Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roDezbateri Amintiri revoluţionare – 16 Decembrie 1989

Amintiri revoluţionare – 16 Decembrie 1989

scris de Marin Neacșu
54 afisari

Reiau de astăzi  un proiect început acum doi ani, dar necontinuat, privind publicarea în serial a unor evenimente şi date aşa cum le mai ţin minte  şi aşa cum le vor mai ţine minte cei care vor dori să mi le împărtăşească despre Revoluţia din Decembrie 89 şi alte povestiri care mi se vor părea sau li se vor părea mai deosebite, din dorinţa de a le lăsa şi transmite aşa cum au fost vremurile, nu aşa cum vor oficialităţile să fie transmise şi să rămână în istorie.

revolutie-1989-Multe s-au întâmplat înainte, pe timpul şi după revoluţie, şi foarte multe au rămas ascunse, nu s-a spus nici un sfert din ceea ce a fost cu adevărat, fiecare a spus şi spune numai ceea ce îi convine în aşa fel încât el să se pună în lumină frumoasă, toţi ascund sau se fac că nu au avut şi momente mai puţin convenabile. O să încerc să conving o parte din foştii colegi din armată să spună fără frică ceea ce ştiu şi nu s-a spus până acuma. Deja o parte din cei care au trăit evenimentele foşti colegi de unitate, de promoţie chiar cu sarcini active la revoluţie, nu mai sunt în  viaţă şi regret că nu am ştiut, nici nu mi-a dat prin cap, să  îi “descarc” de amintiri cât timp încă mai erau vii atât ei cât şi amintirile. Dar nu aveam de unde să ştiu că ei vor dispărea aşa repede, înaintea amintirilor chiar. Dumnezeu să îi odihnească, pe ei şi pe toţi cei care au fost dar nu mai sunt printre noi! Aştept să fiu contactat de colegi, prieteni, vecini, cititori care vor avea ceva de spus, dar cu condiţia să fie adevărul curat, nu ajustat sau cosmetizat. Este nevoie ca cei care vor rămâne după noi, copii, nepoţii noştri, să cunoască istoria aşa cum a fost, nu aşa cum o să le-o prezinte o carte de istorie făcută de un profesor cu pile  la minister sau la partid, care să îşi vândă apoi manualele sub ameninţarea reperenţiei.

16 Decembrie

Dimineaţa zilei de 16 Decembrie 2014.  Temperatura în Craiova este 1 grad, dar grupat, nu ca la alţii, 2, 3 sau 5, dar împrăştiate prin cartiere. M-am trezit la 6.30 dimineaţa şi nu am mai putut adormi la loc, nu ştiu de ce. Prin cap îmi alergau gânduri legate de aceeaşi zi de 16 de acum exact 25 de ani când culmea, mă trezisem la aceeaşi oră, dar atunci cu un scop, urma să intru de serviciu pe batalion, un serviciu inutil, dar care dădea siguranţă şefilor sau conducerii de partid şi de stat  nu că nu se va întâmpla nimic deosebit, că dacă voia un soldat să fugă, fugea şi cu şi fără ofiţer de serviciu, şi că vor avea pe cine să dea vina şi în spinarea cui să arunce un eventual eveniment. Aşa se face că duminicile erau pline de cadre şi ofiţeri de serviciu, la toate eşaloanele, pe lângă cele care erau conform RSI. Pe vremea aia circula o anecdotă care ne mai alina supărarea pentru că făcea haz de necazul situaţiei.

Nimic deosebit

Se spunea că într-o unitate militară, luni dimineaţa, comandantul intră pe poarta unităţii, îl întâmpină garda şi ofiţerul de serviciu pe unitate care îi dă raportul conform tipicului: „Tovarăşe colonel, în timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit! Sunt ofiţerul de serviciu pe unitate, maior Popescu.”Comandantul dă mâna cu el, salută garda şi se îndreaptă spre birou. Pe drum, observă lipsa unui câine care însoţea garda de fiecare dată la raportul de dimineaţă şi îl întreabă pe OSU:

–          Dar Codiţă unde e?

–          A, răspunde maiorul, nu mai e săracu, a dat maşina peste el.

–          Care maşină- întreabă comandantul, ştiind că duminica nu aprobase nici o ieşire din parcul auto.

–          Maşina pompierilor!

–          Care pompieri, întreabă comandantul din nou uşor îngrijorat.

–          Pompierii care au venit ieri după amiază în unitate.

–          Păi ce au căutat că nu m-a informat nimeni că avem control pe linie PSI şi mai ales duminica.

–          A, spune maiorul, păi nu au fost în control, au venit să stingă incendiul….

–          Ce incendiu, întreabă comandantul privind în unitate…

–          Păi a luat foc depozitul de alimente …

–          Cuuuuuuuuuuuum?- întreabă comandantul în pragul apoplexiei.

–          Am uitat să vă raportez că am avut un incendiu, au venit  pompierii să stingă focul, că am fost vigilent şi i-am chemat imediat, dar ei au venit târziu că nu găseau ştuţul la furtun, îl luase cineva să spele maşina comandantului ştiţi cum e…

–          Bine, bine, dar incendiul?

–          A, incendiul a fost mic la început, mic de tot, nici nu ziceai că se face aşa mare, de la o ţigare aruncată de un soldat..nu l-am depistat, dar punem problema în şedinţa de partid şi aflăm noi. Trei zile de arest îi dau dacă aprobaţi.

–          Lasă-l dracu de soldat şi de arest, spune-mi de incendiu că iau foc eu.. spune comandantul…

–          Păi cum spuneam, incendiul a fost mic, dar până să vină pompierii, ştiţi, ştuţul, s-a mai întins un pic..

–          Bun şi ce a luat foc, întrebă comandantul, neştiind dacă să îl omoare sau să îi dea o palmă maiorului..

–          Păi dacă mă lăsaţi, vă raportez. Deci a luat foc depozitul de alimente, dar aproape  am reuşit să salvăm depozitul de carburanţi, a ars decât motorina, bine că nu a ajuns focul la benzină, că aia ştiţi că explodează şi se auzea până la divizie.

–          Cum, şi depozitul de carburanţi? –întreabă comandantul, deja gândindu-se că mai avea doar un an până la pensie…

–          Da, dar cum v-am spus, am salvat benzina. Dacă aţi şti ce noroc am avut, că mai aveam un pic şi rămâneam fără apă, dacă nu se stingea focul ardea şi benzina şi ajungea şi la remiza ştoc. Şi să vedeţi ghinion, când au plecat pompierii, şoferul de pe cisternă, neglijent, a dat peste Codiţă. Dar să ştiţi că l-am muştruluit pe şofer, am dat telefon la unitate la el la OSU şi mi s-a promis  că o să îl oprească din învoire o lună pentru neglijenţă…

–          Şi de ce nu  mi-ai raportat de la început de eveniment?

–          Păi nu m-am gândit că ţineaţi atât de mult la Codiţă..răspunde maiorul cu o figură senină…

De câte ori intram în serviciu mă gândeam la anecdota asta şi parcă trecea timpul mai repede.

 

Alarma

Acum 25 de ani, cum spuneam,  eu intrasem de serviciu pe batalion, iar la continuitate pe regiment era şeful de stat major al unităţii, maiorul Preda, un ofiţer de toată isprava, fost cercetaş şi el, căruia nu ştiu dacă are cineva să îi reproşeze ceva. Ţin minte că ne plimbam prin unitate şi discutam de una, de alta, printre altele şi de puţinele informaţii pe care le aveam despre Timişoara. Era tipul de comandant, coleg, cu care nu îţi era teamă să discuţi despre orice, nici măcar să spui un banc cu Ceauşescu. În jurul orei  13 şi 15 sau 14 şi 15, nu mai ţin minte sigur, este chemat urgent la ofiţerul de serviciu.   Când a ieşit de acolo mi-a spus că… suntem în alarmă de luptă. Cum agenţii unităţii erau la mine în subunitate, m-a întrebat îngrijorat puţin dacă am făcut cumva greşeală să învoiesc din ei, că dacă nu sunt toţi e groasă, e caz real şi nu mă mai scapă nici dracu. I-am spus să stea liniştit, tocmai îi verificasem şi aveam încredere în ei, nu plecau fără aprobare, erau terişti o serie bună în care îmi puteam pune nădejdea. Şi aşa a fost, s-au comportat toţi exemplar, până în mai la trecerea în rezervă, am fost, nu ştiu dacă singura, dar printre puţinele companii fără decedaţi şi parcă un singur rănit uşor la mână mai mult din cauza oboselii. Din momentul acela, am intrat în alarmă, principala sarcină fiind trimiterea agenţilor  pentru anunţarea cadrelor. Pe vremea aia nu existau telefoane mobile, internet, tablete, GPS, 112, sau alte minuni de genul acesta pe care să te bazezi şi să îţi moară oamenii în munţi sau în apă. Tabelele, planurile de intervenţie, lanţul de anunţare, intervenţiile se făceau prin şi cu oameni, antrenaţi, verificaţi, nu dura un an până să faci un plan, cum durează acum ca să introduci datele bugetului în sistem, nu exista metoda copy-paste pentru hărţi de exemplu şi aplicaţii, pe vremea aia ca să copiezi să zicem o hartă, la o aplicaţie, o luai mm cu mm pe calc, apoi o transpuneai pe altă hartă  sau se copia la luminator şi nimeni nu greşea, totul era gata la timp. Iar planurile de intervenţie, de operaţii,erau făcute şi conduse de ofiţeri de stat major, nu de secretari sau preşedinţi de partid, nici de ospătari sau zidari, lăcătuşi sau repetenţi.

Primele informaţii

În timp ce agenţii erau plecaţi să anunţe cadrele unităţii, eu,  cu ce mi-a rămas în companie am trecut la scoaterea materialelor pentru alarmă în locurile de adunare la alarmă şi practic desfăşurarea activităţilor conform planului. Nu ştiam ce este, nu ştiam ce va urma, nu ştiam care este situaţia, auzisem ceva de Timişoara, de agenţi unguri, de un pastor, şi atât, dar nu înţelegeam de ce e alarmă în toată ţara pentru un amărât care nu voia să plece din parohie şi de ce nu îl saltă ăia de la secu, dacă chiar este un element periculos pentru societate. De ce trebuie să alarmăm ţara pentru ceva ce puteau face doi securişti? De unde era să ştiu eu atunci că cei de la secu- partea care  urma „să treacă de partea revoluţiei”-  erau pe mână cu el şi cu alţii din afară, care  au împins cu bună ştiinţă evenimentele către acea direcţie? Mulţi nu ştiu asta sau nu o cred nici acum.  Să revenim la ce ştiam atunci. Cum divizia de la Timişoara era pe vremea aia în subordinea Armatei de la Craiova ni se părea normal să fim noi alarmaţi, dar de ce toată armata? Întrebări de genul acesta ne umblau prin cap la ora aceea şi din acel moment am intrat în jocul dezinformării şi manipulării jucat atât de cei fideli lui Ceauşescu din conducerea de partid şi de stat cât şi de cei care plănuiseră, nu singuri,  îndepărtarea acestuia, pentru a instaura un comunism cu faţă umană. Între ei, în ţară, pe străzi, în unităţile militare, se găseau oamenii cinstiţi sau mai puţin cinstiţi, mânaţi fie de un spirit revoluţionar, fie de speranţa că dacă pică Ceauşescu o vom duce mai bine, fie de dorinţa de a prinde şi ei ceva, dacă e să iasă ceva bun. Securitate, miliţia  şi armata erau atunci împărţite în trei: O parte care complotase la căderea lui Ceauşescu, dinainte de 89, iniţiaţii, din care făceau parte Militaru, Iliescu, Gelu Voican, Sergiu Nicolaescu, alţii care îi erau fideli lui Ceauşescu sau pur şi simplu nu se gândeau că e posibil altfel  şi voiau să îl apere, şi a treia parte, cea mai numeroasă, dar mai puţin influentă, cu funcţii mai mici, cei care nu ştiau nimic, au fost masă de manevră folosiţi ba de unii ba de alţii, şi au răspuns cum s-au priceput, orientat sau cum i-a dus capul executând sau nu ordine cu sau fără plăcere, tragere de inimă, aşteptând cu teamă, dar şi speranţă că totul va fi bine până la urmă. Mulţi au murit din toate cele 3 grupe, şi au murit cei care ştiau prea multe şi nu voiau să tacă, sau ştiau cine a pus la cale toată mascarada şi puteau deveni periculoşi, sau unii chiar pentru că atunci, dacă ar fi ajuns să spună ceea ce ştiau, puteau schimba soarta revoluţiei fie că ar fi salvat regimul, fie că nu l-ar fi lăsat pe mâna celor care puseseră totul la cale.

Aşa au murit generalii Dumitru Puiu, Macri, Nuţă,  Mihalea, Pintilie, Safta, aşa a murit Guşe cel care a refuzat „ajutorul” Ruşilor. Cei care au vorbit sau ştiu chiar dacă nu au spus despre moartea acestora, cine a decis-o şi de ce, sunt consideraţi nebuni sau duşi cu pluta, internaţi prin spitale de psihiatrie şi „îndopaţi”  până crapă. Moartea generalului Milea de exemplu a fost atât de bine garnisită cu declaraţii, ipoteze, informaţii şi legende încât acum nimeni nu poate spune dacă a fost omorât la ordinul lui Ceauşescu, pentru că ar fi refuzat să mai dea ordinul de a se trage în populaţie sau s-a sinucis şi dacă a făcut-o, de ce a făcut-o, de teamă sau având mustrări de conştiinţă? Şi totuşi mai sunt în viaţă ofiţeri sau martori civili, foşti soldaţi care au fost atunci în miezul evenimentelor şi ştiu fragmente, secvenţe din filmul care a rulat atunci  iar acestea vor dispărea pentru totdeauna odată cu ei dacă nu se hotărăsc să lase cuiva undeva, aceste date, aceste clipuri care puse cap la cap ar rescrie istoria ultimilor 25 de ani.

Români am fost, români suntem

România,  şi cea de atunci ca şi cea de acum,  era plină de români iar românii nu s-au schimbat prea mult ca amprentă genetică, chiar dacă putem spune că acum sunt ceva mai egoişti, mai nepăsători faţă de cei din jur, mai materialişti, mai puturoşi şi mai hoţi  (dacă se poate),  mai delatori, mai parşivi, dar nu cu mult. Ce s-a schimbat acum, este  cine, ce, cât şi la ce nivel  se fură.

Pe vremea aia, şefii de partid, şefii de întreprinderi, inginerii, doctorii, securiştii, preşedinţii de CAP, nu furau, nu îşi puteau permite luxul acesta, pentru că dacă erau daţi în gât sau veneau ăia cu ilicitu, aveau soarta lui Nea Bachus. Ei nici nu trebuiau să fure, ei primeau, ei nu stăteau la coadă, ei nu aveau nevoie de cartele, ei dacă voiau să îşi asfalteze curtea, venea o cifă şi gata, aveau asfalt şi nimeni nu spunea nimic, o plăteau  cu chitanţă,  greutatea era pentru un om să obţină aprobare, nu  că nu ar fi fost de unde. De furat, furau oamenii de rând, fiecare de unde lucra, cât putea, nu cu sacul, cu kilogramul sau litru, pic cu pic şi totuşi nu se simţea, nu se sesiza nimeni, doar dacă unul mai lacom trecea la cantităţi mai mari apăreau problemele.

La porumb

Îmi amintesc, eram odată prin 83 parcă, sau 82 detaşat la un CAP la Urziuţa de Dolj, trebuia să stau ditamai ofiţerul să cântăresc camioanele cu porumb care veneau din câmp, să nu cumva să se fure la cântar. Şi stăteam toată ziua în soare eu îmbrăcat toboşar  şi o fătucă desemnată de tov preşedinte,  aşteptam maşinile care mergeau să încarce şi veneau cu porumb să nu se fure cu camionul. Aşa m-am împrietenit cu oamenii de acolo, nea Onilă, nea Borcan, sau tehnicianul Gecălă  Nelu, cu care am rămas de atunci prieten şi  ne mai vedem şi acum. Într-o seară, când una din maşini a plecat să încarce oamenii de la câmp să îi aducă acasă m-am dus şi eu cu şoferul, ca să învăţ să conduc maşina. Nu era legal, dar pe câmp mai luam lecţii de şofat. La un moment dat, în timp ce mergeam spre câmp, din faţă vine altă maşină cu oameni care veneau de la câmp şi văd mirat din maşină încep să fie aruncaţi în toate părţile porumbi. Neştiind ce se întâmplă îl întreb pe nea Onilă şoferul ce se întâmplă , de ce aruncă oamenii porumbul şi nea Onilă îmi spune că din cauza mea, m-au văzut în maşină şi au crezut că vin în control, să le verific bagajele. Am rămas interzis, nu ştiam ce să fac, cum să le spun la oameni că eu nu am treabă cu ce ascunde fiecare în traistă, sub şorţ, în paporniţă sau coş. I-am spus şoferului să nu oprească maşina, ca să nu cumva să creadă oamenii că eu chiar cobor să îi verific, dar să le spună la toţi şoferii să îşi liniştească oamenii când mai vin să îi ia din câmp, să nu se sperie de mine că nu sunt acolo să le fac percheziţie corporală. Asta a fost prima surpriză. A doua a fost când am ajuns în câmp, am oprit maşina  să se suie oamenii  şi în timpul acesta am intrat şi eu prin lan  să văd cum erau porumbii. Spre surprinderea mea din loc în loc am zărit mici moviliţe de coceni tăiaţi culcaţi la pământ într-o zonă unde porumbul fusese cules. Am dat cu piciorul aşa neavând ce face peste o grămadă şi ies la iveală porumbi, să tot fi fost la 3-4 kg de ştiuleţi. Mi-am spus că cine ştie, nu i-au observat oamenii când au cules porumbul, dar curiozitatea m-a împins să verific altă grămadă de coceni la 10 m mai în faţă şi …. aceeaşi problemă. Deja mă întrebam cât de neatenţi sunt oamenii şi voiam să mă duc spre ei să le spun, dar m-am dus întâi la nea Onilă şi  i-am spus că de dimineaţă când vine cu oamenii să le spună că au rămas nişte porumbi neluaţi probabil din greşeală. Nea Onilă a zâmbit şi mi-a spus să nu mai umblu prin porumbi că poate sunt şerpi. Când ne-am urcat în cabină mi-a spus să stau liniştit, că până dimineaţă porumbii ăia nu vor mai fi acolo. Apoi mi-a spus că oamenii îi lasă acolo intenţionat, iar noaptea vin pe biciclete şi îi iau cu sacii. Toată lumea ştia asta, şi preşedinţii de CAP, şi miliţienii toţi luau sau primeau câte ceva de la cei care luau, şi uite aşa se făcea şi planul iar cel care se raporta, chiar dacă era umflat pe hârtie, era aproape de cel real dacă adunai şi cât se fura. L-am întrebat pe nea Onilă de ce fură oamenii, pentru că de exemplu  bunicu-meu avea mereu porumb şi grâu de la CAP, primit pentru zilele muncă, suficient ca să nu cumpere, iar el mi-a spus că ceea ce primesc este insuficient aşa că oamenii mai „completează”. Atunci m-am întrebat dacă şi tata- mare  completa,că eu nu aveam de unde să ştiu, când se culegea porumbul eu eram la şcoală. Cam aşa era pe vremea aia. Astăzi nu se mai fură, nu  aşa, nu mai sunt CAP-uri, nu mai avem agricultură, nu mai avem ţărani, sau avem, dar au urcat toţi sus, au evoluat, au ajuns  acolo unde  ii voia Ceauşesu, în Casa Poporului şi nu mai fură cu sacul,  sacul nu mai are fund, acum se fură en gross, la nivel mare că doar de asta am făcut revoluţia nu? Apropo de revoluţie, să revenim la ea.

Ultima soluţie?

Tot mai multă lume spune de mult timp că ultima soluţie, ar fi încă o revoluţie. Ha ha ha, ce glumă. Încă o revoluţie? Unde, cu cine şi cine să o conducă? Acum revoluţiile nu se mai fac aşa de capul fiecăruia, vrea un popor o revoluţie, iese în stradă, ia un steag, îi dă o gaură şi gata Gavroşul. Nu nene, că nu mai suntem în paşopt şi nici atunci revoluţia nu a fost aşa de capul ei, păi ce credeţi. În primul rând, acum revoluţiile se planifică din timp, cu cel puţin un an, dacă nu cu un cincinal înainte, ca nunţile, că nu se ştie dacă găseşti local, dacă pot  să vină „muzicanţii”, dacă „naşii” sunt liberi, dacă bucătarul Donald este disponibil.  Acum trebuie neapărat să te pui de acord cu exerciţiile şi aplicaţiile militare ale ţării şi ale NATO,  în  Marea Neagră mai ales, că altfel de unde sprijin? Păi să luăm revoluţia din Ucraina:  dacă nu era ea planificată din timp şi coordonată în aşa fel încât exact când era ea în floare să fie şi nişte exerciţii militare ale NATO prin zonă,  toate planificate din timp, fără nici o legătură cu ceea ce se întâmpla în Kiev, ar mai fi ieşit aşa de bine exerciţiile? Păi vedeţi? În plus, acum cine ar mai face, în România să zicem,  revoluţii? Cu atâtea telefoane, androizi, dispozitive de interceptare, cravate, pixeli, cine să mai ceară ajutor ruşilor, sau americanilor fără să îl ştie nimeni, cine să mai spună „ fă-te că lucrezi”,  cine să mai dea ordin să fie asasinat  preşedintele în exerciţiu şi să spună că a fost judecat şi condamnat la moarte, fără să fie înregistrat,  filmat din toate unghiurile şi apoi  şantajat sau cine ştie, pus preşedinte?   Nuuuuuu, nu se mai poate, acum e prea riscant. Nici o revoluţie nu mai poţi planifica şi executa ca lumea fără să te ştie toţi copiii şi să te trezeşti cu un milion de unlik-uri de te râde tot facebook-ul. Păi cine „ s-ar risca”, zău aşa!

Din cauza asta nu mai apare nici un conducător care să conducă o nouă revoluţie, care să dea de pământ cu sistemul ticăloşit şi să facă dreptate sau adevăr până trăim bine. Apropo, acum 25 de ani nu existau atâtea mijloace de înregistrare, microfoane care să înregistreze discuţiile din birourile miniştrilor sau partidele de sex de pe canapelele şefilor de partide, dar telefoanele din sediile întreprinderilor de stat, de la CC, Tv, MApN, tot erau înregistrate din câte ştiu eu, că toată lumea ţipa că nu mai pot sughiţa fără să apară securistul la uşă cu un pahar cu apă.  Păi  atunci,  mă întreb eu, chiar nu există nici o înregistrare nicăieri cu momentul în care tovarăşul Iliescu de exemplu,  vorbea cu tovarăşul  responsabil pentru România de la Moskova şi cerea ajutoare şi instrucţiuni, sau momentul în care discuta cu domnul Voican, Petre Roman, Sergiu Nicolaescu, ce să facă cu cadavrele Ceauşeştilor, unde  să le pună sau cu ce avion să le transporte, că nu cred eu că l-au omorât aşa, fără un plan, fără nimic, că doar chiar domnul Iliescu în persoană spunea acum o lună că dacă nu era domnia sa, acum nu aveam voie să ne exprimăm liberi, că doar el în persoană a făcut Revoluţia şi toate cele. Păi dacă tovarăşii securişti nu au fost în stare să înregistreze  nici discuţiile tovarăşilor  de la fruntea Revoluţiei, ce ne tot umpleau nouă capul că nu putem râgâi fără să ştie Securitatea? Ceva e putred aici. Undeva se minte en gross.

A început revoluţia?

Ups, stai că acum îmi căzu fisa… Să ştii că suntem în revoluţie, că uite începură să cadă elicopterele şi avioanele ca la revoluţie şi tot ca atunci o să aflăm şi de ce şi cine e vinovat. Of, de ce l-or fi împuşcat ei pe Ceauşescu că uite era bun şi acum de ţap ispăşitor.

Să auzim de bine, că de văzut nici o şansă!

Va continua

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult