Acasa Cultura-ReligieReligie Mărturisitorii – episodul 5. Prietenul meu, Sfântul din cruciuliţă

Mărturisitorii – episodul 5. Prietenul meu, Sfântul din cruciuliţă

scris de A.P.
0 afisari

Continuăm să publicăm în serial cartea “Mărturisitorii”, apărută la editura Lucman, despre lucrarea minunată a celor pe care evlavia populară a început deja să îi numească “Sfinţii Închisorilor”, dar pe care Biserica Ortodoxă Română întârzie fără explicaţie să îi ia în discuţie pentru canonizare. Volumul este îngrijit de Ciprian Voicilă şi tipărit cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Justinian Chira, al Maramureşului şi Sătmarului.

 

 

8. „M-am dus să mă spovedesc…”

Am citit, probabil nu întâmplător, că adunaţi mărturii despre minunile făcute de Sfinţii Mărturisitori în scopul canonizării lor.

Nu ştiu dacă are rost să vă spun numele meu (nu cred că are vreo importanţă), dar cu siguranţă este mai importantă mica istorioară trăită de mine.

În această vară am ajuns de câteva ori pe Sfântul Munte Athos, unde am văzut cu mare bucurie cu câtă evlavie se cinstesc moaştele noilor mărturisitori.

Necunoscând prea multe lucruri despre suferinţele şi sfinţenia acestora, am început să citesc o serie de cărţi, de care, cu sinceritate, am rămas cutremurat.

Nu după multă vreme, un frate român de la un schit românesc din Sfântul Munte a ajuns în ţară, şi a trecut într-o seară şi pe la mine. Nu mică mi-a fost surpriza să văd că purta în permanenţă asupra lui părticele din sfintele moaşte de la Aiud, care emanau o mireasmă extraordinară.

Cu sfială i-am cerut o bucăţică mică din moaştele purtate asupra sa, ca binecuvântare.

Fără cea mai mică reţinere, mi-a dat o părticică, pe care, ulterior, am pus-o într-o cruciuliţă de lemn, pe care, în momentele grele, o port la gât spre ajutor.

Astfel, la începutul unui concurs aeronautic la care eram concurent (pe la mijlocul lui 2010), Sfântul Mărtu­risitor a început să emane o mireasmă atât de puternică, ieşind prin combinezonul de zbor, de parcă aş fi inspirat dintr-o sticluţă cu mir. Toată cruciuliţa de lemn mirosea de parcă aş fi scufundat-o în mir. Era incredibil. Un miros din altă lume, care confirma faptul că sfântul mărturisitor mă însoţea permanent.

Am prins curaj şi am simţit un sprijin nevăzut. Trecând peste emoţii, deşi rezultatele finale au fost modificate în defavoarea mea, am câştigat acel concurs.

Nu ştiu cât de grăitoare este întâmplarea pentru dumneavoastră, dar, din punctul meu de vedere, am certitudinea că, din nevăzut, Dumnezeu mi-a făcut cadou un mare prieten, în faţa căruia, prin multele mele greşeli, mă simt nevrednic.

De-a lungul anului, cu toate că sfintele moaşte miros a mir în permanenţă (totuşi e un miros diferit faţă de mirul „clasic”), din când în când, mirosul creşte mult în intensitate. Probabil atunci se manifestă ajutorul, iar eu nici nu realizez. Ultima oară când mirosul a fost puternic a fost recent, în dimineaţa în care m-am spovedit, menţinându-se apoi pe tot parcursul zilei. Nu era prima mea spovedanie, dar era una specială. Îmi era foarte greu să spovedesc nişte păcate, ceva mă reţinea. Când au început sfintele moaşte să se înmiresmeze, am ştiut că nu trebuie să ţin nimic pentru mine. Şi m-am dus să mă spovedesc…

(Ionuţ Riteş)

 

 

9. Lăudaţi pe Dumnezeu întru sfinţii Lui

M-am întors de curând de la Mănăstirea Căşiel, o oază de linişte şi bucurie întru Domnul. Mergeam pentru prima dată şi am avut bucuria să stau două zile acolo. Aşa cum se întâmplă de multe ori, bucuria se face tot mai mare şi mai mare.

Acolo, în a doua zi, a venit o doamnă însoţită de o prietenă. Doamna s-a aşezat alături de noi şi a început şi dânsa să ajute la bucătărie, că e toamnă deja şi se pregătesc legumele pentru iarnă. Eram acolo cam de toate vârstele, tinere şi mai puţin tinere. Se vorbea despre mănăstiri, despre viaţa în mănăstire, despre cum se face dulceaţa de struguri, despre serviciu, despre neputinţe omeneşti, despre cărţi duhovniceşti, despre boli, despre sfinte moaşte… Aşa am ajuns să vorbim despre sfinţii închisorilor şi despre Aiud.

Doamna, mică de statură, cu ochii luminoşi şi faţa zâmbitoare, stătea în dreapta mea. Îmi arată braţele şi îmi spune că erau negre şi cu găuri, iar acum nu mai sunt aşa, îmi arată un picior şi îmi spune că şi acolo e vindecată, că i-au rămas doar urme. Braţele, picioarele şi jumătate din corp, până la torace îi fusese înnegrit şi plin de găuri, de răni sângerânde, răni deschise… Medicii nu ştiau ce ar fi putut declanşa o astfel de boală. Medicul ei, o doamnă, i-a indicat o mulţime de medicamente. Lumea o ocolea, fugea din calea ei, deşi boala nu era molipsitoare. Avea doar o mână de prieteni care nu se temeau de ea şi cu care mergea la mânăstiri prin ţară… Boala i se declanşase în urmă cu trei ani.

O priveam cu uimire. Era împăcată cu sine, plină de nădejde şi de bucurie. Repeta mereu că pentru păcatele ei era aşa, că acelea erau păcatele ei care din interior au ieşit la suprafaţă. Nu învinovăţea pe nimeni şi nu vorbea de rău pe nimeni. „Pentru păcatele mele”, repeta mereu.

S-a uns cu untdelemn adus de la diferite mânăstiri din ţară. Dar când a început să se ungă numai cu untdelemn din candela de la icoana Maicii Domnului de la Aiud, a început să se vindece. De două ori pe an merge la Aiud.

Ne arătă iar braţele curate, sănătoase, doar cu câteva pete mici, mici, puţin mai închise la culoare decât pielea dânsei. Doamna Ana I. din Satu Mare.

Am dat slavă lui Dumnezeu. Vedeam o mărturie vie, o minune.

Apoi, doamna arătă celălalt picior. Acolo pielea mai era neagră şi mai avea o rană deschisă. Doar aceea a mai rămas.

S-a dus la medic şi i-a arătat că s-a vindecat. A întrebat-o ce anume a făcut, pentru că pentru boala ei nu există vindecare! Acest lucru nu i-l spusese mai înainte, doar acum, când a văzut-o vindecată.

Doamna Ana i-a mărturisit că sfinţii de la Aiud au vindecat-o, că s-a uns cu untdelemnul din candelă. Azi doamna doctor are în cabinet icoana Maicii Domnului cu sfinţii mărturisitori de la Aiud. Acum doreşte să scrie o scrisoare în care să specifice, cu ajutorul medicului, denumirea exactă a bolii şi tot ce a trăit, ca apoi să o dea părintelui de la Aiud.

Mare eşti, Doamne!

(Ramona Pop, 27 august, 2009)

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult