În vremea împăratului roman Licinius (308 – 324), prigoana împotriva creştinilor devine cumplită. Cetatea Sevastiei, din Armenia, este condusă de un comandant pe nume Agricola. În oastea acestuia, cantonată în Capadocia, se află şi patruzeci de ofiţeri viteji, căliţi în multe războaie, care mărturisesc credinţa în Iisus Hristos.
Sfinţii 40 de mucenici - basorelief
Prigoana anticreştină era dublată în acea perioadă, de o atentă supraveghere a supuşilor, pentru a nu se îndepărta de la credinţa oficială obligatorie, cea în zeităţile romane. Astfel, cei 40 sunt turnaţi la Agricola. Aduşi în faţa comandantului, acesta, preţuindu-i mult ca ostaşi, a încercat să-i ia cu binişorul spre a-i întoarce la religia oficială.
Răspunsul celor 40 este neverosimil prin curajul lui: nu numai că nu acceptă să-şi trădeze credinţa, dar nici măcar nu încearcă să amâne, să tergiverseze, să negocieze.
“Dacă pentru împăratul cel pămîntesc ne-am luptat în războaie şi am biruit pe vrăjmaşi, precum singur mărturiseşti, ticălosule, cu atât mai vârtos ne vom nevoi pentru Împăratul cel fără de moarte şi vom birui a ta răutate şi al tău vicleşug”, au zis ofiţerii.
În faţa unei asemenea determinări, comandantul le dă ultimatum până a doua zi dimineaţă. Cei 40 sunt aruncaţi în temniţă şi lăsaţi să se gândească.
Vitejii încep a se ruga lui Dumnezeu să-i întărească în cumplita încercare, să-i ajute a trece peste ispita şi a nu ceda. La miezul nopţii, au o vedenie sfântă: Iisus Hristos li se arată şi le zice: “Bun este începutul nevoinţei voastre, dar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui”.
Întăriţi de această minune, cei 40 sunt aduşi în faţa lui Agricola, care mai face o încercare, linguşindu-i: “Câţi ostaşi are împăratul nostru, nu sunt asemenea vouă întru nimic, nici întru înţelepciune, nici întru tărie, nici întru frumuseţe, nici aşa de iubiţi nu-mi sunt mie ca voi. Aşadar, a mea dragoste să nu voiţi a o întoarce spre ură, că în a voastră putere stă ca ori dragostea mea, ori ura să le aveţi”.
Cei 40 rămân neclintiţi, iar Agricola îi aruncă din nou în temniţă. Dat fiind rangul ostaşilor, era nevoie de o hotărâre a guvernatorului regiunii pentru soarta acestora. După şapte zile, guvernatorul Lisius soseşte cu alai mare în Sevastia, iar ostaşii sunt aduşi în faţa lui. Candid, unul dintre ei, i-a îmbărbătat: “Fraţilor, să nu ne temem. Au doar nu ne ajută Dumnezeu în războaie, când Îl chemăm pe El şi biruim pe vrăjmaşi”, cât de mulţi au fost? “Acum, numai trei s-au sculat asupra noastră, satana şi voievozii Agricola şi Lisius.”
Guvernatorul le repetă oferta: ori se leapădă de credinţa lor şi vor fi răsplătiţi, inclusiv cu funcţii înalte, ori vor fi degradaţi şi supuşi la cazne.
Candid îi răspunde că nu are decât să le ia şi viaţa, nu numai onorurile. Atunci, Lisius porunceşte să fie lapidaţi. Dar, minune, slujitorii iau pietre de jos, dar, în loc să-i nimerească pe Cei 40, se lovesc unii pe alţii. Mânios, însuşi Lisius pune mâna pe o piatră şi o aruncă spre viteji, dar piatra se întoarce şi îl loveşte în obraz.
Neputincios, guvernatorul porunceşte să fie din nou aruncaţi în temniţă, pentru a câştiga timp să se gândească ce să facă cu ei. Iar ostaşilor li s-a arătat din nou Hrisos, care le-a zis: “Cel ce crede în mine, de va şi muri, viu va fi”, şi i-a îndemnat să nu se teamă de torturile care vor urma, pentru că vor dura puţin, dar în schimb vor primi fericirea veşnică.
A doua zi, vitejii sunt duşi la un iezer de lângă cetate, care, fiind iarnă, avea apa aproape îngheţată. Spre amurg, când Cei 40 sunt băgaţi dezbrăcaţi în apa rece. E un ger cumplit şi bate viscolul. Pe mal stuâau străjeri să-i păzească, dar şi o cadă mare, cu apă caldă, doar i-o ademeni să iasă, să vină şi să se încălzească.
După miezul nopţii, când gerul devine cumplit, unul dintre Cei 40 nu mai poate răbda şi aleargă la mal spre cada cu apă caldă. Abia atinge cu piciorul apa, că se prăbuşeşte mort. Văzând noua minune, restul de mucenici mai mult se îmbărbătează.
Către ceasul al treilea din noapte se iveşte o lumină puternică şi caldă ca soarele, care înmoaie gerul şi topeşte gheaţa. Iar din cer se pogoară deasupra capetelor sfinţilor treizeci şi nouă de cununi.
Străjerul care îi păzea, văzând minunea, se întreabă: “De ce sunt doar treizeci şi nouă de cununi, când ei sunt patruzeci?” Şi înţelege că acela care ieşise din apă fusese exclus din ceata sfinţilor, şi, într-un gest de magnifică convertire şi adoraţie, îşi aruncă pe mal hainele şi li se alătură celorlalţi strigând: “Şi eu sunt creştin!”
După care se roagă fierbinte: “Doamne, Dumnezeule, cred în Tine, precum şi aceştia au crezut, numără-mă în ceata lor şi mă învredniceşte să pătimesc pentru Tine, împreună cu aceşti robi ai Tăi, ca făcându-mă iscusit, să mă găsesc vrednic de Tine!”
Astfel se desăbârşeşte numărul de patruzeci de mucenici. Iar numele străjerului era Aglaius. Sau Aglaie, cum este el pomenit în Biserica noastră.
A doua zi, tiranii se miră când îi găsesc vii şi nevătămaţi. Poruncesc să fie scoşi din apă şi să li se sfărâme gleznele cu ciocanul.
Mama unuia dintre viteji, tânărul Meliton, este de faţă la cumplita scenă. Şi, temându-se să nu cedeze, îl încurajează: “Fiul meu cel preadulce, mai rabdă încă puţin ca să fii desăvârşit. Nu te teme, fiule. Iată Hristos stă înainte, ajutându-ţi!”
Iar sfinţii, răbdând chinurile, îşi dau sufletul în mâinile Domnului.
Lisius şi Agricola ordonă ca trupurile să fie arse. Pentru aceasta, ele sunt urcate într-o căruţă să fie duse spre ruguri. Tânărul Meliton, pentru că încă mai sufla, este lăsat deoparte. Văzându-şi fiul singur, maica lui, uitând de slăbiciunea femeiască, îşi ia băiatul în spate şi porneşte cu curaj în urma carului şi, ajungându-l, îl pune pe Meliton alături de fraţii săi. Băiatul deschide atunci pentru ultima dată ochii, se vede lângă fraţii săi şi moare zâmbid.
După ce sunt arse trupurile, Lisius dă ordin ca oasele să fie aruncate într-un râu, ca să li se piardă urma.
Dumnezeu are grijă, însă, ca oasele să fie păzite şi întregi. După trei zile, Sfinţii 40 de Mucenici se arată în vis episcopului cetăţii, Petru şi îi să vină noaptea să îi scoată din râu.
Merge episcopul noaptea cu câţiva oameni şi vede cum oasele, până la cea mai mică bucăţică, străluceau în apa întunecată ca stelele. Iar episcopul scoate toate oasele şi le pune la păstrare, cinstindu-le cum se cuvine unor martiri ai lui Dumnezeu.
Sfinţii patruzeci de Mucenici au fost prinşi şi au pătimit pentru Hristos, mai înainte de patru calende ale lui martie, adică în 26 februarie. Şi şi-au dat sufletele lor Domnului în al şaptelea idis al lui martie, adică pe 9 martie, când şi sunt pomeniţi.
Iar numele Celor 40 sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie.
