† DANIEL
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR, MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR
HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS DOMNUL NOSTRU,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI
„Bucuraţi-vă pururea întru Domnul!
Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!”
(Filipeni 4, 4)
Hristos a înviat!
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Pentru Ortodoxie sărbătoarea Sfintelor Paşti este o icoană de lumină a bucuriei veşnice din Împărăţia cerurilor. Însă această bucurie are izvorul în Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat, Biruitorul păcatului, al iadului şi al morţii. Iată cum descrie Sfântul Ioan Gură de Aur această biruinţă a lui Hristos Cel răstignit şi înviat: „Deşi Stăpânul nostru a învins, deşi El a înfipt trofeul, totuşi veselia, bucuria este comună, este şi a noastră. Căci pentru mântuirea noastră s-au făcut toate. Prin acelea prin care diavolul ne-a biruit, prin acelea l-a biruit Hristos pe diavol. (…) Prin pom l-a biruit diavolul pe Adam; prin Cruce l-a biruit Hristos pe diavol. Lemnul acela, cel dintâi, a trimis în iad, iar lemnul acesta, al Crucii, a chemat din iad pe cei plecaţi acolo. Lemnul acela, cel dintâi, l-a ascuns pe Adam cel gol, ca pe un rob, iar lemnul acesta, al Crucii, L-a arătat tuturor gol pe Biruitor, pironit în vârful Crucii. Şi iarăşi, moarte într-o parte, şi moarte în alta: una a osândit pe cei de după Adam, iar cealaltă a înviat cu adevărat pe cei ce muriseră înainte de moartea lui Hristos. «Cine va grăi puterile Domnului şi cine va face auzite toate laudele Lui?» (Psalmul 105, 2). Din muritori am ajuns nemuritori. Am fost doborâţi şi am înviat. Am fost biruiţi şi am ajuns biruitori. Acestea-s faptele cele mari ale Crucii! Acestea-s dovezile cele mari ale Învierii! Astăzi îngerii saltă şi toate puterile cereşti se veselesc şi cântă împreună pentru mântuirea întregului neam omenesc. (…) Astăzi a eliberat Domnul din tirania diavolului firea omenească şi a întors-o la nobleţea ei de mai înainte. (…) Astăzi, pretutindeni, peste toată lumea, bucurie şi veselie duhovnicească. Astăzi poporul îngeresc şi corul puterilor celor de sus se veselesc de mântuirea oamenilor”[1].
Întrucât Hristos Cel răstignit şi înviat este izvorul bucuriei depline şi netrecătoare (cf. Ioan 17, 13), legătura vie cu El, prin credinţă puternică, rugăciune fierbinte şi fapte bune, aduce bucurie în viaţa Bisericii şi în sufletele credincioșilor. Această bucurie a credinţei în Hristos şi a iubirii statornice faţă de El este o constantă a vieţii creştine şi este numită de către Sfântul Apostol Pavel„bucurie în Domnul” (cf. Filipeni 4, 4). Ea este roadă a Duhului Sfânt în sufletul omului credincios şi iubitor de Hristos şi de semeni (cf. Galateni 5, 22) şi arvună a bucuriei veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Romani 14, 17). Această bucurie, ca prezenţă a harului lui Hristos în sufletul omului credincios, luptător cu păcatul şi cu greutăţile vieţii, nu piere nici în vreme de încercare (cf. 2 Corinteni 6, 10; 7, 4; 1 Tesaloniceni 1, 6; 2, 19), ci, dimpotrivă, creşte când creştinul credincios suferă pentru Hristos şi pentru Biserică (cf. Coloseni 1, 24; Evrei 10, 34; 12, 2; Iacov 1, 2; 1 Petru4, 13). În viaţa duhovnicească a creştinului, bucuria credinţei se intensifică şi se statorniceşte prin rugăciune fierbinte, prin pocăinţă şi iertare de păcate, prin eliberarea de patimile egoiste, prin cuvântul bun şi prin fapta cea bună, prin viaţă curată şi iubire sfântă. Ea devine bucurie permanentă a celor ce înaintează pe calea sfinţeniei.
Când Sfânta Biserică a lui Hristos cheamă pe toţi oamenii la mântuire, ea îi cheamă de fapt să cunoască această bucurie sfântă în Hristos – Izvorul bucuriei veşnice. După ce Hristos-Domnul Cel răstignit a înviat din morţi, El întâmpină pe cale femeile mironosiţe, care veniseră la mormântul Său, cu salutarea: Bucuraţi-vă! (Matei 28, 9).
Când Hristos Cel înviat din morţi Se înalţă întru slavă la ceruri, El făgăduieşte ucenicilor Săi că va fi permanent împreună cu ei şi cu cei ce cred în El, „în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (cf.Matei 28, 20), iar ucenicii Săi trăiesc cu „bucurie mare” (cf. Luca 24, 52) adevărul făgăduinţei lui Hristos şi al prezenţei Lui în ei, prin lucrarea Duhului Sfânt, Mângâietorul (cf. Ioan 15, 26; 16, 13-14).
Bucuria celor ce cred în Hristos-Domnul şi-L iubesc pe El este vestită de Sfântul Apostol Petru, ca fiind bucurie preaslăvită a mântuirii, plină de har şi lumină: „pe El (pe Hristos), fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; întru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preaslăvită, dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor” (1 Petru 1, 8-9).
Pacea şi bucuria dăruite Bisericii de către Hristos Cel înviat ca pace sfântă şi bucurie negrăită şi preaslăvită ni se descoperă în luminile şi înţelesurile duhovniceşti şi tainice ale sărbătorii Sfintelor Paşti, în care Biserica lui Hristos de pe pământ trăieşte cel mai intens vocaţia sa cerească: aceea de a fi „laborator al învierii” (cum o numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul) şi „anticameră a Împărăţiei cerurilor” (cum o numeşte Sfântul Nicolae Cabasila).
Frumuseţile liturgice şi sensurile duhovniceşti ale sărbătorii Sfintelor Paşti ne înalţă mintea şi inima spre lumina sau slava netrecătoare a Împărăţiei lui Dumnezeu în care vor locui drepţii şi sfinţii după Învierea de obşte(cf. Apocalipsa 21, 23).
Iată câteva din înțelesurile duhovnicești ale slujbei de Înviere şi ale tradițiilor creştine de Paști:
În noaptea Sfintelor Paşti, întunericul produs prin stingerea luminii şi a lumânărilor în biserica lăcaş de cult, exact la miezul nopţii, simbolizează „întunericul cel mai din afară” (Matei 25, 30) al morţii şi al iadului, în care a coborât Hristos Dumnezeu cu sufletul Său uman (cf. 1 Petru 3, 18-19). Totodată,sufletul viu şi îndumnezeit al lui Hristos coborât la iad este simbolizat de singura candelă care rămâne aprinsă în biserică, şi anume candela de pe Sfânta Masă, din Sfântul Altar, deoarece Sfânta Masă simbolizează mormântul Domnului Hristos, din care El a înviat. Când protosul (arhiereul sau preotul) aprinde lumânarea de Paşti din candela de pe Sfânta Masă, iese din altar şi ridicălumânarea în văzul tuturor, aceasta semnifică taina ridicării sau învierii lui Hristos din morţi (în limba greacă învierea este redată prin cuvântul anástasis, care înseamnă ridicare). Apoi, de la aceastăsingură lumânare a protosului, se aprind toate lumânările clerului şi credincioşilor. Prin acest act liturgic se mărturiseşte simbolic adevărul că Hristos Cel Unul Sfânt este „începătură (a învierii) celor adormiţi” (1 Corinteni 15, 20), „întâiul născut din morţi” (Coloseni 1, 18), „întâiul născut între mulţi fraţi” (Romani 8, 29), „Cel dintâi înviat din morţi ca să vestească lumină poporului (evreu) şi neamurilor” (Fapte 26, 23). Aşadar, înţelegem că Învierea lui Hristos este începutul şi temelia învierii tuturor oamenilor, a învierii de obște. Din acest motiv, proclamarea Învierii lui Hristos se face în afara edificiului bisericii, în auzul şi în văzul tuturor oamenilor, deoarece învierea sau biruinţa asupra morţii este darul lui Dumnezeu pentru întreaga omenire.
Bucuria Învierii este o bucurie mai tare decât suferinţa şi moartea, pentru că nu este bucurie produsă de lumea robită de păcat şi moarte, ci este bucurie izvorâtă din Hristos Cel înviat, Cel ce a biruit păcatul şi moartea. Bucuria Învierii este bucuria intrării omului în slava şi fericirea vieţii veşnice a lui Dumnezeu. Din acest motiv, ca şi sufletele curăţite şi înnoite prin rugăciune şi post, prin pocăinţă şi împărtăşire euharistică, veşmintele liturgice de Paşti sunt albe ca lumina, iar credincioşii ortodocşi poartă haine noi şi frumoase, după ce au zugrăvit şi împodobit şi casele lor, ca să fie pline de lumină şi frumuseţe.
Lumânările de Paşti simbolizează lumina lui Hristos Cel înviat împărtăşită oamenilor.Iar ouăle roşii sau încondeiate de Paşti simbolizează viaţa frumoasă trăită în iubire smerită şi sfântă, care este mai tare decât păcatul şi moartea. Crucea unită cu lumânarea de Înviere arată biruinţa lui Hristos Cel răstignit şi înviat asupra răutăţii demonilor (cf. Coloseni 2, 15), dar şi biruinţa iubirii Sale răstigniteasupra urii, invidiei şi violenţei celor care L-au răstignit.
Troparul Învierii: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, cântat pe glasul al V-lea, este o cântare de biruinţă şi de bucurie care devine în acelaşi timp mărturisirea şi respiraţia spirituală a Bisericii timp de 40 de zile, din noaptea de Paşti şi până la sărbătoarea Înălţării Domnului. Acest tropar ne aduce bucurie şi lumină în suflet atât prin simplitatea formei, cât şi prin bogăţia conţinutului. În el se concentrează toată Evanghelia sau Vestea cea Bună a iubirii milostive nesfârşite a lui Dumnezeu pentru lume, dar şi toată credinţa şi speranţa Bisericii Ortodoxe, care se hrăneşte din bucuria Învierii lui Hristos.
Forma concisă a troparului Învierii este salutul pascal: Hristos a înviat!, Adevărat a înviat!, pe care-l adresăm unii altora în această perioadă. Salutul pascal este o mărturisire de credinţă, care arată că adevărul Învierii lui Hristos a fost primit de noi pentru a-l transmite mai departe lumii; astfel fiecare creştin ortodox devine un vestitor al Învierii Domnului, urmând pildei femeilor mironosiţe şi Sfinţilor Apostoli, care L-au întâlnit pe Hristos Cel înviat.
Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,
Sărbătoarea Sfintelor Paşti ne arată iubirea lui Dumnezeu pentru oameni şi pentru întregul univers.Lumina Învierii lui Hristos dă sens vieţii creştine zilnice, pentru că Hristos Cel înviat, prin harul Său, rămâne tainic prezent şi lucrător în Biserica Sa, până la sfârşitul veacurilor: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20). Lumina şi bucuria Învierii lui Hristos dau sens istoriei universale a omenirii, pentru că o îndreaptă spre învierea universală (de obşte) şi spre judecata universală, adică spre evaluarea spirituală a vieţii tuturor oamenilor din toate timpurile şi din toate locurile, potrivit criteriului iubirii milostive faţă de cei aflaţi în nevoi (cf. Matei 25, 31-46).Lumina Învierii lui Hristos dă sens întregii creaţii, întregului univers sau cosmos, pentru că ea îndreaptă actualul univers, care îmbătrânește, spre „un cer nou şi un pământ nou”, în care „moarte nu va mai fi” (Apocalipsa 21, 1 şi 4). De aceea, Biserica Ortodoxă cântă în noaptea de Paşti: „Acum toate s-au umplut de lumină şi cerul şi pământul şi cele de sub pământ”. Adică acum toate s-au umplut de sens şi de speranță, pentru că existenţa umană şi întreaga creaţie vor fi eliberate şi vindecate de absurditatea şi stricăciunea morţii (cf. 1 Corinteni 15, 51-58).
Însă, dacă nu ar fi înviere a morţilor, viaţa omului, ca fiinţă raţională, liberă şi iubitoare, s-ar reduce la un orizont biologic limitat, care se termină la mormânt. Fără înviere, toate idealurile omenirii de adevăr, dreptate, bunătate şi iubire sinceră rămân fără suport etern şi fără sens existenţial. În această privinţă Sfântul Grigorie de Nyssa se întreabă: „Dacă nu este înviere ce folos avem din dreptate, şi din adevăr, şi din bunătate, şi din tot binele? (…) Dacă înviere nu este, ci sfârşitul vieţii este moartea, atunci îngăduinte-mi sunt învinuirile şi hulele; (…) călcătorul de jurământ neîncetat să-şi calce jurământul, (…) altul să mintă cât voieşte, fiindcă adevărul nu are nici o roadă; nimeni să nu-l miluiască pe cel sărac, căci nerăsplătită rămâne mila, (…) dacă nu este înviere atunci nu este nici judecată, atunci şi frica lui Dumnezeu este izgonită, iar unde frica nu dăruieşte înţelepciune, acolo dănţuieşte diavolul cu păcatul. Foarte potrivit a scris David către unii ca aceştia psalmul acela: «Zis-a cel nebun întru inima lui: Nu este Dumnezeu! Stricatu-s-au şi s-au urâţit întru uneltiri» (Psalmul 13, 1)”. Dar pentru că este înviere,spune Sfântul Grigorie, „morţii îşi vor recăpăta sufletele, fiecare se va scula spre a răspunde pentru cele făcute în viaţă, fiind alcătuit aşa cum era mai înainte, din suflet şi trup”[2].
Înţelegem, aşadar, că, pentru oameni, credinţa în înviere este izvor de lumină şi putere spirituală pentru a mărturisi în lume adevărul, pentru a lupta pentru dreptate şi libertate, pentru a cultiva iubirea curată şi milostivă, pentru a săvârşi faptele bune, mai ales, când societatea umană este robită de multe răutăţi pricinuite îndeosebi de lăcomia de avere, de putere, de plăcere şi de slavă deşartă. De aceea, în afirmarea sensului vieţii, poetul exclamă: „Credinţa-n zilele de apoi/E singura tărie-n noi” (G. Coşbuc).
În lumina Învierii, ca biruinţă a iubirii milostive a lui Hristos, înţelegem că vindecarea oamenilor de fapte nedrepte şi patimi rele, individuale şi colective, necesită pocăinţă sau convertire, adică regret profund pentru răul săvârşit şi dorinţa puternică de a pune un început bun. Astfel, pocăinţa, ca stare de întristare sau căinţă şi eveniment spiritual de înnoire a vieţii, devine izvor de bucurie. În acest sens, Domnul Iisus Hristos spune că „mare bucurie se face în cer, când un păcătos se întoarce la Dumnezeu” (Luca 15, 10). Uneori, dacă oamenii nu se pocăiesc din propria convingere, ajung mai târziu în situaţii dificile care-i determină să se pocăiască prin constrângeri sau necazuri neaşteptate. Pe unii necazurile îi schimbă în bine, devenind mai smeriţi, mai responsabili şi mai buni, pe alţii încercările grele îi fac mai răi sau mai agresivi, pentru că sufletul lor n-a ajuns să simtă că numai libertatea de-a face binele este adevărata libertate.
Iubiţi fraţi şi surori,
Într-o lume marcată de instabilitate şi nesiguranţă, de conflicte violente şi neînţelegeri între popoare, mulţi oameni sunt astăzi întristaţi şi deznădăjduiţi. De aceea, trebuie să căutăm mai intens bucuria pe care ne-o aduce întâlnirea cu Hristos Cel înviat, Cel Care a biruit păcatul şi moartea, şi să împărtăşim această bucurie celor întristaţi, prin rugăciune şi fapte de ajutorare şi solidaritate.
Bucuria prezenței iubirii milostive a lui Hristos Cel înviat în inima creștinilor inspiră filantropia sau dragostea milostivă sau generoasă, care alinăîntristarea tuturor celor pe care nu îi mai iubesc cei ce i-au cunoscut cândva, dar pe care îi iubește Dumnezeu Cel milostiv.
De aceea, fiecare dintre noi suntem chemaţi să fim în jurul nostru martori şi slujitori ai păcii şi bucuriei lui Hristos Cel înviat, mai ales în spitale, orfelinate, închisori, azile de bătrâni şi case în care se află oameni în suferinţă şi sărăcie, întristare şi singurătate.
Să arătăm în jurul nostru lumină din lumina Învierii lui Hristos; să privim faţa fiecărui om în lumina Învierii lui Hristos, ca pe o sfântă lumânare de Paşti aprinsă în lume de iubirea lui Hristos pentru oameni.
Să înălţăm rugăciuni şi pentru toţi românii care se află departe de ţară, printre străini, ca să păstreze credinţa creştină ortodoxă strămoşească şi să cultive iubirea faţă de valorile noastre spirituale şi culturale româneşti!
Fie ca pacea şi bucuria aduse de Hristos-Domnul apostolilor şi femeilor mironosiţe în ziua Învierii Sale să umple inimile şi casele tuturor, ca împreună să preamărim bogăţia iubirii şi milostivirii lui Dumnezeu pentru oameni prin cuvântul bun şi fapta cea bună.
Ne rugăm lui Dumnezeu ca Sfintele Sărbători de Paşti să vă aducă tuturor ani mulţi cu pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!
Al vostru către Hristos Domnul rugător,
† D A N I E L
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Învierea Domnului – Sfintele Paşti
În Biserica Ortodoxă, anul acesta, la 12 aprilie 2014, este Sfânta și Marea Duminică a Paștilor. În această duminică „prăznuim Învierea cea dătătoare de viață a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos„.
Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creștinilor ortodocși, pe care o numim în cântările Bisericii „praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor”. Ea este cel mai important eveniment care a avut loc în istoria umanității și diferențiază creștinismul de toate celelalte religii deoarece capul Bisericii Creștine, Hristos, a înviat din morți, arătându-ne că nu a fost doar un om excepțional, ci Dumnezeu adevărat și Om adevărat, Care S-a întrupat pentru noi și pentru a noastră mântuire. Pentru noi, creștinii, realitatea Învierii lui Hristos este fundamentul credinței noastre, pentru că Sfântul Apostol Pavel spune: Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credința voastră (I Cor. 15, 17), ceea ce arată că adevărul și puterea mărturiei noastre ortodoxe se datorează Învierii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care este garanția învierii noastre a tuturor.
Biserica prăznuiește Învierea lui Hristos începând din momentul pogorârii Sale la iad, unde a eliberat sufletele drepților Vechiului Testament de sub stăpânirea morții și a diavolului, după cum aflăm din sinaxarul din Sfânta și Marea Sâmbătă: Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Lui curat și Dumnezeiesc se pogoară și în iad.
Astăzi, iadul se tânguiește pentru că puterea i-a fost nimicită
Acest lucru se vede și în iconografia Învierii Domnului, unde imaginea pogorârii Mântuitorului nostru Iisus Hristos la iad este considerată icoana tradițională a Învierii în Ortodoxie. Reprezentarea iconică a Învierii sub forma pogorârii Domnului nostru Iisus Hristos la iad este legată de argumentul biblic dinEpistola Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, de unde aflăm: Pentru că și Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El, Cel drept, pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut în duh, întru care S-a pogorât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare… (I Petru 3, 18-19). Așadar, cu sufletul Său Dumnezeiesc, Mântuitorul Iisus Hristos a coborât la iad, în închisoarea sufletelor, unde a binevestit celor morți. Același lucru îl aflăm din capitolul 4, versetul 6 al aceleiași Epistole a Sfântului Apostol Petru: Că spre aceasta s-a binevestit morților, ca să fie judecați ca oameni, după trup, dar să vieze, după Dumnezeu, cu duhul.
În acest sens, în cântările Bisericii regăsim foarte bine precizat momentul pogorârii Domnului la iad. Astfel, troparele care se cântă la Vecernia Paștelui ne arată că astăzi iadul strigă suspinând și se tânguiește, deoarece puterea i-a fost nimicită, pentru că Hristos i-a eliberat pe toți cei care fuseseră de veacuri sub stăpânirea sa.
Deosebit de important pentru înțelegerea acestor fapte este cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur din ziua Sfintelor Paști unde, printre altele, ne spune: Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ținut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Și aceasta mai înainte înțelegând-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amărât, întâmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat. S-a amărât, că a fost batjocorit; s-a amărât, că a fost omorât; s-a amărât, că s-a surpat; s-a amărât, că a fost legat. A primit un trup și de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ și s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea și a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, iadule, biruința? Înviat-a Hristos și tu ai fost nimicit.
Vestea Învierii cuprinde întreg pământul
Tot în acest sens, Sfântul Ioan Damaschin expune învățătura Bisericii despre pogorârea lui Hristos la iad într-un tropar din Canonul Paștelui: Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului și ai sfărâmat încuietorile cele veșnice, care țineau pe cei legați, Hristoase; iar a treia zi, ca și Iona din chit, ai înviat din mormânt. Deci, pogorârea la iad a fost făcută cu scopul de a zdrobi porțile împărăției întunericului, adică de a pune capăt morții și stăpânirii diavolului și pentru a binevesti și celor morți mântuirea adusă de El pentru ca întreaga fire omenească să audă vestea Evangheliei Sale.
Învierea Domnului a avut loc în primele ore ale duminicii, după cum aflăm din sinaxarul din ziua Sfintelor Paști, unde ni se spune: Învierea Domnului așa s-a petrecut: La miezul nopții, pe când străjerii păzeau mormântul, pământul s-a cutremurat și un înger s-a pogorât și a răsturnat piatra de pe mormânt. Ostașii văzând aceasta, s-au înspăimântat și au fugit; numai după aceea s-a petrecut venirea femeilor la mormânt, sâmbătă după miezul nopții, aproape de revărsatul zorilor. Învierea a cunoscut-o întâi Maica lui Dumnezeu, care, după cum grăiește Evanghelia de la Matei, ședea la mormânt împreună cu Maria Magdalena. Dar spre a nu se arunca îndoială asupra învierii, din pricina dragostei de mamă pentru Fiul său, de aceea zic Evangheliștii că Domnul S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena. Ea a văzut și pe îngerul, ce sta pe piatră, și plecându-se, a văzut și pe cei dinăuntrul mormântului, care au vestit Învierea Domnului și au grăit: „A înviat, nu este aici, iată locul unde L-au pus pe Dânsul”.
Cum prăznuim Paștele?
Faptul că Maica Domnului L-a văzut prima pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos înviat este atestat și de cântările Bisericii, unde spunem: Îngerul a strigat celei pline de har: Curata Fecioară, bucură-te; iarăși zic: Bucură-te, că Fiul tău a înviat a treia zi din mormânt. În textele evanghelice nu rezultă clar că Maica Domnului L-a văzut pe Hristos înviat. Există însă fraze care se referă la „cealaltă Marie”. Sfântul Evanghelist Matei scrie: După ce a trecut sâmbătă, când se lumină de ziua întâi a săptămânii (duminică), au venit Maria Magdalena și cealaltă Marie, ca să vadă mormântul (Matei 28, 1). De asemenea, în altă parte, se vorbește despre Maria lui Iacov (Luca 24, 10). Tâlcuind aceste situații,Sfântul Grigorie Palama spune că este vorba despre Maica Domnului, care a venit prima la mormânt. Ea a aflat de la început din gura Arhanghelului Gavriil că Fiul ei a înviat, după care L-a văzut pe Acesta, și numai ea s-a învrednicit să-I cuprindă picioarele cu mâinile sale. Tot în acest sens Sfântul Grigorie Palama spune că era drept și corect ca Preasfânta Născătoare de Dumnezeu să fie prima care să afle vestea Învierii și prima care să-L vadă pe Hristos înviat. Faptul că Sfinții Evangheliști au evitat să spună direct că prima care L-a văzut pe Hristos a fost Preasfânta Născătoare de Dumnezeu are o motivație importantă, după cum afirma tot Sfântul Grigorie Palama, pentru că ei nu au vrut să dea necredincioșilor prilej de a pune la îndoială învierea, de vreme ce aceasta a fost constatată de Maica lui Hristos.
Învierea lui Hristos nu trebuie sărbătorită ca un eveniment istoric și social, ci ca unul existențial, deoarece pentru ea ne-am pregătit prin postire timp de 7 săptămâni, pentru că, după cum ne spun Sfinții Părinți, este nevoie atât de curățirea simțurilor trupești, cât și de cea a celor sufletești pentru a primi bucuria Învierii Domnului: Să ne curățim simțurile și să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii. Și, cântându-I cântare de biruință, luminat să-L auzim zicând: bucurați-vă (Sfântul Ioan Damaschin). În acest sens, Sfântul Grigorie Teologul ne îndeamnă să nu facem din Înviere o petrecere lumească, ci să o sărbătorim cu sfințenie și să ne îndepărtăm de duhul lumesc. De aceea, să cinstim Învierea Domnului și să spunem: Hristos a Înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le!
Sinteza sărbătorii Învierii Domnului o face Sinaxarul Sfintelor Paşti:
„Numim sărbătoarea de azi Paști, după cuvântul care în vechiul grai evreiesc însemnează trecere; fiindcă aceasta este ziua în care Dumnezeu a adus, la început, lumea dintru neființă întru ființă. În această zi smulgând Dumnezeu pe poporul israelitean din mâna Faraonului, l-a trecut prin Marea Roșie și tot în această zi, S-a pogorât din ceruri și S-a sălășluit în pântecele Fecioarei. Iar acum, smulgând tot neamul omenesc din legăturile iadului, l-a suit la cer și l-a adus iarăși la vechea vrednicie a nemuririi. Dar pogorându-Se la iad Domnul, nu a înviat pe toți câți erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; și sufletele sfinților din veac, ținute cu sila de iad, le-a slobozit și a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri. Drept aceasta, bucurându-ne peste fire, prăznuim, cu strălucire, Învierea, închipuind bucuria cu care s-a îmbogățit firea noastră prin îndurarea milostivirilor lui Dumnezeu. De asemenea, dându-ne unul altuia obișnuita sărutare de Înviere, prăznuim și risipirea vrajbei, arătând prin aceasta unirea noastră cu Dumnezeu și cu îngerii Săi. Iar Învierea Domnului, așa s-a petrecut: La miezul nopții pe când străjerii păzeau mormântul, pământul s-a cutremurat și un înger s-a pogorât și a răsturnat piatra de pe mormânt. Ostașii văzând aceasta, s-au înspăimântat și au fugit; numai după aceea s-a petrecut venirea femeilor la mormânt, sâmbătă după miezul nopții, aproape de revărsatul zorilor. Învierea a cunoscut-o întâi Maica lui Dumnezeu, care, după cum grăiește Evanghelia de la Matei, ședea la mormânt împreună cu Maria Magdalena. Dar spre a nu se arunca îndoială asupra Învierii, din pricina dragostei de mamă pentru Fiul său, de aceea zic Evangheliștii că Domnul S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena. Ea a văzut și pe îngerul, ce sta pe piatră, și plecându-se, a văzut și pe cei dinăuntrul mormântului, care au vestit Învierea Domnului și au grăit: „A înviat, nu este aici, iată locul unde L-au pus pe Dânsul”. Deci, auzind ea acestea, a alergat degrab la ucenicii cei mai înflăcărați, la Petru și la Ioan, și le-a vestit lor Învierea. Iar întorcându-se ea cu cealaltă Marie la mormânt, le-au întâmpinat pe ele Hristos, zicându-le: „Bucurați-vă!”. Drept era, ca seminția femeiască să audă ea, mai întâi, bucuria, ca ceea ce a auzit mai întâi: „întru dureri să nască fii”. Ele fiind biruite de dragoste, s-au apropiat și s-au atins de preacuratele Lui picioare, voind să-L cunoască mai cu dinadinsul. Apostolii au venit la groapă și Petru numai plecându-se în mormânt, s-a întors înapoi, iar Ioan a intrat înăuntru, a privit mai cu de-amănuntul și a pipăit giulgiul și mahrama capului (Luca 24, 12; Ioan 20, 3-8). Magdalena, spre a se încredința mai cu dinadinsul despre cele ce văzuse, a venit iarăși împreună cu celelalte femei la mormânt, cam pe la revărsatul zorilor și au stat afară și plângeau. Dar uitându-se ea în mormânt văzu doi îngeri strălucind de lumină, care, certând-o oarecum, i-a grăit: „Femeie ce plângi? Pe cine cauți? Pe Iisus Nazarineanul cauți? Pe Cel răstignit? S-a sculat, nu este aici”. Și îndată s-au ridicat cuprinși de teamă, văzând pe Domnul. Iar aceea întorcându-se a văzut pe Hristos stând și părându-i-se că El este grădinarul (că mormântul era în grădină) I-a zis: „Doamne, dacă tu l-ai luat pe El, spune unde L-ai pus; și eu Îl voi lua pe Dânsul”, și căutând ea din nou către îngeri, Mântuitorul a grăit Magdalenei: „Marie!”; iar ea înțelegând dulcele și cunoscutul glas al lui Hristos, voia să se atingă de El. Dar El a zis: „Nu te atinge de Mine, că încă nu M-am suit la Tatăl Meu; precum socotești, ție ți se pare că Eu sunt încă om; ci mergi la frații Mei și spune-le, cele ce ai văzut și auzit”; și Magdalena a făcut așa. Luminându-se de ziuă, ea a venit iarăși la mormânt cu celelalte; iar cele ce erau cu Ioana și cu Salomeea au venit la răsăritul soarelui și, pe scurt grăind, femeile au venit la mormânt adesea și între ele era și Născătoarea de Dumnezeu. Că ea este aceea pe care Evanghelia o numește Maria lui Iosie; Iosie era fiul lui Iosif. Nu se știe însă ceasul când a înviat Hristos. Unii zic că la cântarea cea dintâi a cocoșilor; alții când s-a întâmplat cutremurul, iar alții într-altă dată. Deci așa petrecându-se faptele, iată că unii din cei ce păzeau mormântul au venit și au spus arhiereilor cele întâmplate; iar aceștia mituindu-i cu bani, i-a înduplecat să spună că ucenicii lui Hristos au venit în timpul nopții și L-au furat. În seara acelei zile însă ucenicii fiind adunați laolaltă de frica iudeilor, și ușile fiind încuiate, a intrat Iisus la dânșii, că era cu trup nestricăcios, și ca de obicei le-a vestit lor: „Pace vouă!”. Ei, văzându-L, s-au bucurat peste măsură de mult și au primit prin suflare, mai desăvârșită lucrarea Preasfântului Duh. În ce privește însă, Învierea Domnului în a treia zi de la înmormântare, așa să știi: Joi seara și Vineri ziua, fac o zi (așa socoteau evreii întinderea unei zile); apoi Vineri noaptea și Sâmbăta întreagă, fac altă zi; – iată deci a doua zi. Altă zi o face noaptea de Sâmbătă și o parte din ziua de Duminică (fiindcă după o parte a începutului se înțelege întregul), deci altă întindere de zi. Iată dar și ziua a treia. Sau alt fel: Hristos S-a răstignit Vineri la ceasul al treilea; de la ceasul al șaselea și până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric, aceea înțelegeți-o o noapte; deci iată o întindere de o zi de la ceasul al treilea până la al nouălea. Apoi, după întuneric iată ziua și noaptea de Vineri; deci a doua întindere de zi. În sfârșit ziua Sâmbetei și noaptea ei fac, iată, a treia întindere de zi. Că deși Mântuitorul a făgăduit să ne facă bine în trei zile, totuși binefacerea a plinit-o El într-un răstimp mai scurt. A Cărui slavă și putere este în vecii vecilor. Amin”.