Acasa Cultura-ReligieReligie CENTENARUL PATRIARHIEI ROMÂNE: Înființarea Patriarhiei

CENTENARUL PATRIARHIEI ROMÂNE: Înființarea Patriarhiei

scris de A.P.
114 Afisari

Discuțiile purtate în vederea unificării bisericești au mers paralel cu propunerile făcute pentru înființarea Patriarhiei. Astfel, încă din anul 1919 s-au făcut o serie de propuneri în acest sens.

Acest lucru se impunea acum, mai mult ca oricând, deoarece după 1918 crescuse mult prestigiul României, care, prin jertfe de sânge în Primul Război Mondial, reușise să-și realizeze integritatea teritorială.

După 1918 Biserica Ortodoxă Română număra peste 14 milioane de credincioși, cu 5 mitropolii și 18 eparhii. Apoi, două Biserici Ortodoxe învecinate își restabiliseră Patriarhatul cu câțiva ani înainte: cea rusă în 1917, care însă trecea acum prin grave convulsiuni produse de revoluția bolșevică din 1917 și cea sârbă în 1920, cu aproximativ 7 milioane de credincioși. Patriarhiile istorice din Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, ajutate secole în șir de țările române și de Biserica lor, numărau abia câteva zeci de mii de credincioși.

În afară de acestea, Biserica Ortodoxă Română avea acum două Facultăți de Teologie, la București și la Cernăuți, iar în 1926 s-a creat a treia, la Chișinău, 5 academii teologice în Transilvania și numeroase seminarii, în care studiau nu numai români, ci și tineri de peste hotare. Teologii români deveneau tot mai cunoscuți în lumea creștină, atât prin lucrările lor, cât și prin participarea lor la diferite întruniri interortodoxe și intercreștine.

După 1918, Biserica românească a intrat în legături cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, a fost vizitată de ierarhi și teologi de peste hotare. Deci, prestigiul crescând al Bisericii Ortodoxe Române, precum și prestigiul țării întregite cereau imperios ridicarea ei la treapta de Patriarhie autocefală.

Sfântul Sinod a luat în discuție această problemă în ședința sa din 4 februarie 1925, când s-a adoptat Actul de înființare a Patriarhatului ortodox român. Hotărârea de înființare a Patriarhiei a fost adoptată apoi de Senat, la 12 februarie 1925, și de Camera Deputaților, la 17 februarie 1925, iar la 23 februarie 1925 s-a promulgat Legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal și mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al României, la rangul de scaun patriarhal.

Mitropolitul primat Miron Cristea a devenit astfel primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Patriarhul Miron a trimis o scrisoare tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, vestindu-le înființarea noii Patriarhii. S-au primit de îndată scrisori de răspuns, cu binecuvântări și urări frățești din partea tuturor acestor Biserici, inclusiv din partea episcopului vechi catolic din Berna și a arhiepiscopului anglican de Canterbury.

Patriarhul ecumenic Vasile al III-lea a dat Tomos pentru recunoașterea Patriarhiei Ortodoxe Române, la 30 iulie 1925.

Ceremonia învestiturii și înscăunării primului patriarh Miron Cristea a avut loc la București, în ziua de 1 noiembrie 1925, în prezența membrilor Sfântului Sinod, a reprezentanților statului, a conducătorilor celorlalte culte din România și a 21 de trimiși ai unor Biserici Ortodoxe surori.

În data de 3 noiembrie 1925 a avut loc o consfătuire la palatul patriarhal, la care au participat membrii Sfântului Sinod, delegații celorlalte Biserici Ortodoxe prezenți la festivități și profesorii Facultății de Teologie din București, discutându-se diverse probleme de interes comun pentru întreaga Ortodoxie, între care și aceea a convocării unui sinod panortodox. Cu aceasta, s-au încheiat toate acțiunile legate de ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie.

Prin Legea și Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 1925, se consfințea autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, organizată ca Patriarhie. Sub raport canonic-administrativ, ea cuprindea: I. Mitropolia Ungrovlahiei, cu 5 eparhii sufragane: Arhiepiscopia Bucureștilor și Episcopiile: Râmnicului – Noul Severin, Buzăului, Argeșului și Tomisului (Constanța); II. Mitropolia Moldovei și Sucevei, cu 4 eparhii: Arhiepiscopia Iașilor, Episcopiile Romanului, Hușilor și Dunării de Jos (Galați); III. Mitropolia Ardealului, cu 5 eparhii: Arhiepiscopia de Alba lulia și Sibiu și Episcopiile Aradului, Caransebeșului, Clujului și Oradei; IV. Mitropolia Bucovinei, cu două eparhii: Arhiepiscopia Cernăuților (după 1944 devenită a Sucevei) și Episcopia Hotinului (cu sediul în Bălți, existentă până în 1944); V. Mitropolia Basarabiei (înființată în 1927 – existentă până în 1944), cu două eparhii: Arhiepiscopia Chișinăului și Episcopia Cetății Albe – Ismail.

Exista apoi o Episcopie a Armatei (Inspectoratul clerului militar), cu reședința în Alba Iulia.

Mai târziu, s-au înființat și alte eparhii: cea misionară pentru românii din America (1934), a Maramureșului (cu sediul în Sighet), dar sufragană Mitropoliei Bucovinei (1937) și a Timișoarei, sufragană Mitropoliei Ardealului (1940). Astfel, în 1940 Patriarhia Română avea 22 de eparhii.

În fruntea Bisericii Ortodoxe Române se afla Sfântul Sinod, cea mai înaltă autoritate pentru chestiunile spirituale și canonice și for suprem pentru chestiunile bisericești de orice natură, format din patriarh ca președinte și din toți mitropoliții, episcopii și arhiereii vicari în funcție.

Ca organ deliberativ, pentru întreaga Patriarhie, funcționa Congresul Național Bisericesc, format din câte 6 reprezentanți ai fiecărei eparhii (2 preoți și 4 mireni), aleși pe 6 ani și care se întrunea o dată la 3 ani. În atribuțiile sale intrau probleme administrative, culturale și economice.

Partea executivă a Sfântului Sinod și a Congresului Național Bisericesc era asigurată de Consiliul Central Bisericesc, format din 15 membri, câte trei de fiecare Mitropolie (un cleric și 2 mireni). Pentru administrarea fondului general bisericesc și a tuturor averilor comune Bisericii și a subvențiilor acordate de Stat se instituia o Eforie, formată din 3 membri (1 cleric și 2 mireni).

Părțile constitutive ale Bisericii erau: parohia, protopopiatul, mănăstirea, episcopia (arhiepiscopia) și mitropolia. Parohia avea ca organ deliberativ adunarea parohială, ca organ executiv și administrativ, consiliul parohial (cu 10-30 membri, în funcție de numărul credincioșilor), iar administrarea averii era încredințată epitropiei parohiale (cu 3-5 membri).

Protopopiatul era format din 20-50 parohii, condus de un protopop. Dacă era necesar, putea funcționa și o adunare protopopească (organ deliberativ, cu 15-24 membri), un consiliu protopopesc (organ executiv cu 2 clerici și 4 mireni) și o epitropie.

Episcopia (arhiepiscopia) era condusă de un episcop (arhiepiscop); la fiecare eparhie funcționa o adunare eparhială, ca organ deliberativ (cu 45 sau 60 membri, în funcție de întinderea eparhiei, 1-3 clerici și 2-3 mireni), și consiliul eparhial, ca organ executiv, format din câte 6 consilieri. Fiecare episcop avea un vicar (preot de mir sau călugăr), iar în caz de boală putea primi un arhiereu-vicar; mitropoliții aveau dreptul la un vicar-arhiereu, iar patriarhul la doi.

Ca instanțe disciplinare se prevedeau: Judecătoria protopopească, Consistoriul spiritual eparhial (cu 3 preoți), ca prima instanța de judecată, Consistoriul spiritual mitropolitan, ca instanță de apel, la București, Iași și Sibiu, iar Consistoriul spiritual central, ca instanță de recurs, cu câte 5 membri ordinari și 5 supleanți, câte unul de fiecare mitropolie. Preoții din Transilvania se alegeau, potrivit Statutului șagunian, de către adunarea parohială, iar în restul țării au continuat să fie numiți de chiriarhul locului.

Alegerea episcopilor și arhiepiscopilor (care erau, în același timp, și mitropoliți) se făcea de către un Colegiu electoral, format din membrii Congresului Național Bisericesc și din membrii Adunării eparhiale a eparhiei vacante, la care se adăugau câțiva membri de drept. Alegerea patriarhului se făcea de către membrii Congresului Național Bisericesc, membrii Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureștilor, întrucât patriarhul era și arhiepiscop al Bucureștiului și mitropolit al Ungrovlahiei, și membrii ortodocși ai Camerei Deputaților și Senatului.

După alegere, urma examinarea canonică, făcută de Sfântul Sinod, apoi confirmarea și învestirea din partea șefului statului și înscăunarea făcută de mitropolitul locului (în cazul episcopilor) sau de patriarh (a mitropoliților).

Așadar, la baza Legii și Statutului de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 1925 au stat principiile Statutului Organic al Sfântului Mitropolit Andrei Șaguna, cu participarea largă a mirenilor la viața bisericească. De altfel, valabilitatea și actualitatea principiilor șaguniene privind reprezentarea clerului și a credincioșilor în corporațiile bisericești avea să fie menținută în timp.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult