Acasa Cultura-ReligieReligie Pr. Arsenie Papacioc: “Nu contează decât maniera în care mori”

Pr. Arsenie Papacioc: “Nu contează decât maniera în care mori”

scris de A.P.
7 afisari

A doua parte a interviului cu duhovnicul de la Techirghiol, publicat în cartea “Mărturisitorii’, despre “Sfinţii închisorilor”.

Arsenie Papacioc despre "Sfinţii Închisorilor"– Dat fiind faptul că acum Sinodul refuză să facă vreo referire la oamenii care au murit în temniţe şi care sunt consideraţi sfinţi de popor – şi acum mă refer, de exemplu, la Valeriu Gafencu -, să ne spuneţi ceva despre Valeriu Gafencu. L-aţi cunoscut?

Valeriu Gafencu era un sfântuleţ

– Da, am trăit împreună. Era mai mic decât mine. Era un băiat cu fond, nu aş avea ce spune altceva despre el decât că era un sfântuleţ. Însă nu conta în lumea noastră, pentru că noi toţi trăiam acelaşi moment, aceeaşi stare, aceleaşi nădejdi şi aceleaşi mari bucurii ascunse, care nu pot fi înţelese raţional de lume. Eram una cu toţi. Gândeam la fel. Îi cunoşteam familia din poveştile dintre noi. Avea trei surori: Valentina, Eleonora şi Elisabeta. Tatăl lui a fost omorât de ruşi. Nu era vorba de inteligenţă, pentru că tot omul avea destulă. Nu e vorba de moarte, ci maniera în care mori contează. Şi, vă spun încă o dată, au fost multe momente pentru noi toţi, în care aveam curiozitatea să vedem cum iese sufletul din noi! Eram la marginea existenţei! Nu se mai putea! Altfel nu mă băgau la frigider, la camerele frigorifere, unde fără discuţie, nu mai puteai să trăieşti. Trei zile era marginea la care puteai rezista. M-au băgat cinci zile şi n-am murit. M-au băgat şapte zile şi n-am murit. Nu a vrut Dumnezeu.

Sigur că sunt obligat să mă smeresc, că au fost atât de multe momente pentru noi toţi, unde puteai să mori şi dacă nu mureai ziceai că s-a întâmplat cutare lucru. Nu a vrut Dumnezeu, pentru existenţa unei fiinţe Dumnezeu după har. Marea, enorm de marea greşeală a lumii este nepăsarea!

Ce vrea dracul cu noi, aia vor comuniştii

– Ce au avut cu dumneavoastră comuniştii? De fapt, de ce au fost chinurile atât de mari?

– Întrebarea matale e de şcoală primară. Ce vrea dracul cu noi, aia vor comuniştii! Erau exponenţii răului. „Nu crede în Dumnezeu” şi „omul e fiară”! Am fost chemat, încadrat de patru soldaţi cu baionetele la puşcă, scos din zarcă şi, când ieşeai aşa din zarcă, ştiai că nu te mai întorci. Şi sigur că erai pregătit, nu aveai nici o ieşire decât „Doamne, ajută! Doamne, iartă-mă!” şi gata. Şi m‑au dus la un colonel. Erau zece colonei acolo. Crăciun era cel mai mare ticălos, care făcea pe blândul. Adevărul e că nici deţinuţii, cum eram şi noi, nu erau proşti. Ne dădeam seama cum suflă şi cum răsuflă omul. Pentru că, fără discuţie, apar înţelegeri nebănuite, prin care poţi pătrunde în zona respectivă. Şi m-a întrebat cum există Dumnezeu? Eu eram deţinut, încadrat. Cum făceam o mişcare, cum mă invita pe scaun. Mare cinste… Nu puteai face nici o mişcare pentru că le era frică să nu-i omorâm. Aberaţii nebune, drăceşti!

Şi i-am spus: „Domnule colonel… Eu am avut întâlniri cu copiii de şcoală primară. Şi toţi m-au întrebat ceea ce mă întrebaţi şi dumneavoastră. Ochii, pe care îi avem, cu care pătrundem; inima cu care înţelegem într-o formă mută fiinţa din faţa noastră, sentimentul de poezie, de viersuire, toate acestea vin de la un Creator. E greu să înţelegeţi aceasta, dar nu-i vina mea.” Şi mi-am luat curajul să îl întreb: „Dar dumneavoastră care e motivul că nu credeţi?” Ăsta era un mare curaj, pentru că se considerau înfruntaţi. Zice: „Războiul pe care l-a dus Hitler în Rusia”. Zic: „Nebunul acela de Hitler credeţi că a fost cinstit, să păcălească poporul rus că Stalin e necredincios?! Aceia, înainte de a fi credincioşi, sunt ruşi, prin natura lor! Şi nu s-a dus Hitler să cucerească Rusia. S-a dus în Rusia să cucerească pământul întreg. Ei, şi acum aţi biruit. De ce nu credeţi? Dacă ăsta e motivul…”

S-a încurcat. Îşi dădea seama că nu are răspuns. Şi m-a întrebat atunci, ca să scape, care e ultimul cuvânt. Zic: „Sunt gata să mor pentru tot ce spun. Şi v-aş invita la aceeaşi poziţie.” „Luaţi-l de aici!” Am scăpat. S-au mirat toţi! Băteau prin perete când au auzit că am venit în celulă, că nu m-au omorât. Ca să înţelegeţi într-un cuvânt, asta era tensiunea noastră în Aiud.

Nu vă legaţi de Sinod! E nevoie de amprenta Bisericii

Sfântul Sinod refuză orice apropiere faţă de (jertfa celor din închisori – n.red.)…

– Nu te repezi… Nu vă legaţi de Sinod. Consideraţi că nu-i chiar aşa. Dacă sunt sfinţi, sunt sfinţi unde sunt. Dar sunt nişte rânduieli, nişte reguli care trebuiesc urmate. Şi pe urmă, în afară de Sinod, izolându-ne, să zicem aşa, de valoarea aceasta, care are ultimul cuvânt, nu avem voie să ne amestecăm. Ei sunt sfinţi între sfinţi. Dar nu ne grăbim, pentru că nu putem face asta fără amprenta Bisericii. (…) Că dacă ai făcut un ou, trebuia să ştie tot satul cum cântă găina! Nu e aşa! Important este să te cunoşti tu pe tine ca om al mântuirii, şi să te pui la punct, pentru că eşti un microcosmos, în care se oglindeşte un macrocosmos. Nimeni nu e sfânt doar pentru că a murit. Trebuie să se pronunţe autoritatea Bisericii, aşa cum e, că nu e degeaba acolo. (…) Pentru că nu Sinodul e punctul de orientare strategic, ci ceea ce avem în noi înşine. La aceasta se referă marea întrebare: Ce ai făcut? Cine eşti?

Nu cel care loveşte biruie, ci cel care primeşte cu dragoste lovitura

Recunoaşte-te pe tine! Că nu după glasul străzii sau glasul poporului – care de multe ori are dreptate, săracul – se fac lucrurile acestea, ci Sinodul, după poziţia pe care o are, trebuie să gândească întâi serios; şi nu se face nimic fără învoirea divină. Eu, care am trăit focurile acelea, trecând în lumea aceasta grozav de bucuros, îmi dau seama cât de valoroasă e poziţia asta, că nu cel care loveşte biruie, ci cel care a primit cu dragoste lovitura. Acesta e Hristos! Că ne mirăm toţi, în situaţii din acestea, de ce Hristos nu i‑a nimicit pe toţi. L-au jupuit, L-au umilit şi El i-a răbdat! Dar toată frumuseţea Învierii Mântuitorului… Când a înviat, nu numai El a Înviat, ci toată creaţia cu El! Toată frumuseţea aceasta nu ar fi fost grozavă dacă nu ar fi fost Crucea mai întâi.

Deci nu e voie să blestemi suferinţa de care toată lumea fuge şi o blesteamă. Nu e bine! Asta e necesar! Orice vale dă valoarea unui deal. (…) Rămâne, în concluzie, un lucru: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Să aveţi o lucrare şi o poziţie mântui­toare. Indiferent ce eşti, furnică dacă eşti, ai o răspundere. Dar eşti om! Ai o conştiinţă. Să cunoaş­teţi marile valori. Încadraţi-vă. Că nu de moarte mă cutremur, cum se zice, ci de veşnicia ei. Adică nu contează – repet – decât maniera în care mori.

Gafencu şi toţi ceilalţi au primit moartea cu plăcere. Pentru că eram neînţeleşi, ne iubeam între noi, în sensul unui adevărat Rai, încât nici nu mai conta suferinţa, pe care o vedeai ca un plasture liniştitor. Vedeai rezultatele de după suferinţă. Nu e uşor să prevezi nişte lucruri. Dar numai dacă eşti în foc îţi dai seama de intensitatea lui. Aveam şi contraziceri acolo, însă aveam toţi acelaşi ideal tainic, care ne lega…

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult