Ce să fac ca să moştenesc viaţa cea veşnică?

Cuvantul din Evanghelia de astăzi ne spune că un tînăr oarecare s-a apropiat de Mîntuitorul, a îngenuncheat înaintea Lui şi I-a zis: Învăţătorule bun, ce să fac ca să mostenesc viaţa cea veşnică?Mîntuitorul i-a arătat că pentru a intra în viaţa veşnică trebuie să păzească poruncile date de Dumnezeu lui Moise. Tînărul a zis că toate le-a păzit din tinereţile sale. Auzind Mîntuitorul aceste cuvinte, a spus: Încă una îţi lipseşte. Vinde toate cîte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri şi vino de-mi urmează Mie.

Este tânăr, este sănătos, este „bogat”, este chiar „dregător”. Patru bunuri de care atât se mai minunează oamenii, adunate într-o singură persoană. Ce altceva vroia? Sănătate avea, tânăr era, bogăţie avea, dregătorie avea. Cu toate acestea, nu era mulţumit. Înăuntrul său ceva îl preocupa şi o întrebare îi veni pe buze : „Ce să fac? …”. Bogatul din Evanghelia de astăzi nu este un bogat necredincios sau nepăsător cu privire la mântuirea sufletului său, este  evlavios şi moral, dar zgârcit şi nemilostiv.

Aduceţi-vă aminte! Aceeaşi întrebare am auzit-o şi din gura unui alt bogat, a bogatului nemilostiv, întrebare pe care şi-o pun şi mulţi dintre bogaţii de astăzi, deoarece şi aceştia se îngrijesc de bogăţia pământească. Dar întrebarea „Ce să fac?” a bogatului din Evanghelia de astăzi se deosebeşte mult de a celorlalţi. Aceia se neliniştesc pentru lucrurile mici şi lipsite de importanţă.Dorinţa lui era viaţa cea veşnică. – Ce mărturisim în ultimele articole din Simbolul de Credinţă? „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin”.

Dacă suntem creştini, ne ajunge o singură mărturie. Mărturiseşte Unul singur că există suflet; şi mărturia Lui valorează mai mult decât oricare alta. Şi acest Unul este Domnul nostru Iisus Hristos. A vorbit despre viaţa veşnică şi a confirmat că există. Pentru Hristos, existenţa sufletului este o realitate neîndoielnică. Există soare? Aşadar, după cum soarele străluceşte în lumea fizică, în acelaşi fel în lumea supranaturală nemurirea sufletului este o certitudine neîndoielnică; există viaţă dincolo de mormânt.

Bogatul din Evanghelie credea că dincolo de mormânt există viaţă. Ceea ce îl preocupa era în ce mod ar putea să moştenească viaţa veşnică, care este calea care duce acolo. Şi Hristos îi răspunde: Bună este credinţa, dar care credinţă? Nu cea teoretică, care se limitează la cuvinte; nu cea negativă, care se limitează la păzirea doar a anumitor „Nu-uri…”, pe care le-am auzit astăzi, nu cea formală, care consideră suficient să îndeplinim câteva îndatoriri religioase, să aprindem de pildă o lumânare. Desigur, nici acest gest nu este de lepădat; aprinderea unei lumânări are un simbolism. E ca şi cum ai spune: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta”. Dar nu ajunge doar asta;  trebuie şi tu însuţi să fii o mică lumânare aprinsă în familia ta, potrivit poruncii lui Hristos: „Voi să fiţi lumina lumii”. Averile nu se pierd când din ele se face milostenie săracilor, ci se transferă de pe pământ la cer, în înţelesul că milostenia transformă averile în lumina neînserată a faptelor bune, pe care omul o ia cu el în suflet şi se mută la cer, după moartea sau după despărţirea lui de lumea materială. Dacă noi Îi cerem ajutorul, Dumnezeu ne ajută să ne schimbăm, să realizăm acest transfer – mutaţie din comoară pământească în comoară cerească şi să-I urmăm Lui. Să renunţăm la ceva pentru a primi pe Cineva, să renunţăm la daruri pentru a primi pe Dumnezeu-Dăruitorul, pentru ca El să devină Viaţa vieţii noastre.

Sfinţii Bisericii noastre, pentru credinţă, au ajuns până şi la chinuri înfricoşătoare. Sfântul Iacov Persul, de pildă, care este sărbătorit astazi pe 27 noiembrie, trăia în Persia într-o mulţime de închinători la idoli. Era singur. L-au chemat să se lepede de Hristos. Nu a putut fi înduplecat, nu a cedat. L-au ameninţat, l-au întemniţat, l-au chinuit. Dar acesta continua să spună: Cred în Hristos! Aceasta este credinţa care mântuieşte, aceasta este credinţa care duce în Împărăţia cea veşnică.

Impăratul Alexandru Macedon, după ce a cucerit atîtea ţări şi împărăţii, ajungînd la moarte, a lăsat testament să-i facă la sicriul lui două guri şi pe acolo săi scoată mîinile, dar să i le lase goale. Întrebat de ce doreşte să-l îngroape cu mîinile goale şi să fie scoase afară din sicriu, el le-a zis: „vreau să arăt la toţi împăraţii şi regii pămîntului care vor veni după mine să nu-şi lipească inima de nimic din această lume. Că toate cîte avem aici rămîn şi noi plecăm la veşnicie cu mîinile goale şi luăm cu noi numai ce am făcut în această viaţă, bune sau rele!” Cu adevărat, mare filosofie a arătat Alexandru Macedon prin această pildă a sa care nu trebuie uitată de noi cei de pe pămînt.

„Priveghierea banilor topeste trupul si grija lor strica somnul” (Intelepciunea lui Sirah).Pentru cei ce aveti acum bani din belsug, iata banca cea mai buna care va da camata cea mai mare: banca milostivirii si ajutorarii celor saraci.

Să ne gândim serios astăzi, că dincolo de mormânt este o altă viaţă, viaţa veşnică. Să nu fim găsiţi nepregătiţi. Cel care are de gând să călătorească spre viata vesnica, trebuie să aibă cu sine rădăcina credinţei înverzită, florile cele mirositoare ale iubirii, crinii curăţeniei, smerenia, ascultarea şi mai presus de toate rugăciunea. Sa se apropie de scaunul mărturisirii şi acolo aratand biletul sau de drum pentru care trebuie să plăteasca cu frică şi cu cutremur dupa faptele sale. Cea mai mare greşeală este dacă în anii puţini pe care îi trăim nu ne pregătim pentru viaţa cea veşnică. Bogăţia cea nemuritoare a noastră, a creştinilor, este sfînta rugăciune făcută cu post şi cu milostenie. Să urmăm cu statornicie părinţilor noştri evlavioşi şi iubitori de Dumnezeu, care erau săraci de averi, dar bogaţi şi tari în credinţă, în rugăciune şi în milostenie. Să iubim pe săraci, pe bătrîni, pe copii şi pe văduve şi să-i ajutăm cu ce putem, că aceia nu au sprijin de nicăieri.

Să ne îmbogăţim duhovniceşte în Hristos, adică să părăsim păcatele şi să adunăm cît mai multe fapte bune. Acestea sînt averea noastră, nădejdea mîntuirii noastre, bucuria noastră în Hristos.

Dumnezeu să ne învrednicească ca închizând ochii faţă de lumea aceasta deşartă, să ne facem semnul crucii şi să spunem şi noi : „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta”

Amin!