Nicolae Iorga (5 iunie 1871 – 27 noiembrie 1940) a fost istoric de anvergură națională și internațională, lingvist, geopolitolog, poet, scriitor, memorialist, istoric al Europei de Est, filozof, istoric literar, dramaturg, critic literar, jurnalist, publicist, orientalist, biograf, scriitor de literatură pentru copii, filolog clasicist, traducător, profesor universitar, enciclopedist, om politic, membru titular al Academiei Române, Savant de renume mondial a avut o activitate științifică prodigioasă, fiind autorul a 1.003 volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii.
A fost o uriașă personalitate care a scris cea mai vastă operă din istoria culturii, pe aceasta din urmă, orientând-o, conform cu interesul poporului român, făcând-o cunoscută lumii întregi. S-a implicat activ în viața social-politică a țării, s-a aplecat cu mare acribie, nu doar către istorie, ca să o scrie în forme culte, ci să și facă istorie națională și universală, într-o epocă de intensă renaștere națională, mai ales după reunirea tuturor românilor într-o vatră comună, la 1 Decembrie 1918. Amploarea și complexa operă istorică a sa cuprinde numeroase domenii: monografii ale unor orașe importante, domnii de familii, istoria unor instituții fundamentale cum ar fi biserica și armata țării, literaturii, tipăriturilor, comerțului, a călătorilor în lume etc.
Opera istorică a savantului, recunoscut de marile academii ale lumii, precum și cea politică sau cea pedagogică a pus într-o ușoară penumbră valoarea omului de teatru, îndârjit, cu condeiul său neastâmpărat, să readucă, la zi, prin scris, marile figuri naționale și universale, de la Mihai Viteazul, Brâncoveanu, la Dante Alighieri și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Personalitate uriașă a lumii academice, a științei, dar și creator de cultură națională, despre Nicolae Iorga nu se poate vorbi decât în termeni elogioși, laudativi, pentru marile sale înfăptuiri, cu toate că (iertată fie-i perioada), în politică, nu a atins înaltele sale idealuri de a ridica țara la nivelul marilor state occidentale, deoarece politica mare, națională, se face de către politicieni de meserie și nu poate trăi în armonie cu gândirea unui savant. Programul său politic de guvernare nu a reușit să creeze acea punte de legătură, fericită, între cei ce conduc și cei conduși. Raport valabil și astăzi. Drept urmare, savantul, nereușind să coaguleze forțele unui popor, proaspăt reunit, cu realitatea politică și socială a vremii sale, realitate imposibil de suprapus peste personalitatea incendiară a eruditului politician, astfel că falnicul „Brad bătrân” a fost tăiat, fiindcă făcea prea multă umbră, iar păgâne minți legionare, extremiste, primitive, răzbunătoare, l-au ciuruit de gloanțe, cu cea mai sălbatică cruzime, la margine de drum, într-un șanț, în negura nopții, sfârșindu-i viața în chip tragic (28 noiembrie 1940).
Din anul 1947, numele și opera i-au fost puse la index, mai mulți ani, de către hoardele străine ale extremei stângi, pentru că imensa operă a savantului se afla în totală contradicție cu ideologia roșie, care, ca un blestem imens, pogorâse peste toată țara încă din vara anului 1944. Nicolae Iorga a condus un guvern carlist și fusese un activ Consilier Regal, iar monarhul României, Carol al II-lea, îl avea printre favoriții săi de nădejde ca fost profesor și deseori era invitat la Palatul Regal pentru varii discuții, prelungite uneori, discuții care îmbrăcau întreg registrul vremii: politic, istoric, cultural, social etc. În anul 1939, gigantul culturii românești, reușise să publice ultimele două volume din seria de Memorii ( VI și VII), acestea fiind tipărite la tipografia istoricului, respectiv „Datina Românească”, instalată la Vălenii de Munte.
Dezamăgit de viața partidelor politice (vezi Vol. VII, Memorii, Încercarea guvernării peste partidele politice) și convins că apropierea de monarh i-ar putea crea oportunități politice, în folosul țării și neamului său, Nicolae Iorga s-a lăsat prins în plasa lui Carol al II-lea, care dorea instaurarea unui regim care să se situeze deasupra partidelor politice (vezi Vol. VII, Memorii, Sinuciderea partidelor politice). Regele dorea formarea unui guvern al său, cu membri din cercul său apropiat, pe care să îi poată controla. Urmare crizei politice, prin căderea guvernul lui George G. Mironescu (10 octombrie 1930 – 17 aprilie 1931), Carol al II-lea, își duce gândul la îndeplinire de concentrare a puterii politice în mâinile sale.
Între Regele Carol al II-lea și profesorul Iorga exista o legătură veche, iar faima savantului nu avea cum să nu miște orgoliul Majestății Sale, lângă un așa consilier. Și nu întâmplător își vizitează mentorul la Vălenii de Munte, locul sacru de creație al savantului N. Iorga.
La 12 august 1930, Regele Carol al II-lea, de doar două luni instalat pe tron, vizita Vălenii de Munte, casa și școala profesorului său, Nicolae Iorga.
La 9 august 1934, regele Carol al II-lea revine la Vălenii de Munte unde, printr-un discurs echilibrat, savantul român mulțumește, regelui, din toată inima, în numele obștii „pentru comunicare liberă a cunoștințelor și pentru discutarea soluțiilor”, că a binevoit să vină în casa de la Vălenii de Munte, „tot mică şi săracă”, precum a fost, spunea N. Iorga. Probabil că această imagine l-a inspirat să rostească celebrul său aforism: „Oamenii mari se nasc în case mici”.
Cunoscând prestigiul imens de care se bucura profesorul Nicolae Iorga, Carol al II-lea l-a desemnat, ca prim-ministru, pe 18 aprilie 1931, prin această numire urmărindu-se mai puțin temperarea nemulțumirii clasei politice, și mai mult astuparea sonorelor guri politice. Prin această mișcare, Regele deținea, în mod indirect puterea, iar prin Constantin Argetoianu, omul său de încredere și ministru al Internelor, monarhul manevra sforile în culise, pentru a da un parcurs plin de succes guvernului. Lista miniștrilor a fost pecetluită de Carol, Argetoianu a propus și reușit atragerea PNL pe lista unei coaliții de partide politice, denumită atractiv „Uniunea Națională”. Iorga îi spunea, în memoriile sale „Ministeriu”, referindu-se la coaliția de partide, iar pentru a-l forma, încă din 15 aprilie 1931, a avut întrevederi cu toți liderii politici, iar pe cea cu Iuliu Maniu o descria astfel: „Domnul Maniu mi-a făcut un discurs de pare că ar fi fost taică-meu. A fost ironic și jignitor și am să-i răspund tot așa.
Pe 17 aprilie/1931, Iorga este din nou la rege. Acesta refuză primirea lui Maniu și Duca, la discuții. Regele obiectează că nu are încredere în liberali. Mai face observația că partidele, potrivit lui Mihalache și dr. Angelescu, nu mai au trecere la alegători. Goga furios pe Iorga că a stricat planul partidelor mici. Regele se întoarce la vechile partide de unde să aducă miniștri rodați (https://www.descopera.ro/istorie/14126902-nicolae-iorga-istoricul-savant-care-s-a-lasat-angrenat-in-manevrele-lui-carol-al-ii-leam).
Interesant jocul regelui, pentru a-și atinge scopurile politice, pe care Iorga îl descrie, pe 18 aprilie, astfel: „Nu se face Ministeriul cum se anunțase dimineața. Dar Regele mă chemă cu Titulescu la Palat. Vorbește de intenția ce ar avea să introducă în Ministeriu pe Argentoianu, de credința că nu se poate lucra cu actualul parlament și că momentul pentru alegeri e acesta. Titulescu spune că Maniu nu primește pe Argentoianu. Regele cere o răspândire până la trei. Ofer să văd pe Maniu”. După răspândire, „Regele mă cheamă. E prăpădit fizicește. Îmi cere să formez Ministeriu. Nefiind altă soluție, trebuie să primesc. Scrie însuși lista.”
De aici urmează alte intrigi și alte modificări cu privire la oamenii ce vor ocupa viitoare fotolii.
În notele sale politice, Argetoianu, omul de culise al regelui, relatează, la rându-i, cu lux de amănunte, cum fost alcătuită lista noului guvern, de fapt graba cu care s-a alcătuit guvernul, pentru ca noul prim-ministru să dea satisfacție regelui, care nu trebuia contrazis niciodată.
Aceste întâmplări cu numiri de miniștri în grabă au determinat opinia publică să afirme cu ironie că „Nicolae Iorga este prim-ministru în guvernul Argetoianu”. Realitatea guvernării a fost și foarte obositoare pentru marele savant, care se descurca greu cu intrigile politicii și mai ales în contextul când un mare om de cultură, priceput în abordări savante ale ideilor sale, a fost obligat să descâlcească toate dedesubturile guvernării într-un moment în care criza mondială, care pe vremea lui ajunsese la cota maximă, generând nu numai crize politice la nivel global, ci și stări de confruntare și debutul unei curse a înarmărilor, pe fondul proliferării unor ideologii extremiste, fie de dreapta, fie de stânga (nazismul și comunismul).
Călătoriile prim-ministrului prin țară sunt lungi, obositoare și cu întâlniri din tot spectrul politicii și socialului. Astfel că din jurnalul său desprindem o deplasare lungă și chinuitoare, pentru un om care a atins vârsta de 60 de ani.
În timpul scurtului mandat, a călătorit în toată țara, vizitând în jur de 40 de orașe și municipii și a fost într-o vizită de stat în Franța, primit acolo de prim-ministrul Aristide Briand și de aliatul său André Tardieu. În semn de recunoaștere a meritelor sale ca albanolog, Regatul Albaniei i-a acordat lui Iorga o proprietate în orașul Saranda, în care a creat un Institut Român de Arheologie.
Pe 27 mai 1931 se afla la Cernavodă, așteptându-și regele, cu trenul regal, unde urma să decoreze vasele Flotilei Dunării. Apoi cere voie să se deplaseze la Mangalia să-şi vadă o proprietate, după care se reîntoarce pentru a participa alături de rege la lansarea a două vase noi la M. Neagră. Pleacă apoi spre Basarabia, la Chișinău, unde este primit, triumfal, de oficialități și popor. Apoi cu un tren special pleacă la Tighina, unde dorea să vadă printre „ruine rusești” o cetate moldavă.
Pe timpul mandatului său a depus efort prelungit de a vizita multe locuri, multe orașe, instituții, a ținut cursuri la universitate, a scris, a condus, a rezistat presiunilor Regelui.
Pe 31 mai 1932, Nicolae Iorga, a pus capăt tristei sale experiențe depunându-și mandatul, iar din septembrie, formațiunea sa politică, şi-a reluat denumirea inițială de Partidul Naționalist Democrat.
El nu a fost un doctrinar, sau ideolog politic. N-a fost preocupat în alcătuirea unor programe de guvernare, ale căror idei să atragă și să coaguleze forțele unui popor. Realitatea politică și socială a acelei epoci s-a dovedit implacabilă cu personalitatea savantului, astfel că a sfârșit tragic, ciuruit de gloanțe, la margine de drum, într-o societate care nu a înțeles să aprecieze şi să respecte valorile sale intelectuale de excepție.
Poate orgoliul imens și dorința de a face bine țării sale l-a condus către guvernarea mult-dorită și în bună măsură impusă de regele Carol al II-lea, contând pe popularitatea sa imensă și a prestigiului său. Un guvern „peste partide”, după cum și-a intitulat și volumul VI al memoriilor sale, alcătuit din tehnicieni foarte titrați, dar fără competențe politice recunoscute.
Un guvern aglutinat la repezeală, eterogen, numit „Guvernul Regelui” a fost dat pe mâna unui savant, care, la rându-i, a fost absolut convins de dificultatea sarcinii la care se înhămase, sarcină pe care și-a asumat-o. Autoritatea acestui „Ministeriu” al lui Nicolae Iorga nu a fost la nivelul mult așteptat, ci mai degrabă slabă, părea a fi redusă la capriciile miniștrilor și a Regelui.
Situația a fost și mai îngreuiată ca urmare crizei economice. Bugetul României s-a prăbușit rapid, de la 40 de miliarde de lei, în 1930, la 26 de miliarde în 1932, adică exact în anul guvernării sale. Căderile financiare au generat șomaj masiv, astfel că, în anul guvernării sale, către sfârșit, se înregistrau circa 300.000 de șomeri, fără a lua în calcul criza din agricultură. Au urmat, pentru salvarea situației, faimoasele „curbe de sacrificiu”, creșterea impozitelor, apariția de noi taxe, întârzierea la plată a salariilor, neîndeplinirea datoriilor față de stat. Toate acestea au creat o imensă povară politică pe spatele Guvernului și mai ales pe umerii Primului Ministru.
Vom menționa totuși câteva notabile inițiative legislative în organizarea învățământului secundar și superior, sau privind organizarea armatei. Se prevedea de pildă ca directorii de școli să fie aleși, inspectorii să provină din mediul universitar iar „toate comunele urbane și rurale să aibă bibliotecă şi muzeu”. Universităților urma să li se acorde autonomie deplină.
Concluzionând, am putea spune că guvernarea lui Nicolae Iorga a fost un eșec. Acesta din urmă s-a datorat, în mare parte, adâncirii crizei economice, parte a Marii crize economice mondiale, marele profesor negăsind mijloacele adecvate de succes în contracararea acesteia. Valoarea intelectuală și imensul prestigiu al savantului s-au dovedit insuficiente.
Prins în hățișurile politicii balcanice de la București și copleșit de cererile egoiste a unui rege play boy, rege atacat, pentru camarila sa, până și de marele om politic, procarlist, Iuliu Maniu, Iorga nu a reușit să-și pună în valoare, cântarul drept al judecății sale, în slujba unei bune guvernări a țării. Guvernarea sa poate fi, cu siguranță, un model pentru savanți care, din prea multă onestitate și moralitate a ființei lor, nu vor face casă bună cu politica niciodată, pentru că politica, la fel ca și prostituția, este lipsită de morală.
La data de 31 mai, perdantul în politica românească, profesorul celebru, N. Iorga, nu uită să-și intituleze, în jurnal, ultima zi la „Ministeriul” său „Sfârșitul”.
„Consiliul prezidat de Rege. Îl deschide arătând că, precum vechii Voievozi chemau Divanul, așa își cheamă sfetnicii într-un ceas greu pentru a găsi soluții care să permită plata lefurilor și îndeplinirea datoriilor Statului.
Declar că, oprit de a vedea situația reală a finanțelor, n-aș putea merge fără ca acest sistem să se schimbe. Regele spune că în decretul meu de numire, chiar mi se acorda acest drept, care e și o datorie. Îi amintesc condițiile în care am luat puterea . El răspunde că am o garanție în ce am vorbit împreună.”
Urmează descrierea și nervozitatea miniștrilor cabinetului, pretențiile partidelor mici etc. și faptul că trebuie găsit un alt prim ministru.
Apoi, profesorul N. Iorga, se așeză la masa Regelui și scrie:
„Majestate,
În fața greutăților bugetare, pe care nu văd cum le-ar putea rezolvi deplin și imediat un guvern care nu se razimă pe un puternic partid, rog pe Majestatea Voastră să primească demisia Cabinetului pe care am avut, un an de zile și mai bine, dureroasa sarcină de a-l prezida.
Rog pe Majestatea voastră să mă creadă și mai departe,
Al Majestății Voastre
Prea supus servitor
31 Maiu 1932 N. Iorga
Regele s-a scuzat că „m-a încurcat într-un astfel de bucluc.”
Ziariștilor adunați afară li-am făcut declarația că plec și pentru că un împrumut este nerealizabil.”
În legătură cu politica sa față de minorități, adeseori ezitantă, Nicolae Iorga și-a dat seama că a fost o politică greșită și cu câteva săptămâni înainte de asasinarea sa, printr-un articol publicat în Neamul Românesc, intitulat „Să ne întoarcem în noi înșine„, spune: „Am avut totdeauna credința sinceră că în raporturile noastre cu minoritarii trebuie să fim foarte galanți, concilianți ṣi înțelegători pentru ca ei să se simtă bine în țara cea nouă. Cele întâmplate în cursul vremurilor din urmă dovedesc că orice am face noi, pe adversarii noștri milenari nu-i putem schimba. Şi atunci, neputându-i schimba, trebuie să ne schimbăm noi atitudinea față de ei. De azi înainte„, spune Iorga, „să ne închidem în noi înșine; nu avem să mai facem nici un fel de înțelegere cu ei, pentru că ei sunt intratabili.
Maghiarii din România s-au aflat într-o situație psihologică dificilă, obsedantă, încordată, abrazivă, fiind obișnuiți de secole întregi sa fie o națiune superioară, dominantă, aparținătoare bisericii apusene, stăpână în cadrul Imperiului Austro-Ungar, având o aristocrație „de sânge regal” orientată, în mod voit, să-i disprețuiască și să-i insulte pe românii majoritari. După 1918, ungurii au devenit ei minoritari în cadrul Regatului Român, dar au beneficiat, necenzurat, de drepturi și libertăți democratice prevăzute de legislația României, alături de cetățenii români aparținând celorlalte minorități naționale, putându-și organiza și duce o viață comunitară proprie, exact ca și în ziua de azi.
România zilelor noastre, trunchiată, de după război, în sfârșit, a reușit să ajungă, târâş – grăpiş, în spațiul euroatlantic, pornind pe un drum unde speranța că aparține spaţiului pe care-l ocupă, nu este împlinită. Am devenit o populație, lipsită de sentimentul acelui loc numit „acasă”, o populație lipsită de instinct statal. Am devenit migraționiști pentru că nu mai avem elite autohtone, ci de împrumut, sau trădători școliți în alte culturi oferite de noii coloniștii și care, pur și simplu, ne alungă din țara noastră.
În România de azi, elitele social-politice românești sunt supuse, de ani buni, școlii subversiunii ideologiei neo-marxiste, o școală antiromânească, xenofilă, mondialistă, globalistă, anarhistă. Biserica majoritară, predominant ortodoxă, a fost deturnată de la adevărata misiune patristică, misionară și evanghelizatoare, fiind cantonată în tradiția Evului Mediu și într-o autocefalie lipsită, complet, de dinamism național. Sute de mii de români risipiți dincolo de frontiere, sub alte administrații, așteaptă și azi pe înalții ierarhi ai BOR, care, per pedes apostolorum, sprijiniți în cârje episcopale, ar trebui să le aducă alinare, mângâiere liturgică și mai multă binecuvântare.
