Acasa Cultura-ReligieReligie Pilda Semănătorului

Pilda Semănătorului

scris de Doru Dragomir
1.089 Afisari

Domnul nostru Iisus Hristos a asemănat, în această pericopă evanghelică, propovăduirea învăţăturii Sale cu sămânţa pe care o aruncă semănătorul în sensul propriu al cuvântului.

După cum semănătorul, deschizând mâna sa, aruncă sămânţa pe pământ, tot aşa propovăduitorul Evangheliei, deschizând gura sa, împrăştie învăţătura sa în urechile ascultătorilor. Sămânţa nu rodeşte, sau rodeşte, după felul pământului în care se seamănă. “Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi pe când semăna el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată în picioare şi păsările au mâncat-o”. Acest verset este o introducere proprie a lui Luca, prin trei cuvinte cu aceeaşi rădăcină. În sensul plenar sau duhovnicesc al cuvântului, SEMĂNĂTORUL este Iisus Hristos, care a venit pe pământ să ne propovăduiască învăţăturile mântuirii. El nu zice: “Eu am ieşit să seamăn sămânţa Mea”, ca să nu Se arate iubitor de slavă deşartă şi să dea prilej de tulburare fariseilor şi cărturarilor, care, mereu căutau să-L învinovăţească. Nu a zis nici “Ieşit-a lucrătorul…”, ci “semănătorul”, ca să arate prin aceasta că, după cum un semănător adevărat este, nu cel ce are sămânţă şi nu o seamănă, ci cel ce are sămânţă şi o seamănă, tot aşa adevăratul învăţător este, nu cel ce are putere de a învăţa, dar nu învaţă, ci cel ce are darul învăţăturii şi învaţă cu adevărat şi pe alţii. Ceea ce se petrece cu sămânţa care se seamănă, acelaşi lucru se petrece şi cu cuvântul care se propovăduieşte. Semănătorul a semănat sămânţa, dar o parte din sămânţă a căzut în drum, de aceea şi cei ce treceau pe drum au călcat-o şi păsările, care zburau pe deasupra drumului, au mâncat-o.

Şi alta a căzut pe piatră; şi dacă a răsărit s-a uscat, pentru că nu avea umezeală” Această parte de sămânţă a căzut pe piatră şi a răsărit, dar, piatra neavând umezeală, sămânţa s-a uscat. Aici nu este vorba de o piatră goală şi uscată, căci pe o asemenea piatră nu răsare nici o sămânţă, ci este vorba de pietriş cu nisip, care nu avea pământ mult. Unde este pământ puţin şi nu are adâncime, acolo sămânţa încolţeşte, dar planta nu răsare, neputând să-şi ducă rădăcinile în jos, din cauza pietrelor care sunt în pământ, creşte toată în sus şi, neavând rădăcină potrivit ei şi nici umezală ca să se hrănească din ea, când răsare soarele, ea devine palidă şi cu cât soarele străluceşte mai tare, ea se usucă.

“Şi alta a căzut în mijlocul spinilor; şi spinii, crescând împreună cu ea, au înăbuşit-o” Din acest verset reiese că, partea aceasta a căzut pe pământ mărăcinos şi crescând mărăcinii împreună cu lăstarii seminţei, au înăbuşit-o. După cum, printre spini şi mărăcini pot răsări şi seminţele cele bune, alături de mărăcinii sălbatici, care le vor înăbuşi – dacă nu vor fi scoşi afară la momentul potrivit, tot aşa şi în firea omului, după păcatul strămoşesc, răsar şi odrăslesc faptele bune ale mântuirii, împreună cu lăstarii păcatului, vătămători de suflet. Dacă nu va fi smuls afară păcatul, cum se smulg buruienile din ogor, ci va creşte împreună cu faptele bune, răutatea păcatului va înăbuşi lăstarii odrăsliţi ai faptelor bune şi va nimici orice lăstar de sămânţă bună. Astfel de momente şi evenimente le trăim astăzi, fiecare dintre noi. Orice om rău, mai face din când în când şi câte-o faptă bună sau poate chiar mai multe, dar prin pizma şi lucrarea diavolului faptele rele – care nu sunt altceva decât spinii şi mărăcinii din Evanghelie, le anihilează pe cele bune. Oamenii buni fac multe fapte bune, dar, ispitiţi de diavol, se mai scapă şi la fapte rele.

“Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi a crescut şi a făcut rod însutit. Pe acestea spunându-le, a strigat: Cel ce are urechi de auzit, să audă!” De aici putem înţelege că numai a patra parte din sămânţă a căzut pe pământ bun, care avea şi umezeală şi era bine îngrăşat şi adânc săpat. Într-un astfel de pământ, sămânţa nu numai că a răsărit ci şi a făcut rod însutit. Nu trebuie să se îndoiască nimeni că o sămânţă poate să rodească o sută de seminţe. Acest lucru este posibil numai într-un pământ bun, adică bine pregătit şi bine lucrat. Bilblia are două sensuri: sensul literar şi sensul plenar.

Sfinţii Părinţi, până aici, au tâlcuit sensul literar al acestei pericope Evanghelice. Spre deosebire de alte pericope Evanghelice, sensul plenar va fi tâlcuit, în primul rând de Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. În această privinţă, Sfântul Evanghelist Luca relatează următoarele: “Şi ucenicii Săi Îl întrebau ce înseamnă această parabolă. Iar El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu; dar celorlalţi, în parabole, ca văzând să nu vadă şi auzind să nu înţeleagă” (LUCA 8,9-10).

Iată cum tâlcuieşte Sfântul Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei aceste versete: “Şi aceasta spre facerea de bine a lor, căci ca nu mai mult să se osândească, că după ce au cunoscut Tainele, le-au defăimat pe ele, pentru aceasta le-a ascuns Hristos de la ei pe acestea…., căci cel ce le-a cunoscut, apoi le-a defăimat, de mai grea muncă este vrednic”. “Iar parabola aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Cea de lângă drum sunt cei ce aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva crezând, să se mântuiască” Acest verset, precum şi cele ce vor urma, constatăm căci sunt tâlcuite direct de Domnul nostru Iisus Hristos, dar, El, Care a trimis pe Apostoli la propovăduire şi Apostolii la rândul lor, au trimis pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii, le-a dat şi lor puterea de a explica această pericopă Evanghelică.

După Sfinţii Părinţi, tâlcuirea pildei este aceasta: SĂMÂNŢA este CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU, iar CALEA arată pe oamenii care merg pe ea şi-l aud. Păsări ale cerului sunt duhurile cele rele din văzduh, adică DIAVOLII. Dar cine sunt cei care aud cuvântul lui Dumnezeu pe drum? Aceştia sunt oamenii fără cucernicie, care nu sunt cu luare-aminte şi astfel nu înţeleg ce li se spune. La acest fel de oameni, diavolul îndrăzneşte şi vine, risipind şi ştergând din inima lor cuvântul lui Dumnezeu auzit, dar pe care ei nu l-au înţeles, ca să nu-şi mai aducă aminte de el, ca nu cumva, înţelegându-l să creadă şi crezând, să se mântuiască. Iisus Hristos, lămurind Apostolilor pilda aceasta, a spus mai departe: “Iar cea de pe piatră sunt aceia care primesc cu bucurie cuvântul când îl aud, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă”  Precum sămânţa, care cade pe loc pietros, răsare însă se usucă fiindcă nu are puterea să-şi întărească rădăcina din cauza uscăciunii şi a asprimei pietrei, tot aşa şi cuvântul lui Dumnezeu face să răsară de multe ori în inimile oamenilor împietriţi, lăstarul credinţei, din cauza lenevirii şi trândăviei lor, cuvântul lui Dumnezeu nu prinde rădăcină şi nici nu se întăreşte în inima lor. Aceştia, în vreme de pace şi de linişte, când nu au nici o ispită, sunt statornici în credinţă; în vreme de ispită însă, atunci când sunt obligaţi să asculte învăţături mincinoase, sau vin prigoane asupra lor, sau sunt în alte primejdii, ei foarte uşor se leapădă de credinţă. Lucrul acesta s-a petrecut şi în vechime, dar se petrece şi în zilele noastre.

Iar cea căzută între spini sunt cei ce aud, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc” Sămânţa căzută între spini, este cuvântul lui Dumnezeu pe care-l aud cei cuprinşi de multe griji, cei iubitori de bogăţie şi iubitori de plăcerile acestei vieţi. Puterea şi lucrarea cuvântului dumnezeiesc este omorâtă de grijile lumeşti, de amăgirea bogăţiei, de plăcerile trupului”. Mântuitorul încheie această pericopă evanghelică cu cuvintele: “Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, auzind cuvântul cu inimă curată şi bună, îl păstrează şi rodesc întru răbdare” Din aceste cuvinte ale Mântuitorului desprindem o constatare tristă: trei părţi din omenire merge pe calea pierzării şi abia o parte pe calea mântuirii, după cum aflăm şi din Predica de pe Munte rostită de Însuşi Dumnezeul-Întrupat, Iisus Hristos: “Intraţi pe poarta cea strâmtă; căci largă este poarta – şi lat este drumul ce duce la pieire şi mulţi sunt cei ce intră prin el; şi strâmtă este poarta – şi îngust este drumul ce duce la viaţă şi puţini sunt cei ce îl află” (MATEI 7,13-14).

Despre ultima categorie de oameni, Mântuitorul spune că ei “ţin” – pentru cei ce de pe drum şi “fac roadă” – pentru cei ce din loc pietros şi rodesc întru răbdare, pentru cei ce “se îneacă între spini”. A patra categorie de oameni, face ceea ce nu au făcut toate cele trei care sunt pe calea pierzării. Când Apostolul Petru a vorbit întâia oară la Ierusalim, învăţând pe popor cuvântul lui Dumnezeu, iudeii au primit cu dragoste cuvântul lui şi s-au botezat ca la trei mii de suflete (FAPTELE APOSTOLILOR 2,41). Altă dată, el iarăşi a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu în pridvorul ce se numea al lui Solomon, când mulţi dintre cei care au auzit, au crezut şi numărul bărbaţilor botezaţi a crescut la cinci mii (FAPTELE APOSTOLILOR 4,1). Aici putem constata ca şi în episodul înmulţirii pâinilor, căci socotirea persoanelor implicate într-un eveniment, se făcea după numărul bărbaţilor, adică al acelor bărbaţi care erau cap de familie. Trebuie să înţelegem căci numărul celor botezaţi nu era cinci mii, ci era de cinsprezece-douăzeci de mii.

Noi românii, în această privinţă îi avem ca exemplu pe marii noştrii domnitori, pe Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu cu copiii săi şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu, în mod special. Unii zic căci cuvântul lui Dumnezeu rodea în inimile primilor creştini datorită minunilor pe care le făceau Apostolii şi urmaşii lor. În această privinţă se poate pune o întrebare, iar răspunsul este foarte uşor: Câte minuni relatează Sfânta Scriptură că a făcut Sfântul Ioan Botezătorul?Niciuna.De ce oamenii au crezut în el? căci Mântuitorul zicea despre el că nu este om născut din femeie mai mare ca Ioan Botezătorul (MATEI 11,11). CREDINŢA ESTE MAI MARE DECÂT MINUNILE. Alţi oameni afirmă căci cuvântul lui Dumnezeu nu mai rodeşte în vremile noastre, pentru că faptele propovăduitorului sunt potrivnice învăţăturii pe care o propovăduieşte. Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit destul de lămurit despre acest lucru, astfel: “Pe scaunul lui Moise s-au aşezat cărturarii şi fariseii; deci, pe toate câte vă vor spune, faceţi-le şi păziţile, dar după faptele lor să nu faceţi, că ei spun, dar nu fac” (MATEI 23,2-3). Cărturarii şi fariseii erau vicleni, mincinoşi şi zavistici. De multe ori Domnul îi osândea ca pe nişte făţarnici, nebuni şi orbi; însă n-a zis niciodată că învăţătura pe care o propovăduiesc ei nu este folositoare şi roditoare din cauza nevredniciei lor, ci dimpotrivă a poruncit şi i-a îndemnat pe iudei să asculte cuvintele pe care ei le propovăduiau. Este demn de recunoscut adevărul că, dacă propovăduitorul învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos are un comportament bun şi viaţă sfântă, atunci propovăduirea lui va fi încununată de succes.

Creştinii autentici, în această privinţă, totuşi nu ar trebui să se poticnească în slăbiciunile propovăduitorului, adică ale preotului. Noi am vrea să avem numai preoţi buni, dar, părintele Arsenie Boca, celor care denigrau pe preotul lor paroh, le spunea să nască copii şi să-i facă preoţi buni, că este greu într-o lume secularizată şi stigmatizată de păcat, din părinţi cu slăbiciuni, să dai naştere la copii fără cusur, pe care să-i faci preoţi vrednici. În sensul strict al cuvântului, din această pildă am putea deduce că SEMĂNĂTORUL, pe lângă Iisus este numai slujitorul Bisericii, episcopul, preotul sau diaconul. Semănător este şi părintele pentru copilul lui în cei şapte ani de-acasă. Ce seamănă în sufletul său în vârsta copilăriei, aceea va culege la adolescenţă şi maturitate.

Mama este cel mai bun sau mai rău semănător pentru copilul ei, încă din primele clipe ale vieţii – de la conceperea copilului. Ceea ce face o mamă în timpul sarcini – zice părintele Arsenie Boca, aşa îşi va forma copilul. În timpul sarcinii, un rol pozitiv sau negativ îl are imaginea. Dacă o mamă va privi şi se va ruga în faţa icoanei Mântuitorului, a Maicii Domnului sau a sfinţilor, îi va forma copilului ei un caracter puternic, care va tinde spre dobândirea sfinţeniei. Dacă va privi spre imagini păcătoase, îl poate strica în totalitate pe acel copil, pe care urmează să îl aducă în lume.

EDUCAŢIA UNUI COPIL ÎNCEPE DIN PÂNTECELE MAMEI SALE, zice tot părintele Arsenie Boca. LIPSA DE LA BISERICĂ în duminici şi sărbători, ne sărăceşte de sămânţa cea bună a cuvântului lui Dumnezeu. La fel şi lipsirea din biblioteca noastră şi din viaţa noastră a lecturilor sfinte, este tot dăunătoare sufletului. Mijlocul prin care ne cheamă şi ne îndeamnă Mântuitorul este – în primul rând – propovăduirea învăţăturii prin cuvânt, pe care Dumnezeu l-a folosit dintru început spre mântuirea oamenilor. Chemând şi îndemnând pe cei mai înainte de Legea Veche, pe cei din timpul Legii Vechi, pe cei din timpul Său (a Mântuitorului), El singur a adus la cunoştinţa oamenilor cuvântul Său prin Prooroci, Apostoli şi Sfinţii Părinţi – prin care a învăţat pe oameni dogmele credinţei, a dat Tainele cele Mâtuitoare, a arătat legile Sale cele dumnezeeşti şi a dat predaniile cele sfinte. Cuvântul Lui ne-a arătat şi ne arată calea mântuirii şi calea pierzării.

Noi suntem obişnuiţi să cunoaştem sau să vorbim numai de iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, nu şi de dreptatea lui. Normal, că în această viaţă primează iubirea, dar noi dacă nu ne însuşim roadele iubirii, ne vom izbi de dreptatea Lui. Iubirea este dulce, dar dreptatea devine usturătoare. De acelaşi mijloc, adică de cuvânt, Se foloseşte Dumnezeu şi în zilele noastre, grăindu-ne prin arhierei, preoţi, duhovnici şi literatura şi lectura religioasă. În această privinţă trebuie să ştim căci cuvântul lui Dumnezeu are puterea de a: întoarce pe cei rătăciţi, îndrepta pe cei păcătoşi şi întări pe cei cu viaţă sfântă. Prin cuvânt, până în vremurile noastre, harul lucrează mila Sa peste noi. Dacă nu ne vom supune cuvântului lui Dumnezeu şi nu vom dobândi nici un folos de la el, atunci nu putem avea nici o nădejde de mântuire.

Pe această cale, îndemn întâi pe părinţi să aibă grijă să nu-şi păgubească copiii de cunoaşterea voiii lui Dumnezeu, având posibilitatea de a studia Religia în şcoli, posibilitate pe care noi în timpul comunismului n-am avut-o. Profesorii de Religie şi preoţii Bisericii noastre Ortodoxe, drept învaţă cuvântul lui Dumnezeu, atât în Biserică, cât şi în Şcoală, chiar şi în societate. Este trebuinţă de râvnă şi de sârguinţă pentru ascultarea învăţăturilor dumnezeeşti, pentru că altfel numai am teoretiza, dar fără sorţi de izbândă. Ceea ce auzim, să învăţăm, ceea ce învăţăm, în viaţă să aplicăm.

 AMIN

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult