La 30 august 1940 prin Dictatul de la Viena, impus de marile puteri fasciste, Germania și Italia, delegația română formată din ministrul de externe Mihail Manoilescu și Valter Pop, a fost obligată să accepte și să semneze, la Palatul Belvedere din Viena, ”arbitrajul” prin care ceda Ungariei horthyste partea de nord-est a Transilvaniei.
În contextul politico-militar al anului 1940, când marile democrații europene, Franța și Marea Britanie, nu mai erau capabile să-și garanteze propriile granițe și deci nici nu se mai punea problema respectării tratatelor de ajutor reciproc semnate cu țara noastră, România se găsea într-o situație de completă izolare între state revanșarde și revizioniste.
Primul act al dramei pe care o traversa poporul român se consumase deja. Bazându-se pe prevederile Protocolului Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, URSS smulsese României, în urma notelor ultimative, din 26 și 28 iunie 1940, Basarabia și Bucovina de Nord.
La 30 august 1940 se consuma, deci, al doilea act.
La presiunile Germaniei care condiționase ”garantarea” granițelor României de satisfacerea pretențiilor teritoriale ale Ungariei și Bulgariei, țara noastră a fost obligată, ca sub pretextul unui arbitraj, să cedeze 43.492 kmp cu o populație de 2.667.000 de locuitori dintre care 50,2% români.
Acceptarea dictatului de guvernul român s-a petrecut în condițiile în care, așa cum se arată în studiul elaborat de Marele Stat Major al Armatei Române: eram ”complet izolați și lipsiți de sprijinul material și politic al oricărei puteri străine”.
Noua frontieră româno-maghiară a fost trasată de Hitler ”ca un pumnal în inima României”.
Se realiza nu numai controlul asupra petrolului românesc, vital pentru războiul blitz preconizat de fascismul german, ci și acapararea crestelor Carpaților răsăriteni, creându-se o poziție strategică deosebit de importantă pentru viitoarea ofensivă germană spre Est.
Trecerea Ardealului de nord în stăpânirea maghiară a însemnat, dincolo de sfidarea oricărei norme de drept internațional, instaurarea în zonele respective a unui regim al terorii de masă. Barbariile au început din primul moment al ocupației: crime, maltratări, expulzări, dislocări de populație, jaf economic, lagăre de muncă, maghiarizare forțată.
Numai în perioada septembrie 1940 — 1 ianuarie 1941, au fost uciși 919 oameni, 1.126 au fost schingiuiți, 15.893 au fost arestați. În cei patru ani de ocupație, circa 300.000 de români au fost expulzați peste graniță.
Dar nu numai românii au fost vizați de noua ordine maghiară. La sfârșitul lui aprilie 1944, în toate orașele ardelene a început închiderea evreilor în ghetouri. Din vara lui 1944 au fost deportați, în lagărele germane de exterminare, 148.288 de evrei din care peste 100.000 au fost uciși.
Ocupația maghiară s-a încheiat la 25 octombrie 1944, când orașele Satu Mare și Carei au fost eliberate de Armata Română care, la 23 august 1944, întorsese armele și intrase în coaliția Națiunilor Unite.
Teritoriul răpit la 30 august 1940 a revenit sub administrație românească abia la 9 martie 1945, după șase luni de ocupație militară sovietică și după ce la conducerea României, Moscova instalase guvernul condus de dr. Petru Groza.
Tratatul de pace de la Paris, semnat la 10 februarie 1947, dintre România și Națiunile Unite, consemna și consfințea revenirea nord-estului Transilvaniei la România.
