eram considerați mai mult sau mai puțin neinteresanți, fiindcă făceam parte din regimul trecut. Și atunci, spiritul creat de schimbări, a făcut ca noi să nu explodăm în prim-planul evenimentelor teatrale majore.

I.M. Ai făcut totuși, după cum aminteam, roluri foarte bune care, din păcate au avut o existență efemeră, din cauza repertoriilor în continuă efervescență.

Astăzi, confortul actorului, este minat de latura administrativă, șI pecuniară, se desființează teatre de tradiție, sunt pensionați forțat mari actori…

V.P. Teatrul românesc suferă, la fel cum suferă întreaga societate românească. El face parte din conștiința omului, din nevoia omului de-a se relaxa. șI ar trebui privit cu mai multă atenție de uvernanți. E greu să-i dai spectatorului senzația de bine, de bucurie, atunci când lipsa banilor îngreunează însăși existența teatrului ca instituție de cultură. Tot Dem Rădulescu, spunea pe de altă parte că se poate face teatru și cu un scaun pe scenă, dacă ai ce să spune publicului, dacă faci lucrul cu credință. Pe de altă parte, a venit tăvălugul occidental peste noi, cu toate ideile lui și sigur, regizorii au căutat pe bună dreptate să ajungă acolo, unde și-ar fi dorit să se afle încă înainte de 90, dacă nu ar fi existat constrângerile trăite de noi, toți.

I.M. E de mirare în condițiile astea, cât de mult s-a mărit an de an numărul absolvenților de teatru.

V.P. Noi eram 8 studenți la zi și 7 la seral, și mai erau câțiva la Târgu -Mureș. Acum termină anual în jur de 70.

I.M Nu se va ajunge la un șomaj endemic?

V.P. O să ajungem o țară de actori șomeri. Regretabil e că există actori care, din cauză că joacă pe alte scene din țară, nu pot să participe la castinguri de film, de reclame. Spectacolele din alte orașe nu se pot bucura de sponsorizări, de sprijin scenografic, de o mai bună publicitate. Este și motivul pentru care mulți actori se pierd, găsindu-șI alte preocupări.

I.M. Ai interpretat roluri dintre cele mai diverse, în piesele unor mari dramaturgi: Eugen Ionesco, Camil Petrescu,Teodor Mazilu, Dumitru Popescu, ș.a.m.d. Te-am văzut jucând și la Teatrul ,,Masca,, , un rol spumos, ce ți se potrivea de minune, tu fiind un actor cu mare har musical. Nu crezi că genul ăsta de spectacole, în care muzica, pantomime, se îmbină cu commedia dell arte, ar trebui să fie mai vizibile în viața noastră teatrală?

V.P. Noi nu avem tradiție în zona asta. Este nevoie de o școală temeinică pentru a juca într-un muzical. E necesară o mare mobilitate fizică, cât și vocală. Chiar dacă unii consideră zona asta una facilă, e nevoie de complexitate ca să poți susține asemenea partituri. Ar trebui cum spuneam, înființată o școală pentru a putea extinde acest gen de spectacole extreme de gustate de public, cu dans, canto și teatru.

I.M. Viorel Păunescu, să presupunem că ai posibilitatea să înființezi o asemenea școală. Ai avea curajul s-o faci?

V.P. De unul singur ar fi foarte greu. Aș participa la înființarea ei, măcar în ideea de-a fi în contact cu personalități occidentale, care au o bogată experiență în acest sens. Chiar m-am gândit la asta, dar rămâne un vis… Cum un vis rămâne și înființarea unui teatru particular. Unele teatre private trăiesc prin restaurantul pe care-l au. El conține și spațiul pentru spectacol, și nu invers. În străinătate respectivul teatru conține și un spațiu comercial, șI lucrurile devin în felul ăsta, mai clare.

I.M.Ai juca prin spații publice: metrou, parcuri, bulevarde, ș.a.md.?

V.P. Sigur, nu am prejudecăți în ce privește profesia de actor. Singura mea problemă este rolul: trebuie să mă atașez de el, ca să-l fac cu mare plăcere.

I.M. Schimbările de la Teatrul ,,Mundi,, , actualmente ,,Metropolis,, au fost benefice?

V.P. Sigur, sigur. Este una dintre cele mai frumoase săli de teatru ale momentului, iar George Ivașcu este un director foarte bun, și faptul că se montează cam un spectacol pe lună, spune destul despre funcționarea lui. Sunt convins că mă rog, conducerea teatrului se luptă și cu situația financiară. Fiind un teatru de proiecte, este o mare emulație actoricească, și trebuie adevărate jonglerii printre orarele actorilor… Ca o părere personală…spectacolele se joacă din cauza asta cam rar, dar se joacă.

I.M. Cu săli pline?

V.P. Absolut. Cu săli pline până la refuz.

I.M. Ca mai toți actorii români de teatru, ai jucat și în filme…

V.P. În fiecare zi mi-e dor de tine, al regretatului Ghe.Vitanidis, este un ilm drag mie, apoi am apărut în roluri episodice, dar consistente, un exemplu este Terminus Paradis al lui Lucian Pintilie, dar am pierdut din păcate câteva roluri, numai din motive subiective..

Am avut în schimb acum 2-3 ani o întâlnire cu adevărat fabuloasă, cu un producător de film din Ungaria, venit în România în vederea deschiderii unei afaceri. Întâmplarea a făcut să ne întâlnim. Un casting în Ungaria pentru o coproducție europo-americană, mi-a adus un rol în filmul care, în românește s-ar traduce Ziua mâniei, alături de Christopher Lambert. Filmul a ajuns în România deocamdată pe Dvd-uri. Colaborarea noastră nu a încetat și, în acest noiembrie sunt invitat în calitate de actor (am fost și director de locație pentru echipa regizorală, la vreo 4 flme realizate în România) să joc într-o nouă coproducție.

I.M. Către final, trebuie să amintim că faci parte dintr-o cunoscută formație vocal-instrumentală, de muzică veche, numită ,,Pontice,, , inițiată de actorul Cătălin Mirea, cu care ați sedus publicul din multe locuri din țară.