Adevărul despre Tămădău

În urmă cu 67 de ani a avut loc înscenarea de la Tămădău, evenimentul care oferit regimului comunist pretextul arestării fruntaşilor PNŢ.

foto corneliu-coposu.ro

Folosirea acestui eveniment pentru scoaterea PNŢ-ului în afara legii nu a fost doar o farsă juridică, ci o agresiune împotriva valorilor şi istoriei ţării. Intenţia a fost să se impună întregii ţări himera criminală a comunismului sovietic. Arestarea liderilor PNŢ e mai cu seamă rezultatul politicii pe care slugile Moscovei au impus-o ţării prin crime, ură, violenţe, teroare şi minciuni. Înscenarea de la Tămădău a dus la zeci de procese politice care au urmat procesului PNŢ-ului şi a schimbat destinul a milioane de români, de la cei care au fost arestaţi şi persecutaţi în legătură cu acel eveniment, până la cei care au fost privaţi timp de zeci de ani de modele de caractere şi de cunoaşterea istoriei ţării lor.

Lia Lazăr-Gherasim, fiica fruntaşului PNŢ Ilie Lazăr, arestat la Tămădău, a consemnat consecinţele acestui eveniment pentru familia sa. Din scrierile acesteia vedem în primul rând credinţa şi curajul cu care au fost suportate toate încercările şi cum datorită credinţei în Dumnezeu aceşti oameni nu au fost niciodată învinşi.

Un text de Lia Lazar Gherasim:

De-ar fi să ne împărţim viaţa, amintirile, în capitole, ea a început pentru mine în toamna anului 1947, când pentru mulţi n-am mai fost decât „fiica trădătorului de la Tămădău”. Ştiam, eram convinsă că tatăl meu, cel mai tânăr semnatar al Actului Marii Uniri, reprezentant al plasei— Ocna Şugatag, ştiam că el este asemeni prietenilor săi, un erou, deci această privire aruncată asupra destinului meu de către alţii (care nu aveau de unde să ştie, ori nu aveau interesul să o afle), această privire străina, nu m-a umilit niciodată. Mă dureau însă umilinţele şi suferinţele bunicilor şi ale rudelor mele (mama era la închisoare, alături de celelalte „fugare”, doamna Mihalache şi doamna Carandino). Ne-a povestit mai târziu mama, cât de impresionant era sa o vezi pe marea şi frumoasa Lilly Carandino cum urca pe prici şi recita De la Nistru pân’ la Tisa cu atâta pasiune încât şi gardiencele ce ascultau la uşa şi se uitau prin vizetă, cereau: „mai zi o dată, doamna artistă”.

O prietenă din generaţia tânără mi-a spus:

„De ce nu povestiţi mai multe despre Tămădău, dumneavoastră care aţi fost considerată „fiica trădătorului Ilie Lazăr” şi aţi purtat cu demnitate şi mândrie acest apelativ? Suntem puţini cei din generaţia tânără care ştim de la parinţii noştri că această diabolică capcană a securităţii a fost pretextul desfiinţării PNŢ, dar, cei mai mulţi, tineri sau mai puţin tineri, ştiu doar ce au învăţat la şcoală din manualul lui Roller, din volumele lui Ioan Scurtu, din articolele apărute în Magazin Istoric şi din filme, care incercau să murdărească memoria celor mai curaţi şi mai demni fii ai acestui neam.”

Fireşte, memoria afectivă poate uneori să ne înşele asupra unor amănunte. Dar ce-ar face istoricii dacă nu ar exista şi amintirile celor care au trăit evenimentele consemnate în scripte? Există presa vremii, există dosare de anchetă, cu adevăruri şi minciuni, există descrierile celor ce au răspândit minciuna. Dar, Dumnezeu a vrut să mai trăiască oameni pe care înscenările, capcanele şi suferinţele nu i-au terminat, şi spre onoarea lor, există istorici şi slujitori ai Adevărului, care nu lasă să se înece în negura uitării ceea ce trebuie să rămână în ştiinta şi conştiinta generaţiilor ce vin. Am văzut şi am trăit multe, am cunoscut eroi şi pseudo-eroi. Când întâlnesc unele relatări ale evenimentelor pe care le-am trăit, mă întreb: „Cum se poate ca nume prestigioase să vrea să mintă, de ce nu situează evenimentele în contextul lor real, de ce răstălmăcesc fapte sau uită ceea ce le place să fie uitat?”

S-a străduit neobositul Cici Ioaniţoiu, s-au străduit redactorii de la Memoria, s-au publicat cărţi ce au însemnat capătul cumplitei nopţi. Dar există oare preoţi care să dea canon, spre cunoaştere şi ispăşire, acolo unde mai există conştiinţă, lectura acestor amintiri? În anul 1964, tatăl meu ieşise din inchisoare, după 17 ani, văzând filmul serial, ce a durat mai multe săptămâni, cu „banda” ce pleca în America, ca „să-şi salveze averile” (aproape toţi erau săraci) şi să „trădeze ţara”, spunea cu amărăciune: “Noi am fost trimişi în misiune de prezidentul Maniu să încercăm să facem ceva dincolo, când în ţară nu se mai putea face nimic”. Cel care a făcut filmul cunoştea şi oamenii, şi realităţile, dar ori a considerat că o tragedie naţională e scenariul potrivit pentru un film de success, ori a fost cumpărat să o facă.

„Istoricul” comunist Roller scria în manualul său la pagina 740 „Partidul lui Maniu s-a transformat într-o grupare de trădători şi de spioni, organizaţie împotriva regimului democratic şi independent de stat al României…”, iar la pagina 741 scria „… îndemnul cercurilor imperialiste americane şi engleze a determinat pe Maniu şi conducerea PNŢ să încerce trimiterea peste hotare a unui grup din conducerea partidului. Acolo cu ajutorul şi la adapostul imperialiştilor, ….

Citeşte restul articolul pe În Linie Dreaptă