Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roDezbateri Pe mâinile cui este sângele Eroilor Aerului?

Pe mâinile cui este sângele Eroilor Aerului?

scris de Doru Dragomir
10 afisari

Este foarte uşor să spui, atunci când auzi că a căzut un avion: „Piloţii români, ca vai de ei…”, sau „Fierotaniile dracului, cât or să mai zboare băieţii noştri cu coşciugele astea zburătoare?!”. Este foarte uşor să cazi în patima aflatului în treabă atunci când nu ai toate datele problemei şi să-ţi dai cu presupusul despre lucruri care te depăşesc cu kilometri buni…

Militarii decedati in accidentul de elicopter IAR 330 PUMA MEDEVAC

Militarii decedati in accidentul de elicopter IAR 330 PUMA MEDEVAC

De fiecare dată când se întâmplă o astfel de nenorocire, asistăm la o polarizare pe aceste două laturi ale problemei. Nimic mai mult, doar aceste litanii aruncate fără pic de discernământ în stânga şi-n dreapta de către toţi, formatori de opinie şi simpli comentaci. Toţi împroaşcă vinovăţii într-un delir logoreic, dar nimeni nu încearcă să caute adevărul, nimeni nu merge pe fir până la rădăcină, până la sursa problemei. Totul este atât de efemer, încât o tragedie precum cea de vineri, 21.11.2014, este uitată repede, înlocuită de vreun scandal printre vedetele de carton şi reportaje despre vreun alt tun tras de vreunul dintre baronii noştri locali cei de toate zilele. Nimeni din mass-media nu se oboseşte să urmeze un subiect până la capăt, să pună întrebări şi să aştepte răspunsuri şi chiar să le forţeze pentru că au dreptul la ele, să încerce să-şi folosească influenţa pentru a afla adevărul şi a ridica alte întrebări care să impună producerea anumitor efecte, a unor schimbări legate de respectivul subiect.
Aproape totul în mass-media autohtonă este făcut în grabă, prost şi superficial, tratând audienţa drept o masă de imbecili şi dezinformând în loc să informeze. Aviaţia nu este un subiect uşor, dar trăim vremuri în care posibilităţile de informare sunt diversificate, iar sursele uşor de găsit, trebuind doar să fii adeptul lucrului bine făcut şi să respingi jumătăţile de măsură. Rezultatele ar fi altele, dacă s-ar aplica aceste precepte.
La nivel individual, nu trebuie să fii savant să înţelegi cât de uşor se poate muri în aviaţie. Nu trebuie să înţelegi principiile care guvernează aviaţia pentru a realiza cât de uşor se poate muri în aviaţie. Trebuie doar să-ţi pese pentru a face conexiunile necesare.
Din păcate, trăim vremuri în care nu ne mai pasă de nimic şi nimeni în afară de propria noastră persoană. În dragoste suntem egoişti, în relaţiile cu ceilalţi reci şi destul de des ostili, iar în relaţiile de afaceri avari şi hrăpăreţi, călcând peste cadavre aproape din reflex. Prezenţa omului de lângă noi a început de ceva vreme să ne irite, astfel că devenim pe zi ce trece mai răi unii cu alţii. Omul de lângă noi nu mai este decât un pion, o statistică, un alt obstacol între noi şi autorealizarea după care alergăm o viaţă-ntreagă. Încet, ne dezumanizăm, iar tragediile omului de lângă noi nu ne mai ating şi nu ne mai mişcă.
Ăsta să fie omul modern, un expert în arta insensibilităţii…?!
Am ajuns în stadiul în care singura revoltă de care suntem capabili este cea din faţa tastaturii, singurele proteste pe care le ridicăm sunt petiţiile online pe care le semnăm uneori mecanic, plini de autoimportanţă. Am ajuns în stadiul în care agora virtuală este singurul loc de întâlnire în care suntem dispuşi să ne ducem, iar cuvintele – tastate de multe ori prost – singura voce pe care ne strigăm lozincile izvorâte dintr-o frustrare ce pare a creşte cu fiecare zi a iritantelor noastre vieţi.
Da, furia mocneşte în omul modern, dar omul modern a devenit prea leneş pentru a întreprinde ceea ce conştiinţa-i ordonă să facă, prea comod pentru a aprinde flacăra adevăratei revoluţii, revoluţia schimbării, a evoluţiei reale, a ruperii de lâncezeala în care progresul tehnologic a aruncat omul. Falsul interes către orice fel de probleme îşi are originea în acel tip de pseudo-cultură ce se înrădăcinează cu fiecare zi ce trece şi în societatea românească, pseudo-cultura comentatorului de evenimente, omul care-şi trăieşte viaţa pe reţelele de socializare şi care-şi creşte stima de sine cu fiecare comentariu postat şi fiecare „like” primit. O viaţă artificială, de un fals îngrozitor, o existenţă-plagiat a unui om la fel de artificial.
Pe mâinile cui este sângele Eroilor Aerului?” întreb eu acum, şi tot eu dau răspunsul, singurul răspuns adevărat: „Sângele Eroilor Aerului este pe mâinile noastre, ale tuturor românilor”.
De ce afirm asta?
Câţi dintre noi, cei de partea cealaltă a gardului unităţilor militare, am făcut cu adevărat ceva pentru Armata Română?
Câte demonstraţii aţi auzit că s-au organizat pentru mărirea numărului de ore de zbor pentru piloţii militari care apără cerul Patriei?
Căţi dintre noi am ieşit în stradă ca să urlăm cu furie împotriva tăierii bugetului Armatei de fiecare dată când asta s-a întâmplat?
Câţi dintre noi am ieşit în stradă pentru a proteja drepturile salariale şi pensiile personalului militar atunci când politrucii au dat ordin de tăiere, înjosind o castă întreagă?
Câţi dintre noi am făcut ceva pentru ei?!
Nu am ştiut că se poate ajunge aici?
Nu am ştiut că militari cu albastrul cerului pe epolet pot muri datorită sărăciei în care este menţinută de un amar de ani Armata?
Adevărul este că ne aducem aminte de Armată doar la inundaţii, ninsori abundente şi alte calamităţi, iar atunci aşteptăm ca ei să vină şi să ne salveze, să ne încălzească, să ne cureţe casele de noroi şi să ne deszăpezească gospodăriile, în timp ce noi stăm cu mâinile-n sân, privind inerţi şi impasibili la eforturile lor.
Mai nou, ne-am adus aminte de Armată când spectrul războiului a juns să ne bată la uşă. Cu ceva vreme în urmă, pe cei care plecau la ordinul Ţării să moară pe meleaguri străine îi numeam mercenari şi n-a lipsit mult să nu-i scuipăm de-a binelea, pentru că în mediul virtual i-am târât prin mocirla ce ni s-a revărsat din guri, minţi şi suflete… Acum îi căutăm cu înfrigurare, îi numărăm cu frica în oase şi ne întrebăm cum va face faţă Armata Română unui eventual război. Asta e, istoria are prostul obicei să se repete, în cazul în care am uitat…
Această stare de fapt, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, nu ajută situaţia în care ne aflăm.
Moartea acelor opt oameni, tragismul unui astfel de eveniment nu trebuie tratat triumfalist de către oficialităţi, cu declaraţii sforăitoare şi promisiuni găunoase, şi nici demonetizat de către cei mulţi, care tună şi fulgeră pentru ca a doua zi să uite, ci trebuie întâmpinat cu decenţă, pe de-o parte, şi, mai ales, cu luarea de măsuri pentru ca acel eveniment să nu se mai repete niciodată. Aici este marea noastră problemă: măsurile ce ar trebui luate lipsesc cu desăvârşire.
Se pare că acolo, sus, în vârful lanţului trofic militar, nimeni nu pare a învăţa nimic din ceea ce se întâmplă, din aceste lecţii scrise cu sângele unor oameni la fel ca noi, mai mult sau mai puţin, lecţii care tot vin, iar şi iar, an de an, şi nimic nu se schimbă.
De alegem să ne informăm, istoria ne învaţă multe, iar despre catastrofa aviatică din 21 noiembrie a.c. se pot afirma următoarele:
este cea mai sângeroasă catastrofă aviatică în care a fost pierdut un elicopter de după anul 1955, adică de la venirea primului elicopter în ţara noastră,
este catastrofa aviatica în care a fost pierdut cel mai mare număr de militari ai Forţelor Aeriene din istoria modernă,
elicopterul cu numărul de înmatriculare 49 este al 28-lea elicopter IAR-330 Puma pierdut în 39 de ani de la intrarea acestuia în serviciul operativ (anul 1975),
cei opt decedaţi ridică la 46 numărul total de victime ale catastrofelor aviatice în care a fost implicat elicopterul Puma.
Aceste statistici sunt extrase din cartea „EROII EREI REACTIVE”, o carte fenomenală, crudă, dar foarte necesară multora, în special celor care zboară. Este ca o găleată de apă rece ca gheaţa turnată în cap după o beţie cruntă – te trezeşte din beţie, dar nu te poate opri să n-o iei iarăşi de la capăt. Trebuie să înţelegi situaţia în care te afli şi să VREI tu să te opreşti…
Ideea este că trebuie înţeles o dată pentru totdeauna faptul că aviaţia nu este periculoasă, ci mortală, şi că se moare prosteşte în Aviaţia Militară Română.
Cât timp vom mai continua astfel?
Cât timp vom mai lăsa ca sângele celor mai buni dintre cei mai buni reprezentanţi ai speciei umane să ne păteze mâinile?
Câţi aviatori militari mai trebuie să moară până să înceapă să se ia măsuri? Câţi copii trebuie să rămână orfani de tată pentru ca, în sfârşit, lucrurile să înceapă să se mişte în direcţia cea bună?
Câţi oameni mai este nevoie să moară pentru a se înţelege diferenţa dintre arma Aviaţie Militară şi arma Infanterie sau Tancuri? Să mă ierte camarazii de la Forţele Terestre, dar cred că este foarte clar ce vreau să exprim aici…
Chiar trebuie să batem recorduri de mortalitate pentru ca în coridoarele puterii din Ministerul Apărării Naţionale să se înţeleagă riscul enorm la care este supus echipajul unei aeronave care zboară câteva zeci de ore pe an, şi alea în condiţii meteo bune?
Dacă nu sunt bani pentru aparate de zbor noi, măcar numărul de ore de zbor să crească, regulamenele să fie adapatate condiţiilor actuale REALE, nu cele din capul unor şefi puţin cam rupţi de realitate, şi litera lor respectată întocmai. Spune la regulament că nu se zboară dacă plafonul este sub 200 de metri, păi să nu se zboare. Să nu se accepte forţarea inutilă a regulamentelor, pentru că lucrurile pot avea urmări grave, iar istoria ne dă o groază de exemple, dar noi, ca proştii, tot refuzăm să le vedem. Istoria are prostul obicei de-a se repeta, iar tot ce se întâmplă acum ne arată că suntem prinşi în vârtejul ei şi nu facem nimic pentru a ne redresa.
Vrem ca să nu se mai moară în Aviaţia Militară Română? Perfect! Atunci cei care au pâinea şi cuţitul trebuie să se asigure că nu va mai exista niciun pilot în anul de instrucţie 2015–2016 care să aibă mai puţin de 100 de ore de zbor la avionul de vânătoare, vânătoare-bombardament şi şcoală şi 150 de ore de zbor la elicoptere şi transport. Sună prea mult pentru o ţară ca noi? Eu zic că sună REALIST pentru ceea ce vrem noi să facem, adică să asigurăm supravieţuirea echipajelor şi un nivel bun de antrenament în zbor.
Vrem ca să nu se mai moară în Aviaţia Militară Română? Perfect! Atunci cei care au pâinea şi cuţitul trebuie să se asigure că toate regulamentele militare vor corespunde realităţii din teren şi că vor fi respectate întocmai de către tot personalul aeronavigant şi tehnico-ingineresc de sol, că noţiunea de SIGURANŢĂ A ZBORULUI va prima oricând şi oriunde, iar jumătăţile de măsură nu vor mai fi acceptate. Indisciplina, heirupismul şi improvizaţia trebuiesc trimise în pustie, iar PROFESIONALISMUL 100% acceptat drept a doua religie, atât în aer, cât şi la sol. Ştiu că sună deranjant pentru unii, dar cei ce calcă zilnic betonul pistei ştiu foarte bine la ce mă refer aici…
Vrem ca să nu se mai moară în Aviaţia Militară Română? Perfect! Atunci cei care au pâinea şi cuţitul trebuie să se asigure că tot personalul tehnico-ingineresc de sol are asigurate condiţii de lucru pentru a pregăti aeronavele de zbor, că există seturi de piese de schimb de calitate şi că oamenilor nu li se cer termene nerealiste de scoatere a aeronavei de la hangar, mai precis că nu sunt supuşi unor presiuni prea mari, presiuni care pot duce la muncă peste program, extenuare şi lucrări de o calitate îndoielnică. Trebuie să se asigure că oamenilor nu le mai îngheaţă mâinile pe cheie, că nu mai pleacă acasă când cântă cocoşii, că nu mai fac din rahat bici pentru a menţine vreun agregat în stare de funcţionare pentru că nu au ce le trebuie.
Pentru asta, cei care au pâinea şi cuţitul trebuie să coboare din turnul lor de sticlă şi oţel printre muritorii de rând, să respire acelaşi aer cu ei şi să mănânce la popotele unităţilor cu ei mult mai des decât la ora actuală, să calce în bălţi de lichid hidraulic şi să se murdărească de vaselină strângând mâinile asprite de muncă şi variaţiile mari de temperatură ale tehnicilor, să asculte mai mult şi să vorbească mai puţin. Să petreacă mai puţin timp prin birouri şi mai mult cu subordonaţii lor, cei din unităţi, nu cei din comandamente, discutând realităţi şi mai puţin „deziderate cincinale”. Să lase „retorica de Maxwell–AFB–Alabama” şi să utilizeze mai mult limbajul „tare şi clar” al omului de la pistă, cel care nu dă doi bani pe modelul american de rezolvare a lucrurilor atâta vreme cât el se zbate în realitatea dură a „modelului românesc”.
Celor care au pâinea şi cuţitul le trebuie o doză bună de realitate românească necosmetizată, iar ăsta-i adevărul.
Nu-i adevărul meu, credeţi-mă, ci este adevărul din teren, adevăr pe care-i invit să-l afle.
Cândva, modelul american de rezolvare a problemelor va putea fi implementat complet şi la noi, dar acum este prematur să încerci forţarea lui într-un sistem hibrid, debusolat şi slăbit, nu acum, când este imperativ necesară stabilizarea lui şi redefinirea legilor după care funcţionează şi de care este guvernat.
În ceea ce priveşte factorul politic, cu tot respectul pentru opinia fiecăruia, dar Armata trebuie să fie a militarilor, şi tot de unul răsărit dintre ei trebuie să fie condusă, şi nu mă refer aici la izmenari fără coloană vertebrală, moluşte slinoase făcute la apelul bocancilor, afacerişti corupţi fără mamă şi fără tată, puşcăriabili până-n măduva oaselor. Nu ştiu dacă în alte ţări conducerea politică a sistemului militar a dat roade, dar la noi este un eşec total.

În aceşti 20 de ani de când au preluat frâiele Ministerului Apărării Naţionale, aproape toţi miniştrii civili – cu mici excepţii – n-au reuşit decât să facă afaceri ilegale şi contrare interesului naţional în care au târât instituţia – motiv pentru care unii dintre ei beneficiază de o vacanţă binemeritată după gratiile închisorilor… – şi să se bălăcească în sângele celor căzuţi la datorie, al celor subordonaţi conjunctural lor, acestor marionete politice lipsite de cele mai elementare valori morale, prin deciziile unora care n-au ţinut cont de părerilor militarilor, ale celor care apără cu adevărat Ţara.

Da, sângele Eroilor Aerului este şi pe mâinile tuturor miniştrilor apărării care s-au perindat la conducere şi care i-au băgat pe aceşti camarazi în pământ datorită subfinanţării cronice în care au menţinut Armata şi a deciziilor criminale pe care le-au luat fără să le pese de nimeni şi de nimic.
Să sperăm că nemuritoarea istorie îi va judeca pe toţi, pentru că judecata noastră, a muritorilor de rând, este prea blândă pentru răul pe care ei l-au comis Ţării şi Armatei.

***

Sunt foarte conştient că acest manifest dur, născut din durerea pierderii unor oameni ai cerului ce nu trebuiau să plece aşa dintre noi, conţine lucruri pe care unii le pot considera grele, injuste, jignitoare chiar.
Este treaba lor.
Treaba mea este să spun ceea simt şi ceea ce gândesc, să scot în evidenţă ceea ce mă doare şi ceea ce mă deranjează în speranţa că cineva de acolo, de sus, din inima sistemului, va vedea dincolo de cuvinte, va verifica şi va descoperi adevărul spuselor mele şi – mai important – va încerca să se asigure că nu vor mai muri oameni cu albastrul cerului pe epolet în timpul mandatului său. Poată aşa, istoria îl va aminti drept un om care s-a luptat din răsputeri şi a îmbunătăţit sistemul, lăsând în urma-i ceva demn de un adevărat lider, fie el civil sau militar, nu drept unul care doar i-a tolerat şi perpetuat tarele-i ucigaşe.
Mai multe articoe scrise de autor citi pe Povesti de Aerodrom

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult