Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roDezvaluiri Puciul de la berărie, 8 noiembrie 1923

Puciul de la berărie, 8 noiembrie 1923

scris de Z.V.
389 Afisari

Puciul de la berărie rămâne în istorie ca primul mare eşec al lui Adolf Hitler. Pe 8 noiembrie 1923, viitorul dictator avea să încerce o lovitură de stat. Aceasta viza preluarea puterii în Germania.

În seara zilei de 8 noiembrie şi în dupăamiaza zilei de 9 noiembrie, Adof Hitler împreună cu generalul Erich Ludendorff – veteran al primului război mondial, au încercat să preia puterea în Germania. Tentativa de lovitură de stat, la care au participat mai mulţi lideri ai Kampfbund a eşuat lamentabil.

În urmă cu 100 de ani, a avut loc ”Puciul de la Berărie”. Declanşat la 8 noiembrie 1923, acesta a reprezentat prima încercare a naziştilor de a prelua puterea în Germania.

Adolf Hitler a încercat să ajungă la putere printr-o lovitură de stat. Această încercare a rămas cunoscută în istorie sub numele de ”Puciul de la Berărie”, din cauza faptului că principalii complotişti şi-au pus la cale planul într-o berărie din München, numită ”Bürgerbräukeller”. În seara zilei de 8 noiembrie 1923, Hitler a intrat în berărie, a tras un foc de revolver în aer, întrerupând o adunare şi declarând că a început revoluţia naţional-socialistă şi că armata şi poliţia s-au alăturat svasticii. În fapt, nici armata, nici poliţia nu se alăturaseră mişcării naziste, dimpotrivă, au acţionat de urgenţă în sensul înăbuşirii puciului. Adunaţi în berăria bavareză, complotiştii şi-au declarat intenţiile, în faţa unei mulţimi de trei mii de partizani ai lor. Spre seară, clădirea a fost înconjurată de armată şi, în momentul în care Hitler a început să strige că guvernul de la Berlin a fost demis şi că el va forma un alt guvern având sprijinul armatei şi al poliţiei, s-a pornit imediat un schimb de focuri. Conspiratorii au încercat să obţină sprijinul generalului Ludendorff, considerat un erou al Primului Război Mondial, şi al studenţimii bavareze. În ciuda discursurilor patriotarde ale lui Hitler, puciul a părut, de la început, sortit eşecului. O ultimă tentativă de a străpunge cordonul militar impus de autorităţi a eşuat, la primele ore ale dimineţii de 9 noiembrie 1923.

Cu zece ani înainte de a prelua puterea în Germania, în urma unor alegeri democratice, Adolf Hitler, cel care avea să arunce lumea în haosul celui de-al doilea război mondial, a încercat să ajungă la putere printr-o lovitură de stat. Această încercare a rămas cunoscută în istorie sub numele de „puciul de la berărie”, din cauza faptului că principalii complotişti şi-au pus la cale planul într-o berărie din München, numită Bürgerbraukeller.

Liderul complotiştilor a fost Adolf Hitler, un fost caporal care luptase în tranşeele primului război mondial şi considera că distrugerea puterii şi prestigiului Germaniei era cauzată de guvernarea proastă. Hitler a început să agite spiritele ţinând, în toamna anului 1923, mai multe mitinguri, în Bavaria. Îngrijorat, conducătorul landului bavarez, Eugen von Knilling, a declarat starea de urgenţă şi i-a însărcinat pe trei ofiţeri de rang superior cu menţinerea ordinii. Hitler a reuşit să-l convingă pe unul dintre cei trei, Ritter von Kahr, să treacă de partea lui şi a mişcării sale. Ofiţerul îşi dorea să restaureze monarhia, în cazul unei lovituri de stat reuşite, în vreme ce Hitler îşi dorea să devină un conducător cu puteri absolute.

Planul lor a fost inspirat de „marşul asupra Romei” reuşit de Mussolini, în Italia; dar, nemulţumit de lentoarea lui von Kahr, Hitler a preluat singur aplicarea planului. El voia să folosească Münchenul ca bază împotriva Republicii de la Weimar. Münchenul a fost, după primul război mondial, scena unor instabilităţi politice majore. Aici a luat naştere social-naţionalismul, nazismul german.

În seara zilei de 8 noiembrie 1923, Hitler a intrat în berărie, a tras un foc de revolver în aer, întrerupând o adunare condusă de Ritter von Kahr şi declarând că a început revoluţia naţional-socialistă şi că armata şi poliţia s-au alăturat svasticii. În fapt, nici armata, nici poliţia nu se alăturaseră mişcării naziste, dimpotrivă, au acţionat de urgenţă în sensul înăbuşirii puciului.

Unul dintre participanţii la adunarea de la berărie, dr. Karl Alexander, şi-a amintit mai târziu despre extraordinara forţă de convingere pe care a demonstrat-o Hitler în acele momente.

„În viaţa mea nu-mi aduc aminte de o aşa schimbare de atitudine a unei mulţimi de oameni în doar câteva minute, aproape secunde… Hitler i-a întors pe dos cum întoarce cineva o mănuşă, doar cu câteva propoziţii. Mi s-a părut aproape un fel de hocus-pocus sau de magie”, afirma dr. Karl Alexander.

 

Adunaţi în berăria bavareză, complotiştii şi-au declarat intenţiile, în faţa unei mulţimi de trei mii de partizani ai lor. Spre seară, clădirea a fost înconjurată de armată şi, în momentul în care Hitler a început să strige că guvernul de la Berlin a fost demis şi că el va forma un alt guvern având sprijinul armatei şi al poliţiei, s-a pornit imediat un schimb de focuri. 

Conspiratorii au încercat să obţină sprijinul generalului Ludendorff, considerat un erou al primului război mondial, şi al studenţimii bavareze.

În ciuda discursurilor patriotarde ale lui Hitler, puciul a părut, de la început, sortit eşecului. O ultimă tentativă de a străpunge cordonul militar impus de autorităţi a eşuat, la primele ore ale dimineţii de 9 noiembrie 1923.

Aproape trei mii de nazişti au mărşăluit pe Marienplatz, dar au fost întâmpinaţi cu focuri de armă de unităţile de poliţie. Deşi a făcut parte iniţial din grupul de conspiratori, Ritter von Kahr a renunţat la sprijinirea acestora şi a contribuit la înăbuşirea revoltei. Hitler şi Göring au fost răniţi, primul dintre ei fiind imediat făcut prizonier. Judecat pentru trădare, Adolf Hitler a fost condamnat la cinci ani de închisoare, din care nu a executat decât opt luni. În detenţie, Hitler a scris „Mein Kampf”. Din momentul eliberării, drumul spre acapararea puterii i-a fost deschis lui Hitler şi acoliţilor lui.

După zece ani, Hitler şi partidul nazist au ajuns să conducă Germania. După alţi cinci ani, naziştii au declanşat prigoana împotriva evreilor. „Noaptea de cristal” este considerată începutul Holocaustului.

Evenimentul a fost declanşat în sera zilei de 9 noiembrie 1938. În numeroase oraşe germane şi austriece, au fost devastate casele, magazinele şi sinagogile evreieşti. Atât civili, cât şi trupele SA au distrus numeroase clădiri, lăsând străzile acoperite cu cioburi de sticlă care, la lumina torţelor păreau de cristal, de unde şi numele care a fost dat pogromului.

În perioada respectivă, În Germania şi Austria au fost omorâţi în bătaie aproape o sută de evrei, 267 de sinagogi au fost incendiate şi alte 1.668 au fost devastate. Noaptea de 9 spre 10 decembrie a însemnat începutul sfârşitului pentru mii de evrei care au luat drumul lagărelor de concentrare. Toate aceste acţiuni au fost înfăptuite la comanda statului nazist, în cadrul politicii sale naţionaliste, rasiste şi antisemite. 

A doua parte a anului 1938 a cunoscut o radicalizare a politicii antisemite în Reichul german. Acutizarea s-a produs în perioada imediat următoare anexării Austriei la Germania când, asupra evreilor din Viena, au fost lansate atacuri fără precedent.

Pretextul pogromului l-a constituit asasinarea secretarului de legaţie Ernst von Rath al reprezentaţiei diplomatice germane de la Paris de către un tânăr evreu polonez, Herschel Grynszpan. După asasinarea diplomatului german, ministrul propagandei germane, Joseph Goebbels, a dezlănţuit o virulentă campanie antisemită prin care a cerut germanilor „ridicarea împotriva evreilor şi o răzbunare sângeroasă”. Naziştii au denunţat asasinatul ca parte a conspiraţiei mondiale evreieşti împotriva germanilor.

 

În ziua de 9 noiembrie 1938, la München, în cadrul unei întâlniri de mare amploare a liderilor nazişti, s-a luat hotărârea de a se da mână liberă oricăror acţiuni îndreptate împotriva evreilor. În seara aceleiaşi zile, în multe oraşe din Germania şi Austria au avut loc răbufniri violente ale populaţiei, incitată de membri ai Gestapo-ului, SS-ului, NSDAP-ului şi ai Hitlerjugend-ului.

Violenţele au început la Berlin şi s-au răspândit rapid în numeroase alte oraşe. În acea noapte, grupuri de nazişti, mai cu seamă batalioanele de asalt SA, au asasinat peste nouăzeci de evrei, au bătut alte câteva sute de evrei, au demolat şaptezeci şi şase de sinagogi, au incendiat alte câteva zeci de lăcaşuri de cult mozaic, au distrus şi vandalizat mii de magazine şi birouri de afaceri deţinute de evrei germani. Cărţile religioase ale comunităţilor evreieşti au fost arse în stradă.

Poliţia germană nu a intervenit, iar pompierii au avut grijă doar ca focul să nu se extindă la alte clădiri. Marea majoritate a cetăţenilor germani nu a participat la violenţe şi jafuri, dar nici nu s-a opus acestora.

După „Noaptea de cristal”, Germania a fost izolată de naţiunile civilizate. Statele Unite ale Americii şi-au retras ambasadorul de la Berlin. Cu toate acestea, Reinhard Heidrich a cerut emiterea unor noi decrete care să-i izoleze şi mai mult pe evrei de restul societăţii prin ridicarea dreptului de a se folosi de transportul în comun, eliminarea lor din şcolile publice, împiedicarea accesului la sistemul medical naţional. Toate acestea ar fi trebuit să-i determine pe evrei să emigreze.

Evreii au fost obligaţi să cureţe rămăşiţele distrugerilor, tot evreii au fost amendaţi cu un milion de mărci, în vreme ce statul german a confiscat asigurările ce reveneau proprietarilor evrei ce trebuiau despăgubiţi. Tot cu acest prilej a fost luată hotărârea transferării proprietăţilor evreieşti către „arieni” cu acordarea unor minime compensaţii.

La o întâlnire organizată la două zile după pogrom, liderii nazişti au decis ca evreii din Germania să suporte costurile distrugerilor, indiferent de acoperirea pe care o aveau prin asigurări. Evreii au fost siliţi să accepte de la cumpărătorii „arieni” preţuri ce reprezentau doar o mică parte din valoarea reală a proprietăţilor. 33.000 de evrei au fost arestaţi şi internaţi în lagărele de concentrare de la Dachau, Sachsenhausen şi Buchenwald.

Evenimentele declanşate în seara zilei de 9 noiembrie 1938 au reprezentat un semnal pentru evreii din Germania şi Austria, sute de mii dintre aceştia luând hotărârea de a se refugia în alte ţări.

La două luni de la aceste evenimente, într-un discurs adresat Parlamentului, Hitler a lansat următoarea ameninţare:

„În viaţa mea am fost adesea profet şi… astăzi voi fi încă o dată profet: dacă evreimea financiară internaţională din Europa şi din afara ei va reuşi să arunce popoarele din nou într-un război mondial, atunci rezultatul nu va fi bolşevizarea pământului şi implicit victoria evreimii, ci nimicirea rasei evreieşti în Europa.”

Relaţiile dintre catolici şi nazişti înainte şi după puci

Până la momentul puciului, naziştii i-au curtat deschis pe catolici. În discursurile sale din acea epocă, Adolf Hitler vorbea deschis despre influenţa pe care catolicismul o avea asupra acţiunilor şi convingerilor sale politice.

În anul 1923, cotidianul nazist „Beobachter” a început chiar să publice orarul Liturghiilor duminicale şi să-i îndemne pe cititorii săi să respecte preceptele religioase.

În deceniul care a precedat primul război mondial a existat o mişcare reformatoare catolică în regiunea din jurul Münchenului care propaga o nouă formă de identitate religioasă care să fie fidelă faţă de Biserica catolică în sens spiritual, dar mai deschisă la o viziune politică şi culturală în mod radical naţionalistă. Această idee este formulată de Derek Hastings în lucrarea „Catholicism and the Roots of Nazism”, apărută la Oxford University Press.

După puci, mulţi catolici au părăsit partidul nazist, iar cei care au rămas au sacrificat identitatea lor catolică. Partidul nazist a fost părăsit şi de preoţii catolici care aderaseră anterior la naţional-socialism. Arhidiaconul de München, Freising, le-a interzis preoţilor să mai ia parte la adunările naziştilor.

După puci, Adolf Hitler nu s-a mai definit credincios catolic, nici apărător al creştinismului. Cu timpul, mişcarea nazistă a devenit tot mai deschis anticatolică, până acolo încât naziştii s-au opus puternic concordatului dintre Bavaria şi Vatican.

Incompatibilitatea reciprocă dintre viziunile catolică şi nazistă a devenit tot mai evidentă.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult