Acasa Cultura-ReligieReligie Schimbarea la Faţă a Domnului, 6 august

Schimbarea la Faţă a Domnului, 6 august

scris de Z.V.
10 afisari

Creştinii ortodocşi şi catolici prăznuiesc, marţi, 6 august, Schimbarea la Faţă a Mântuitorului pe Muntele Tabor, una dintre cele mai mari sărbători creştine, când apostolii se conving că învăţătorul lor este nu numai un prooroc al lui Dumnezeu, ci şi Dumnezeu adevărat.

Schimbarea la Faţă a Domnului, 6 august (foto: foaienationala.ro)

Anterior, discipolii lui Iisus văzuseră şi se uimiseră de minunile Lui, considerate semne ale Dumnezeirii Sale, dar în sufletul lor îl considerau tot un om, un mare prooroc, cel mai mare trimis, de până atunci, al lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Însă, din cele petrecute pe Tabor cu prilejul Schimbării la Faţă, Sfinţii Apostoli înţeleg că Iisus este fiul lui Dumnezeu. Evenimentul s-a petrecut în ultimul an al vieţii pământeşti a Mântuitorului, cu câteva luni înainte de răstignirea Sa.

Potrivit relatărilor biblice, Iisus venea spre nordul Ţării Sfinte, se îndrepta către Ierusalim şi, pe drum, le vorbea apostolilor despre Patimile, Moartea pe Cruce şi Învierea Sa. Ajungând în dreptul Muntelui Tabor, a lăsat la poale cei mai mulţi dintre ucenicii Săi şi i-a luat cu El numai pe trei dintre aceştia: Petru, Iacob şi Ioan – discipolii cei mai de nădejde, care vor fi martori şi la rugăciunea Sa din Grădina Ghetsimani. Iisus a urcat pe munte, împreună cu cei trei, să se roage. Pe când se ruga El, apostolii, moleşiţi de somn, tresar deodată la o privelişte nemaivăzută: chipul Mântuitorului s-a făcut altul; faţa Lui strălucea ca soarele, iar hainele Lui se făcuseră albe ca zăpada. Lucru şi mai neobişnuit: în această lumină, doi bărbaţi stau de vorbă cu Iisus despre Patima şi Moartea Sa în Ierusalim. Erau marii prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie.

Ca ieşit din fire, uimit şi mulţumit de ceea ce vedea, Petru a zis către Iisus: „Doamne, bine este să fim noi aici; Dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una” (Matei 17, 4) – nedându-şi seama de ceea ce spunea. Dar Petru încă nu isprăvise bine de vorbit, când ochii apostolilor sunt martorii unei noi surprize: un nor de lumină îi învăluie şi pe ei, iar din nor aud deodată un glas care zice: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L” (Matei 17, 5). De spaimă, ucenicii au căzut cu feţele la pământ. Dar Iisus s-a apropiat de ei şi le-a zis: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi”. Când au ridicat ochii, nu mai era decât Iisus singur. Şi El le-a poruncit să nu dezvăluie nimănui nimic din cele ce văzuseră, până după învierea Sa din morţi.

Sărbătoarea Schimbării la Faţă este considerată aceea a îndumnezeirii naturii omeneşti şi a participării trupului trecător la bunurile veşnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată atunci că scopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul la contemplaţia slavei Sale Dumnezeieşti. Din acest motiv, sărbătoarea Schimbării la Faţă i-a atras în mod deosebit pe călugări, care şi-au închinat întreaga viaţă căutării acestei lumini.

Se crede că Schimbarea la Faţă a Mântuitorului a avut loc în timpul festivalului evreiesc Booths şi astfel prăznuirea acesteia în Biserica Creştină devine împlinirea prin Noul Testament a sărbătorii din Vechiul Testament. În prezent, prăznuirea are loc în 6 august, cu patruzeci de zile înainte de Înălţarea Sfintei Cruci. Aşa cum Petru, Iacob şi Ioan au văzut transfigurarea înainte de răstignire astfel încât ei să afle cine este cel care va suferi pentru ei, Biserica leagă aceste două praznice pentru a-i ajuta pe credincioşi să înţeleagă misiunea Mântuitorului şi faptul că suferinţa Lui a fost voluntară şi pe deplin acceptată.

Numeroase mănăstiri au fost închinate acestei sărbători, mai ales după controversa isihastă din secolul al XIV-lea, despre natura luminii din Tabor şi despre contemplaţie. De notat, de asemenea, că, după o tradiţie care circula pe vremea iconoclasmului, prima icoană realizată de apostoli a fost aceea a Schimbării la Faţă. În Apus, sărbătoarea Schimbării la Faţă, deşi prăznuită sporadic încă de prin secolul al VII-lea, s-a generalizat mult mai târziu, prin hotărârea luată de Papa Calist al III-lea de a consacra definitiv această sărbătoare, drept mulţumire pentru biruinţa oştilor creştine asupra turcilor la Belgrad, în anul 1456. Potrivit Agerpres, ȋn această zi se aduc în biserici prinoase din struguri, se binecuvântează şi se împart. În Biserica rusă, în această zi se face pomenirea generală a morţilor şi mai ales a eroilor morţi pentru apărarea patriei.

2 comentarii

zweistein 06-08-2013 - 08:57

Salutu-te-as, Ok esti schimonosit la faţă (iar de suflet nici nu mai zic cat de contorsionat este) dar asta nu face mai apropiat Domnului.

îndumnezeirii naturii omeneşti este posibila in general, da, dar in particularul cazului tau, ba.

nu iese din balega bici, si gata!

Liana 06-08-2013 - 14:35

Iancu de Hunedoara cheamă, în vara anului 1456, popoarele creștine la luptă împotriva armatelor otomane, ce porniseră asupra Belgradului cu intenția declarată de a-l cuceri. Socotită „cheia” independenței regatului maghiar cetatea dunăreană – reprezenta prima stavilă serioasă în calea înaintării turcilor spre inima Europei.
Susținut și de monahul franciscan Giovanni de Capistrano (inchizitorul ținuturilor ungare), care începuse să predice o nouă cruciadă antiotomană încă din 14 februarie 1456, Huniade reușește să strângă, în iunie 1456, cca 27.000-28.000 de luptători voluntari. Proveniți îndeosebi din Transilvania, Ungaria, Boemia, Polonia și Germania aceștia erau în cea mai mare parte oameni din popor, lucru ce a impregnat cruciadei un profund caracter de masă. Referitor la acest aspect relevantă este afirmația unui participant direct la evenimente, și anume Niccolo de Fara (călugăr din Ordinul monahal al franciscanilor) care nota în însemnările sale că printre ostenii voievodului român se găseau o mulțime de „agricolae, fossorese et aratores fere inermes” („agricultori, săpători și plugari aproape neînarmați”). În majoritate dotați cu un armament rudimentar (cârlige de tras dușmanul de pe cal, bâte, pari ascuțiți. topoare, coase, furci, seceri, imblăcie, fiare de plug etc.) și lipsiți de experiență în ale războiului, modestii apărători ai Crucii își vor face totuși pe deplin datoria, fiind conștienți de importanta misiunii ce-o aveau de îndeplinit, dar și încrezători în iscusința și bravura marelui lor conducâtor.
Pentru a îngreuna deplasarea pe apă a forțelor inamice, înțeleptul Corvin adună vreo 200 de ambarcațiuni de diverse mărimi înjghebând astfel o flotă capabilă să facă față galerelor sultanului. Constituită din detașamentele voluntarilor, armia transilvană (alcătuită în special din cnezi români, mici nobili si mercenari), garnizoana belgrădeană și trupele îmbarcate pe navele fluviale, oștirea creștină ajungea la aproximativ 48.000 de soldați. În fruntea ei se afla, bineînțeles, viteazul prinț al valahilor intracarpatici. Ce, posedând excepționale calități de comandant militar, întocmește un ingenios plan de campanie menit a stopa impetuoasa ofensivă otomană.
Înainte de a da piept cu păgânii, Iancu de Hunedoara îi încredințează lui Vlad Țepeș (viitorul domn al țării Românești) apărarea hotarului sudic al Ardealului, care, în lipsa contingentelor locale (plecate in sprijinul Belgradului) putea fi invadat de otomani.
Ostilitățile au debutat la 4 iulie 1456, atunci când însoțit de o numeroasă armată (estimată la peste 100.000 de războinici) și de 210 corăbii (de tonaj diferit) sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, sosește sub puternicele ziduri ale cetății Belgrad, încercuindu-le temeinic si luândule cu asalt.
Conduși cu pricepere de Mihail Szilagy (cumnatul căpeteniei supreme a oștilor Crucii), asediații rezistă însă cu eroism atacurilor conjugate ale infanteriei, artileriei (care număra nu mai puțin de 300 de guri de foc, dintre care 12 de calibru foarte mare) și flotei dușmane, executate aproape neîncetat vreme de 10 zile (între 4-13 iulie).
Ripostând cu vigoare, garnizoana belgrădeană pricinuiește inamicului însemnate pierderi în oameni și tehnică de luptă, silindu-l să dea înapoi și să adopte totodată o tactică mai prudentă care însă va duce până la urmă la preluarea inițiativei de câtre Huniade. Hărțuiți continuu de cetele vrednicului descendent al cnejilor hațegani si nevoiți să suporte repetatele și devastatoarele incursiuni întreprinse de cei din cetate, turcii ajung treptat într-o situație deosebit de dificilă, ei fiind tot mai evident amenințați de spectrul unui inevitabil dezastru.
În ziua de 14 iulie 1456, pe apele bătrânului fluviu, la Salankemen, va avea loc înfruntarea dintre cele două flote adverse, încheiată cu o categorică victorie din partea creștinilor. Spărgând blocada instituită de osmanlâi si preluând controlul navigației pe Dunăre, Iancu trimite belgrădenilor ajutoare (trupe, alimente, arme, muniții) și formează din detașamentele voluntarilor o rezervă mobilă ce este plasată la vest de orașul asediat, nu departe de confluența Dunării cu râul Sava.
Peste o săptămână, la 21 iulie 1456, ismaielitenii dezlănțuie un atac general contra fortăreței creștine, dar sunt respinși, cu această ocazie suferind grele pagube (unele izvoare pomenesc faptul că în rândurile cruciaților, în această etapă a bătăliei, s-au aflat si femei care au luptat cot la cot cu bărbații). Contraatacând energic, apărătorii inespugnabilei cetăți alungă bulucurile adoratorilor Semilunei din preajma fortificațiilor și se pregătesc intens pentru confruntarea decisivă.
Aceasta s-a derulat în ziua de 22 iulie 1456, ea atingând intensitate maximă în momentul în care, printr-un contraatac executat cu grosul forțelor sale, Iancu de Hunedoara ocupă lagărul dușmanului capturându-i totodată și tunurile.
Obosiți din cauza luptelor purtate cu o zi înainte, închinătorii Profetului cunosc o înfrângere dezastruoasă. Cuprinsi de panică părăsesc în grabă câmpul de bătaie, lăsând în mâinile învingâtorilor o pradă uriașă. În dramatica încleștare au fost omorâți, răniți sau luați prizonieri câteva zeci de mii de păgâni, însuși padișahul fiind rănit de o săgeată în șale. Referitor la acest aspect mai există cel puțin două versiuni. Astfel un izvor ne indică faptul că Mahomed al II-lea, a fost rănit în pulpă, iar un altul ne informează că lovitura ar fi primit-o la un ochi. După dezastrul suferit rămășițele urdiei turcești s-au retras în teritoriile stăpânite de înalta Poartă.
Obținută, datorită vitejiei și dârzeniei oștenilor de rând, a iscusinței și curajului ofițerilor de toate gradele și mai ales a geniului strategic și experienței, voievodului român, biruința de la Belgrad i-a sporit acestuia și mai mult faima de care se bucura în sânul creștinității și nu numai. După marea izbândă din 1456, sărbătorită cu deosebit fast la curțile suveranilor apuseni (au avut loc procesiuni la Curtea imperială germană, la Veneția și chiar în îndepărtata Anglie la Oxford), Iancu era caracterizat, pe bună dreptate, de papa Calist al III-lea drept „fortissimus athleta Christi” („atletul cel mai puternic al lui Christos”), același Suveran Pontif, înălțând în laude „până deasupra stelelor” numele ilustrului voievod român, ca pe al unuia din cei mai slăviți oameni care trăiseră până atunci pe lume si chiar instituind o nouă sărbătoare bisericească spre a celebra evenimentul.
Din păcate, la 11 august 1456 (deci după nici trei săptămâni de la strălucita faptă de arme), el piere răpus de ciumă în tabăra sa de la Zemun din apropierea Belgradului. Sfârșitul său a îndoliat întreaga lume creștină, o dată cu dispariția lui spulberându-se pentru multă vreme si speranțele de libertate ale popoarelor înrobite de Imperiul Otoman.

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult