Continuăm să publicăm în serial cartea “Mărturisitorii”, apărută la editura Lucman, despre lucrarea minunată a celor pe care evlavia populară a început deja să îi numească “Sfinţii Închisorilor”, dar pe care Biserica Ortodoxă Română întârzie fără explicaţie să îi ia în discuţie pentru canonizare. Volumul este îngrijit de Ciprian Voicilă şi tipărit cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Justinian Chira, al Maramureşului şi Sătmarului.
2. O mărturie din Ţara Sfântă…
Scrisoarea părintelui stareţ Evdochim de la Mănăstirea Sfântul Sava din Ţara Sfântă despre buna mireasmă a moaştelor noilor mucenici români
Arhimandritul Evdochim, Sfânta Mănăstire Sf. Sava
În Sfânta Lavră, 11/24 iunie 2010
Preacuvioase Părinte Stareţ Justin, binecuvântaţi!
Cu multă bucurie vă comunicăm, prin prezenta scrisoare, aducând mărturie, cu evlavie şi din inimă, experienţa noastră deosebită în ceea ce priveşte sfinţenia Noilor mucenici ai ţării voastre din timpul abominabilului regim comunist ateu.
Un ieromonah evlavios din România, acum aproximativ patru ani, ne-a oferit o părticică din sfintele moaşte ale unui nou mucenic român necunoscut, care răspândea o mireasmă minunată. Având o oarecare îndoială despre abundenţa miresmei, care se revărsa de multă vreme, am lăsat părticica pentru un timp, neacordându-i mare importanţă. Însă, cu trecerea anilor, am constat că această mireasmă atât de puternică şi rară rămâne aceeaşi, chiar şi de la distanţă. Iar din ziua Tuturor Sfinţilor (17/30 mai 2010 – n. red.), am aşezat-o, împreună şi cu alte Sfinte Moaşte, pe Sfânta Masă, unde răspândeşte în valuri un minunat miros.
Având ca pretext acest ultim fapt, din adâncul inimii vă urez să aveţi întotdeauna cu bogăţie Harul şi binecuvântarea Dumnezeului nostru Celui în Treime şi mijlocirile slăviţilor Sfinţi Noi Mucenici ai ţării voastre, aşa încât să se conducă sfânta voastră luptă pentru recunoaşterea şi proclamarea bisericească oficială a mulţimii de Noi Mucenici români care, prin mărturisirea tare a credinţei şi martiriul sângelui lor, au sfinţit întreg pământul şi au slăvit Biserica Ortodoxă a lui Hristos.
Aşadar, vă urez să aveţi vară binecuvântată şi sfântă, în sănătate şi desfătare duhovnicească. Rugaţi-vă şi pentru noi…
Cu cinste, înflăcărate rugăciuni şi multă iubire de Hristos,
Arhim. Evdochim,
şi cei împreună cu mine fraţi în Hristos.[1]
3. Vindecarea de pancreatită
Acest material prezintă relatarea unei cumpene din viaţa Elenei T., depăşite numai cu mila lui Dumnezeu şi cu ajutorul Sfinţilor Mărturisitori de la Aiud, al altor sfinţi bineplăcuţi lui Dumnezeu şi, nu în ultimul rând, prin puterea tămăduitoare a Sfintei Împărtăşanii şi a rugăciunilor din cadrul Sfintei Liturghii.
În ziua de 12.09.2009, în timp ce mă aflam în Israel într-o delegaţie, soţia mea, Ştefania V., a fost nevoită să o interneze de urgenţă la Spitalul Universitar, la secţia gastro-intestinale, pe Elena T., mama ei, întrucât avea dureri foarte mari în zona abdominală. Pe 14.09.2009 am revenit în ţară şi m-am dus la spital la soacra mea. Când am ajuns la ea, nu se simţea prea bine, o durea stomacul şi avea probleme cu respiraţia. Am întrebat-o ce diagnostic i‑au pus medicii, însă situaţia nu era foarte clară, mai aştepta rezultatul de la o serie de analize. Seara, pe la ora 22:00, ne-a sunat un domn, ruda unei paciente internată în salon cu soacra mea, care ne‑a comunicat că Elena T. nu se simte bine şi că le-a auzit pe asistente spunând că nu va mai rezista până dimineaţă. Am hotărât să mă duc de urgenţă la spital, iar soţia să rămână cu cei doi copii ai noştri. Nu ne‑am gândit nicio clipă că am putea solicita sprijinul unei relaţii sau vreunui medic, pentru că nu aveam la cine să apelăm. Singurul lucru la care ne-am gândit a fost ajutorul lui Dumnezeu şi faptul că, dacă va fi ca Elena să plece dintre noi, să fie spovedită şi împărtăşită. Deşi era o oră târzie, l-am sunat pe părintele I.M., duhovnicul familiei noastre, inclusiv al Elenei T. Pentru că noi nu avem maşină, părintele I. M. a venit să mă ia şi am plecat împreună la spital. În drum spre spital, soţia mi-a telefonat să-mi spună că a sunat-o şi medicul de gardă, care a solicitat să vină cineva din familie la spital. Până să ajungem la spital, părintele s-a rugat continuu, lucru care m-a impresionat şi mi-a dat încredere.
Când am ajuns la spital, soacra mea nu arăta deloc bine, însă era lucidă şi s-a bucurat foarte mult să-şi vadă duhovnicul. Întrucât medicii hotărâseră ca pacienta Elena T. să fie mutată la secţia de terapie intensivă, părintele I. M. i-a întrebat dacă are timp să o spovedească pe sora Elena şi a primit acceptul lor. După ce s-a spovedit şi s-a împărtăşit, Elena T. a fost mutată la terapie intensivă. În acele momente din noapte alături de mine a fost tot timpul părintele I. M., precum şi prietenul meu cel mai bun, Ioan M. cu care am „bătut” tot Bucureştiul ca să găsesc un medicament injectabil de care soacra mea avea nevoie la terapie intensivă şi care nu se găsea în spital. La un moment dat a venit şi soţia mea. Părintele a încercat să ne întărească şi să ne facă să înţelegem că Dumnezeu are un plan de mântuire pentru fiecare dintre noi şi, indiferent de situaţie, trebuie să avem răbdare şi încredere în mila lui Dumnezeu.
Medicul de gardă de la terapie intensivă nu a putut să ne dea prea multe informaţii, însă verdictul pus era pancreatită acută severă. Atunci nu am prea înţeles gravitatea bolii, întrucât nu ştiam nimic despre pancreatită, iar cei de la terapie intensivă ne-au recomandat să ne reîntoarcem dimineaţa, ca să vorbim cu medicul care a preluat cazul.
În cursul dimineţii, soţia mea a luat legătura cu şefa secţiei de terapie intensivă care i-a spus că situaţia este foarte gravă, iar şansele Elenei de supravieţuire sunt minime. A fost un şoc pentru soţia mea.
După ce mi-am rezolvat problemele la serviciu, m-am dus direct la spital. Acolo m-am întâlnit şi eu cu şefa secţiei de terapie intensivă, care mi-a spus acelaşi lucru – situaţia este foarte gravă şi, chiar şi în occident, unde tehnica medicală este mult mai dezvoltată, reuşita în astfel de situaţii este foarte redusă.
Doamna L., şefa secţiei de terapie intensivă, mi‑a mai spus că pancreatita este boala chirurgilor şi că l-a rugat pe domnul doctor I. să preia acest caz. Ulterior, am aflat că ceilalţi medici au refuzat să se ocupe de Elena, întrucât nu-i dădeau prea multe şanse de supravieţuire. Prima întâlnire cu doctorul I. nu o voi uita niciodată. A ieşit din secţia de terapie intensivă şi mi-a spus: „Pregătiţi-vă, are şanse mari să se prăpădească!”. Doctorul spunea acest lucru întrucât Elena T., pe lângă pancreatita acută severă, mai suferea şi de o insuficienţă respiratorie determinată de apa la plămâni – consecinţă directă a bolii.
Deşi toţi încercau să ne pregătească pentru „ceea ce este mai rău”, noi am spus tot timpul că „ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă” şi că „Dumnezeu poate face minuni”. Şi aşa a şi fost. Nu am deznădăjduit, am conştientizat că nu avem altceva de făcut decât să ne rugăm şi să ne punem toată încrederea în Dumnezeu.
Alături de noi în rugăciune au fost, pe lângă părintele I. M., atât creştini pe care îi cunoaştem, dar şi creştini pe care nu i-am văzut niciodată şi cărora sperăm ca Bunul Dumnezeu să le răsplătească dăruirea sufletească şi rugăciunile făcute.
Şederea Elenei T. în spital şi evoluţia bolii a durat aproximativ 6 luni de zile şi a parcurs mai multe etape.
Dr. I. ne-a spus că pancreasul Elenei se descompune, iar boala reclamă cel puţin trei intervenţii chirurgicale succesive, însă momentul fiecărei intervenţii poate fi fatal.
Cu toate acestea noi insistam să spunem ori de câte ori aveam ocazia că Dumnezeu e mare şi că numai El o poate ajuta pe Elena. În tot acest timp, părintele I. a pomenit-o la Sfânta Liturghie şi în rugăciunile sale personale.
Ne-am rugat tot timpul Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Sfântului Pantelimon, Sfântului Ioan Rusul, Sfântului Nicolae, Sfintei Parascheva de la Iaşi, Sfântului Serafim de Sarov, Sfântului Nectarie, Sfinţilor Doctori Fără de Arginţi, Sfântului Spiridon al Trimitundei şi altor sfinţi bineplăcuţi lui Dumnezeu, faţă de care ne cerem iertare pentru că nu i-am pomenit în această relatare.
Încă din acea noapte în care Elena a fost internată la terapie intensivă, sora noastră în Hristos, Elena M., soţia lui Ioan M, ne-a adus mir de la Sfinţii Mărturisitori de la Aiud. Sora Elena M. are mare evlavie la Sfinţii Mărturisitori de la Aiud şi a reuşit să ne transmită şi nouă încrederea în puterea făcătoare de minuni a acestora. Pentru că nu ştiam prea multe despre Sfinţii Mărturisitori de la Aiud şi nu aveam în casă un acatist al acestor sfinţi am început să cercetez pe internet. Aşa am aflat despre minunile pe care le‑au făcut şi le fac în continuare şi despre faptul că părticele din sfintele lor moaşte au izvorât mir. Am căutat pe internet Acatistul Sfinţilor Mărturisitori de la Aiud şi am început să ne rugăm. În paralel, ori de câte ori mă duceam la spital, o însemnam pe soacra mea pe frunte cu mir de la Sfinţii Mărturisitori de la Aiud, rugându-mă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinţilor Martiri Mărturisitori de la Aiud, miluieşte-o pe roaba Ta, Elena”, cu mir de la Sfântul Nectarie şi cu mir de la Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi.
Soacra mea a stat la terapie intensivă două săptămâni, timp în care a fost mai mult inconştientă. În momentul în care soacra mea a deschis ochii, asistenta şi‑a făcut semnul sfintei cruci şi a exclamat: „Doamne, păzeşte, mamaia asta s-a trezit!”. În intervalul celor şase luni de spitalizare, Elena T. a fost supusă la două intervenţii chirurgicale (prima intervenţie a durat peste cinci ore, iar a doua aproape patru ore), i-au fost scoşi din interior în total 5,5 litri de puroi, a stat la pat cu nouă drenuri introduse în abdomen. Săptămâni întregi nu a putut să mănânce şi să bea apă. Pe toată această durată nu am renunţat nicio clipă la credinţa că Marele Dumnezeu se va milostivi de sora Elena T.
Evoluţia stării de sănătate a Elenei T. după prima operaţie a fost nesperat de bună, lucru care ne‑a dat şi mai multă încredere. Părintele I. M., care ştia că îi dădeam Elenei cu mir adus de la Aiud şi că ne rugam la Sfinţii Mărturisitori ai închisorilor, mi-a zis că este o minune a Sfinţilor Mărturisitori de la Aiud. Ne-a mai spus că, în aceeaşi măsură, au făcut minuni Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie pe care a primit-o de mai multe ori în timpul spitalizării.
După a doua intervenţie chirurgicală, dr. I. a afirmat: „Este pentru prima dată în cariera mea când mă întâlnesc cu aşa ceva. Nu înţeleg, de unde are femeia asta atâta putere?”, iar eu am subliniat cu un glas tremurând şi cu lacrimi de bucurie: „de la Dumnezeu”.
Pe toată durata internării Elena T. s-a rugat permanent la Dumnezeu şi ne spunea că Îl are mereu în minte şi în inimă. Ne spunea: „numai Dumnezeu are grijă de mine”.
Toţi medicii, inclusiv şefa secţiei de terapie intensivă şi dr. I., au spus că evoluţia Elenei T. este o excepţie de la regulă, un miracol. Statistica spune că numai 1% din cazuri supravieţuiesc, iar astfel de cazuri se dezbat la congresele medicale. După externare, când a fost în putere să meargă pentru prima dată la biserică, când l-a văzut pe părintele I. M., l-a îmbrăţişat şi a izbucnit în plâns, iar părintele I.M., îmbrăţişându-şi fiica duhovnicească, a exclamat, „mare MINUNE de la Dumnezeu!”. Noi nu dorim dezbaterea cazului Elenei T. la niciun congres medical, vrem să mărturisim că am crezut şi credem în Dumnezeu şi în sfinţii cei bineplăcuţi Lui. Vrem să mărturisim puterea făcătoare de minuni a Sfinţilor Mărturisitori ai închisorilor.
În momentul de faţă, Elena T. s-a reîntors acasă, se recuperează şi ne ajută în continuare să ne creştem cei doi copii şi cu siguranţă ne va ajuta să‑l creştem şi pe al treilea, căci soţia mea este însărcinată în 4 luni, prunc ce a fost promis Născătoarei de Dumnezeu pentru însănătoşirea Elenei.
(Mircea V., 1 martie 2010, Bucureşti)
[1] Traducere din limba greacă de asist. univ. Ion Marian Croitoru (n. ed.).
